Un interviu "multiplu" cu frații Sima
Radu Sima: Stai o țâră, no! Că pe mine chiar atunci m-ai cunoscut. Terminam liceul. Colegă nu mi-ai fost, norocul tău! Că eram cam năzdrăvan.
Ian (Octavian) Sima: Prâslea. Că Puiu și cu mine nu știam face ghidușii.
Puiu (Vasile) Sima: Nu știam face ghidușii la școală. Fiindcă în curtea noastră mai făceam. Îți amintești cum îl aruncam pe Radu? Ne făcuserăm o basculă și fie tu, fie eu săream cu toată greutatea pe o parte, în timp ce Radu se pregătea să fie aruncat în partea opusă. Fiind mai mic, era și mult mai ușor, deci ajungea destul de sus. Oare văzuserăm figura asta la circ? il.
N.S.: Pe asta cu Radu mi-ai povestit-o și ziceai că lumea care trecea pe strada voastră putea zări din când în când un copil zburător, care venea de nicăieri, fiindcă pe tine și pe Ian nu vă vedeau.
I.S.: Așa este. Aveam un gard înalt. Cu mintea de acum, mă întreb dacă mamei nu îi sărea inima din loc de teamă că vom face un accident cu frățiorul nostru.
P.S.: Sigur că îi sărea inima din loc, dar nu ne arăta și nouă. Știa că are trei băieți și avea înțelepciunea să ne dea libertatea dezvoltării.
R.S.: Mie îmi plăcea să zbor și nu mă simțeam deloc în pericol. Față de câte lucruri periculoase urma să fac, să facem, asta era floare la ureche.
N.S.: Despre acele îndrăzneli ale voastre doresc să povestim pe larg. Dar nu vreți întâi să le arătăm nepoților ce puteați voi realiza în vacanțele copilăriei? Eu nu încetez să mă minunez și să vă admir!
I.S.: Citeam Jules Verne și ni se stimula imaginația. Căutam pe hartă locurile descrise de el și dacă uneori nu erau trecute, având prețioasele informații din lectură, reușeam să le stabilim noi locația.
P.S.: Ce mai? Din aproape în aproape, ne-am hotărât să facem noi hărți mai bune și mai complete decât cele pe care le aveam la îndemână. Găseam și prin agende informații privind suprafața, populația, foloseam orice sursă prin care am fi putut aduce un plus hărților noastre. Prima hartă a fost aceea a sudului Americii de Sud.
N.S.: Era notat pe undeva când ați realizat-o și făceam socoteala că Ian încă nu împlinise 10 ani și tu, Puiu, împlineai 11 ani în octombrie.
I.S.: Eram foarte pasionați și aveam multă răbdare. Vacanța de vară dura trei luni.
P.S.: Stai puțin, că în vacanța de vară mergeam și la Filea, la bunici. Acolo făcuserăm o hartă a cerului, ca să ne orientăm noaptea, când priveam constelațiile. Nu mai știu pe unde e. Bine că mai avem hărțile celelalte. Să le vadă și copiii.
N.S.: Radu era prea mic la vremea respectivă, așa că cele trei hărți de mai jos sunt făcute de frații cei mari: Puiu și Ian.
P.S.: La ce te gândești? La excursiile noastre cu bicicletele? Fiindcă și noi am făcut câteva memorabile.
N.S.: Asta știu, însă nu la ele mă gândeam, ci la expedițiile voastre plutitoare. Ceva total ieșit din comun, ceva ce nu am mai auzit la nimeni, cel puțin în acei ani.
P.S.: Chiar așa! Eram deja mai mari când ne-a venit ideea. Am făcut trei expediții, în mod gradat. Prima dintre ele a fost pe Arieș, de la Câmpeni la Turda. A doua expediție a fost de la Turda pe Arieș până la vărsare și apoi pe Mureș până la Deva. În fine, a treia expediție a fost pe Olt, de la Sfântu Gheorghe la Călimănești. Le-am făcut în ani diferiți, iar ambarcațiunile erau "producție proprie".
I.S.: Haide să o descriem pe cea mai complexă, fiindcă de fiecare dată căpătam experiență și îmbunătățeam "modelul". Era o plută din trei camere de tractor, în mijlocul cărora am pus camere de camion. Intrau perfect unele în altele. Le-am legat bine de tot între ele și deasupra am mai pus o scândură pe care să putem sta.
R.S.: Delicat spus scândură. Era o ușă veche. Iar pentru ultima etapă a călătoriei, în defileul Oltului, de la Turnu Roșu la Călimănești, am legat dedesubt un buștean în chip de chilă. Era elementul de rezistență, ca să fixeze cele trei segmente ale plutei noastre.
I.S.: Țin minte stindardul făcut de tine, Radu. Pe o pânză albă fixată pe un băț lung stătea scris: Audaces fortuna iuvat! (Norocul îi ajută pe cei îndrăzneți!)
N.S.: Și v-a ajutat norocul? Că îndrăzneți erați.
P.S.: Depinde cum o iei: dacă am pierdut o mulțime de lucruri atunci când ne-am răsturnat pe Mureș și apoi am căpătat mai multă înțelepciune și am legat absolut fiecare obiect în zilele ce au urmat, este un noroc?
I.S.: Dacă la aceeași răsturnare, Puiu, care nimerise sub plută a reușit într-un târziu să iasă la suprafață fără să se fi înecat, este un noroc?
R.S.: Sau dacă același Puiu, care, în călătoria pe Arieș s-a ars la labele picioarelor cu care stătuse în apă ore în șir, iar a doua zi s-a trezit cu ele atât de umflate, că nu mai putea încălța nimic, dar a căpătat experiență și în următoarele expediții a purtat șosete, este un noroc?
N.S.: Ha-ha! Drăguți sunteți voi, înțelepților! O fi noroc și ploaia de trei zile din șase cu totul, când ați fost pe Olt și în prima noapte ați înnoptat sub un pod?
P.S.: Cum să nu fi fost noroc? Dă-ți seama! Nu a răcit niciunul și ne-am continuat călătoria.
N.S.: Da, Puiu! Deja te cunoscusem și m-a impresionat fapta ta, a voastră. Țin minte că dacă vorbeam cu cineva despre tine, imediat îi spuneam: "tocmai a fost cu pluta pe Olt!"
R.S.: Nu spuneai cumva că "s-a dus cu pluta"?
N.S.: Hm! "Dus cu pluta" - așa vrei tu să sune?
R.S.: Nuuu! Puiu și Ian sunt serioși. Chiar prea serioși după gustul meu.
I.S.: Nici măcar tu nu ești "dus cu pluta", frățioare, chiar dacă ai făcut lucruri năstrușnice la viața ta.
N.S.: Băieți, ne uităm întâi la câteva poze făcute în călătoriile voastre pe apă?
N.S.: Eu, una, nu aș putea crede așa ceva, mai ales că am citit cele povestite de Radu, chiar atunci, la "cald".
I.S.: A scris un adevărat roman despre expediția pe Mureș. L-aș reciti oricând cu multă plăcere!
R.S.: L-oți citi voi, îmbogățit cu multe alte întâmplări, dar va fi surpriză. Puțintică răbdare.
P.S.: Nici măcar un fragment în avanpremieră?
R.S.: Nici măcar, fără supărare! Primul cititor va fi nevasta!
N.S.: Bravo, Radu! Așa trebuie! Le voi arăta și fraților tăi ceea ce mi-ai scris mie atunci când mi-aș fi dorit să recitesc vechea ta poveste a călătoriei pe Mureș. După explicația dată, evident că nu am avut altceva de făcut decât să mă bucur și să îmi pun răbdarea la încercare, așteptând să ne vină rândul să ne delectăm cu un roman de aventuri adevărate. Îți urez mult succes! Te citez: "problema e puțin mai complicată pentru că ceea ce îmi ceri este deja trecut într-o scriere ce se vrea carte, alături de alte întâmplări din uimitoarele aventuri ale baronului Münchha... pardon, Radu Sima. N-am încercat încă să o public pentru că nu este gata, mai am o grămadă de pățanii și momente pe care vreau să le relatez așa cum au fost și cum nu crede nimeni."
P.S.: Ești grozav, Radule! Nu știam că ai reluat scrisul.
I.S.: Însă o parte din pățaniile tale ne sunt cunoscute. Emoțiile mamei noastre, săraca. Dar nu te împiedica să visezi și să îți pui visurile în aplicare.
R.S.: Uneori nu îi spuneam cât era de periculos.
N.S.: Despre ce vorbiți acolo?
I.S.: Despre pasiunea lui de speolog. Ani de zile a umblat prin peșteri, fel de fel de grote, a făcut descoperiri.
R.S.: Așa-i! No, au fost situații extrem de periculoase. Dar nu regret deloc, mai ales că am scăpat teafăr.
N.S.: "Avertizați" fiind să nu întrebăm mai mult și să îți așteptăm romanul, te rog, măcar, să îmi spui dacă ai vreo poză de atunci.
R.S.: Am, Nicole, ni! Ce spui?
R.S.: O, nu merit!
I.S.: Lasă-ne și pe noi să judecăm asta! Cum să nu meriți?
P.S.: Niciunul din noi nu a ajuns la performanțele tale.
R.S.: Nici eu la ale voastre.
N.S.: Începe! De asta mă temeam. Băieții Sima sunt prea modești. Ceea ce, de fapt, intră tot în categoria calităților, nu-i așa?
R.S.: Pe noi ne întrebi?
N.S.: Întrebare retorică... Oricum, știm cu toții că ați fost elevi model, iar rezultatele despre care am mai aflat și eu arată asta.
P.S.: Ian a avut mereu zece pe linie. Și, pe deasupra, a fost olimpic internațional, obținând premiul trei la cea de-a patra ediție a Olimpiadei Internaționale de Fizică, Moscova 1970.
I.S.: Este adevărat! Era și prima mea ieșire din țară. Tocmai terminam liceul.
N.S.: Păstrătoarea familiei - eu adică - are ceva ce i-ai adus tu atunci lui Puiu de la Moscova. Reprezintă turnul de televiziune Ostankino.
I.S.: O! Ce surpriză! Îmi pare bine! Ostankino era primul astfel de turn din lume, având 540,1 m, construit în anul 1967, și până în ziua de azi nu îl întrec în înălțime decât trei turnuri (excluzând clădirile ca Burj Khalifa): Tokyo Skytree - 634 m, Tokyo, Japonia; Turnul Canton - 604 m, Guangzhou, China; și CN Tower - 553,33 m, Toronto, Canada.
Turnul dăruit de Ian / Turnul Ostankino
P.S.: Cu acel rezultat excepțional, Ian a intrat la Facultatea de Fizică a Universității din București fără să mai dea examen de admitere.
N.S.: Și a continuat cu seria notelor de 10? A terminat facultatea tocmai în anul 1975, când ne-am căsătorit noi, Puiule!
P.S.: 10 pe linie! Ca șef de promoție pe țară și, pe lângă Diploma de licență în fizică, cu specialitatea fizică nucleară, a primit și Diploma de merit.
I.S.: Nu prea vreau să mă tot lăudați.
R.S.: No! Au spus doar adevărul. Tot în anul 1975 veneam eu să dau admitere la Facultatea de Automatică din cadrul Politehnicii București. Aceeași secție absolvită cu brio de Puiu în 1972, el fiind apoi angajat, după absolvire, la ICI - prestigiosul Institut înființat în anul 1970.
N.S.: Nu știu exact ce ai simțit tu, ca frate mai mic, dar îmi pot imagina. Te gândeai probabil că se așteaptă de la tine să ai aceleași performanțe cu Ian și Puiu. Și cred că părinții voștri, pe undeva, te comparau cu ei, deși încercau să nu o facă. Și atunci, ghidușul de tine, le-ai jucat o mică festă, nostimă de tot. Avuseseși prima sesiune. Urma vacanța...
R.S.:... Da. Noi nu aveam telefon acasă, dar puteam comunica sunând la vecini și rugând să o cheme pe mama. Asta am făcut.
P.S.: De la telefonul public, cu 25 de bani rezolvai orice. Așa ne învățase pe noi la armată: "cheltuiți 25 de bani și anunțați-vă nevasta că veniți acasă. Așa veți avea liniște și veți fi scutiți de surprize neplăcute". Radule, te-am întrerupt. Spune mai departe!
R.S.: A venit mama la telefon, emoționată și m-a întrebat cum au mers examenele. Atunci, cu o voce pierită, i-am spus că le-am luat, dar la limită și am întrebat-o dacă pot veni totuși acasă. "Haide, Radu dragă, vino acasă dragule, te așteptăm!" În câteva minute le și treceam pragul, căci eram deja la Turda și dădusem telefon din colț. Am scos carnetul de student cu mare teamă, părinții l-au deschis, dar nu au găsit notele la care se așteptaseră: "Bată-te binele să te bată! Cum așa la limită?" Pasămite, notele mele erau la limita de sus. Dar cred că în puținele minute care trecuseră de la apelul telefonic și până am intrat pe ușă, părinții mei au avut o mică străfulgerare că "prâslea" nu e ca frații lui.
I.S.: Dar le-ai dovedit contrariul. Ba, din anumite puncte de vedere, ne întreci pe amândoi, la câte talente ai.
R.S.: Acum nu mai vreau eu să mă lăudați atât.
N.S.: Bine! Nu îi "las" să te mai laude. Deocamdată... Uite, acum îl întreb și pe Puiu cum a fost când a venit pentru prima oară la București.
P.S.: Am venit cu autocarul pentru faza pe țară a Olimpiadei de Limbă Română.
I.S.: Tu fiind elev la real.
P.S.: Da. Însă tata ne-a citit și recitat încă de mici, inducându-ne "microbul" dragostei pentru literatură. Fiind pentru prima oară în capitală, îmi amintesc și unde a oprit atunci autocarul: pe Știrbei Vodă, lângă Cișmigiu. Am intrat în Cișmigiu, am văzut Izvorul lui Eminescu, ne-am plimbat. Acum, dacă mă întrebi unde am dormit, nu mai știu, dar examenul a avut loc în dimineața următoare la liceul Lazăr. Nici prin gând nu mi-a trecut atunci că voi ajunge să trăiesc la o distanță atât de mică de frumoasa și celebra grădină.
N.S.: În care ne plimbăm adesea. Să știi că nu mă mir deloc că ai reținut locul acelui prim popas al autocarului. Spiritul tău de orientare mă lasă uneori gură-cască. Și, fiindcă tocmai am găsit un caiet vechi cu câteva însemnări, parcă îmi vine să le arăt și copiilor cu ce te mai ocupai tu în clasa a șaptea, în afara orelor de școală. Iau câteva file, la întâmplare.
P.S.: Nu ne părăsise pasiunea pentru geografie, chiar dacă, în timp, am căpătat și alte pasiuni intelectuale sau chiar sportive. Să îl fi văzut pe Radu ce figuri făcea la patinaj! Văzuse la televizor și făcea și el Axel și alte figuri. Să îl fi văzut pe Ian la sărituri!
R.S.: Ian a fost campion la triplu salt. Pe Regiunea Cluj. Așa-i?
I.S.: În timpul liceului am fost pe primele locuri la triplu salt și săritura în lungime, dar înainte am fost recordman al Regiunii Cluj la triatlon. Și Puiu a fost campion la alergări, la suta de metri.
P.S.: Ca să nu mai vorbim de schi, înot, drumeții.
N.S.: Copiii noștri au învățat să înoate, sau măcar să se țină la suprafața apei și să nu se teamă, la Turda voastră, în lacul sărat Durgău. Erau foarte mici. Parcă o aud pe Diana strigând fericită: "înot ca un pește!" S-au perfecționat apoi la mare.
I.S.: La Durgău am învățat și noi. Apoi am mai mers la bazin.
N.S.: Înotați toți trei foarte bine! V-am văzut! Am poze cu Puiu, care e aici, lângă mine (sic!). Vi le arăt și vouă.
N.S.: Nu e meritul meu aici. Nu ne cunoșteam pe vremea acelor concursuri. Puiu a păstrat fotografiile.
R.S.: Dar nevasta nu i le-a aruncat.
N.S.: Nu, nu. Nicidecum. Nici ție nu ți-a aruncat nevasta colecțiile tinereții: aparate foto, parcă și ceasuri deșteptătoare, nu mai știu ce aveai pe acolo. Oricum, eu păstrez în amintire prima vizită la Turda unde, pe lângă aceste obiecte, am văzut și m-a impresionat mult un tablou pictat de tine. Simboliza dorința de libertate a omului ce nu se vrea mânuit ca o marionetă și reușește să se desprindă, să rupă acele sfori ce îi dirijează destinul. Erau în tablou toate fazele: acceptarea supusă, încercarea de descătușare, desprinderea parțială și apoi totală, personajul arătând pumnul "păpușarului". Înțeleg că tabloul nu mai există. Păcat!
R.S.: Dacă îți amintești atât de bine, cumnată dragă, mai știi care îmi era patul pe-atunci?
N.S.: Ha-ha! Mă provoci tu, cumnățele, dar nu uit eu așa o trăsnaie. Dormeai pe dulap!!! Explicația ta era următoarea: de ce aș cădea de aici, când din patul normal nu cad? Este tot atât de lat. Vedeai lumea de la înălțime, deh! Dar pentru mine personal, care abia te cunoșteam, era semn că ai un simț al umorului foarte dezvoltat. În timp, această primă impresie s-a adeverit. Și nu numai o dată...
R.S.: Haide să te pun în încurcătură cu o întrebare. Ce impresie ți-a făcut Puiu, din moment ce te-ai măritat cu el, mi-e clar. Dar oare ce impresie ți-a făcut Ian?
N.S.: Hm! Parcă eu puneam întrebările aici. Însă nu mă pun cu tine și îți răspund. De la bun început, am avut impresia că semănăm. Zău așa. Semăn cu Ian. Tu nu crezi?
R.S.: Ba da! Ba da! Însă nu știam că și tu ai observat. Aveți cam aceeași fire. Poate asta explică și alegerea lui Puiu. A găsit în tine o persoană deja cunoscută.
N.S.: Oare să întrebăm un psiholog? Glumesc. Oricum, pe voi trei, așa cum spuneam și cu altă ocazie, v-am "adoptat" cu mare bucurie în familia noastră, a părinților mei. O surpriză foarte plăcută am avut cu toții la primul Crăciun petrecut cu voi, fiindcă ați cântat atât de frumos o mulțime de colinde. Un adevărat regal pentru noi toți, care nici nu mai îndrăzneam să cântăm, ascultând trioul fraților Sima, cu voci frumoase, perfect armonizate.
I.S.: Chiar dacă acum Radu e de ani buni plecat din București, noi, ceilalți, am păstrat obiceiul. Cântăm la fiecare Crăciun, iar de la o vreme, ca să fim siguri de cuvinte, la finalul mesei primiți câteva pagini cu textele colindelor și nu ne lăsăm până ce nu le cântăm pe toate.
I.S.: O dată pe an. În rest, foarte multă muncă.
N.S.: Aha, mulțumesc, Ian! Mi-ai dat apă la moară. Doream să ajung la partea asta cu munca voastră, dar nu știam cum s-o aduc din condei. Vor fi multe de spus, așa încât vă propun să facem o mică pauză. De-acord?
I.S.: Sigur că da!
N.S.: Atunci, servus, băieți! Pe foarte curând!
(va urma)