Într-un moment de luciditate matinală, am pornit cu trenul către Cluj, pentru a cunoaște doi actori care acum zece ani erau parte din cei zece pentru film: Anikó Pethő și Cristian Grosu. Despre Cristi și Insula lui, în episodul următor, cu teasing cu tot. Acum, despre ea. Între timp, înapoi în spațiu, în aerul de șase dimineața, într-o gară de tranziție, pluteam în filmic. Mai am momente în care în care mă întorc la meta ficțiunea din Magicianul lui Fowles și aștept o turnură spectaculoasă de situație. Cu alte cuvinte, aștept să aflu numele regizorului sau al regizoarei. Deocamdată, aveam să cunosc o actriță de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Apropo de absurd și metaficțiune, o prindeam pe Anikó înainte de Macbett de Eugène Ionesco, în regia lui Silviu Purcărete. Și când zic "o prindeam" nu glumesc. Aveam fix o oră cu Anikó. Și aveam să o cunoaștem printr-o sesiune foto, în clădirea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Și ca să nu părem presați de timp sau de spațiu, de cum bate lumina sau de cum trecea timpul, ne mișcam controlat, încercând să o analizez pe Anikó pe cât de discret posibil, în timp ce fotograful Adrian Danciu monta luminile. Nu a durat mult și am ajuns la subiectul principal: copilul și timpul petrecut împreună. I-am simțit acea energie maternă din prima, într-o structură de surfer care încearcă să se mențină deasupra valului. Altfel, știam despre Anikó că fusese nominalizată la premiul Uniter pentru debut în 2007, pentru rolul Soniei din spectacolul Unchiul Vania de Cehov (în regia lui Andrei Șerban), că era din Sfântu Gheorghe și că terminase studiile la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Film, catedra de teatru și actorie, la clasa profesorului Szilágyi Palkó Csaba. Cel mai mult se identificase cu recentul rol al lui Guildenstern din Hamlet, în regia lui Tompa Gábor.
Predase și câteva seminarii la Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, dar după cum îmi spune (și o înțeleg mai mult decât aș vrea) nu-și terminase doctoratul. "Cu copil mic, noaptea vrei doar să dormi, nu să scrii articole". Nu e simplu nici cu ajunsul la școală în timpul dimineții. În traficul din Cluj, îmi spune Anikó, stai și 40 de minute în mașină până să ajungi la școală. Înghit cu greu: noi, în Timișoara, facem 10 minute pe jos. "La cât vă treziți ca să ajungeți? La șase". Empatizez. Oare cum face față? Era sâmbătă și avusese repetiții de dimineață. Ne-a oferit o oră din timpul ei între două calupuri de repetiții iar duminică seara avea spectacol. Probabil că nu ar fi fost ușor pentru nimeni. Și totuși, era acolo, o actriță frumoasă și talentată, cu niște ochi verzi superbi, între multe ore de actorie, o viață de familie și un Cluj aglomerat. Îl văd pe Adrian puțin presat. După o oră abia apucasem să ne încălzim și să ne relaxăm unii cu alții. Asta a fost, am fi avut de povestit, dar viața e cum e, adică foarte înghesuită.
Așa că i-am trimis întrebările online:
Manu Anghelescu: Cum este să privești în urmă la cei zece ani care au trecut de la 10 pentru FILM la TIFF 2012? Simți că putea fi altfel sau nu?
Anikó Pethő: Ultimii zece ani au trecut extrem de repede. M-a și surprins faptul, că prima ediție a programului 10 pentru FILM, în care am fost selectați și noi (eu și Cristian Grosu, amândoi din Cluj), a fost acum 10 ani. Ar fi putut fi altfel acest interval de timp? Cu siguranță. Dar, sincer, nu mă prea gândesc la cum ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat altfel.
M.A.: Cum au fost acești zece ani pentru tine?
A.P.: Am lucrat mult în această perioadă, s-a născut și fiul meu, așa că a fost destul de încărcată. Uneori îmi pare rău că n-am încercat lucruri noi, căci în perioada respectivă viața mea era determinată în mare măsură de teatru. Dar poate încă nu e prea târziu pentru asta:).
M.A.: Ce te-a marcat cel mai tare în materie de reușită profesională?
A.P.: Întâlnirile cu regizori. Mă consider norocoasă în sensul că, în ultimii zece ani, am fost distribuită în roluri cât se poate de variate. Bineînțeles, cu unele mi-a fost mai greu să mă identific, dar altele mi s-au potrivit perfect.
M.A.: Cum este să joci teatru la Cluj, în limba maghiară, într-un oraș tocmai desemnat oraș al filmului?
A.P.: Imediat după facultate, am fost angajată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, așa că nu mi-am încercat norocul în altă parte. Una din evenimentele mele preferate în ce privește viața în Cluj este TIFF-ul. Încerc să ajung la cât mai multe filme, dar pe lângă asta, mă duc des și la Cinema Victoria, unde sunt multe proiecții de filme europene.
M.A.: Simți că poate fi mai bine sprijinit acest sector cultural (teatrul maghiar)?
A.P.: Absolut! Și financiar, și sufletește.
M.A.: Ai o energie puternic maternă. Cum se împacă această energie cu cea din teatru?
A.P.: Energiile mele teatrale și materne se completează reciproc. Am devenit mult mai organizată și mai concentrată, pentru că sunt în criză de timp. De obicei, la teatru învăț și textul. Iar timpul liber mi-l petrec cu copilul.
M.A.: Care sunt rolurile care te-au reprezentat cel mai bine?
A.P.: Unul dintre rolurile mele preferate a fost Bess din Breaking the Waves de Lars von Trier, în regia lui Tom Dugdale. Spectacolul acesta, povestea, rolul mi-au fost foarte dragi. De altfel, acesta n-a fost singurul film în adaptarea scenică a căruia am jucat. Mai avem și spectacolul Strigăte și șoapte de Ingmar Bergman, regizat de Andrei Șerban, jucăm și versiunea scenică a Aniversării de Thomas Vinterberg, regizat de Robert Woodruff. Cred că în 2018 am făcut cu Adrian Sitaru spectacolul Ilegitim, în care, de asemenea, îmi face mare plăcere să joc și al cărui proces de creație a fost, și el, foarte palpitant.
M.A.: Legat de scurtmetraje. Cum a fost să joci pe peliculă?
A.P.: Îmi place să mă pun la încercare și pe peliculă. Toate scurtmetrajele în care am lucrat au fost experiențe valoroase. Dar poți învăța foarte mult și dintr-un simplu casting.
M.A.: Cum ar trebui susținută o mamă actriță care mai și predă la facultate?
A.P.: Asta e o întrebare bună. Dar nu mai predau la facultate. Dacă ziua ar avea cel puțin treizeci de ore, ar fi categoric de mare ajutor. (Astfel, aș putea și eu eventual să evadez într-un city break - dorința mea secretă, alimentată de foarte mult timp, dar ținută perfect sub control.)
Cu un astfel de program teatral, nu prea am timp de altceva și deseori mă stresez că voi uita ceva din sarcinile mele cotidiene.
M.A.: Ți se pare că ești nedreptățită câteodată, în raportarea timp / resurse / familie / carieră?
A.P.: Da, am astfel de sentimente... dar această profesie niciodată n-a fost despre ce ți s-ar cuveni ca om.
Ce ți s-ar cuveni ca om. Am rămas puțin agățată în această idee. Oare ce ni se cuvine ca oameni și unde duce această călătorie a noastră prin mai multe roluri, pe mai multe scene. Se lăsase seara și ora cu Anikó se încheiase. Ne-am luat lentilele și luminile, întorcându-ne la viața de amurg a unui Cluj relaxat, cu lume la terase. Se făcea că treceam și prin aceste vremuri, ca și cum totul ni s-ar fi cuvenit. Ca oameni, nu ca actori, într-un ritm firesc al lucrurilor, așa cum normalitatea avea să se redefinească pentru totdeauna.
Foto: Adrian Danciu (site)