Primul spectacol va fi regizat de Petro Ionescu, cu o dramaturgie semnată de Cosmin Stănilă, și va urmări tema viitorului din perspectiva limbajelor și manifestării iubirii în contexte personale și socio-politice specifice. Al doilea spectacol va fi regizat de Raul Coldea și va fi o coproducție Reactor - Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe.
Petro Ionescu și Raul Coldea, regizorii celor două producții, au împărtășit câteva gânduri despre cum se raportează ei la tema viitorului, cât și la spectacolele pe care urmează să le facă.
Perspective este un program cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Programul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Petro Ionescu: Dintr-un motiv sau altul, îmi vine să încep dialogul ăsta despre viitor ca și cum ți-aș scrie o scrisoare: "Dragă Raul, află despre mine că...".
Și, de fapt, aș începe să îți înșir lucruri care s-au întâmplat deja.
Mă tot gândeam zilele astea cum să vorbim despre tema asta și mi-am dat seama că, oricât de mult aș vrea să mă concentrez pe viitor, tot la trecut ajung.
Mai ții minte când ne-am cunoscut? Eu nu pot să pun degetul exact pe momentul ăla. Știu că era la Brașov, în tabăra de Dramaturgia Cotidianului, dar nu mai am alte detalii.
Dar pozele alea cu noi doi la Reactor, în curte, privind spre Doru cocoțat pe o scară, le mai știi? Sunt făcute cu un telefon cu butoane, încă nu aveam smartphone pe atunci. Le găsești încă pe facebook cu descrierea: "Cuplu tânăr privind spre viitor" și "Doru viitoru'"
Amintesc de pozele astea pentru că pare că ne-a ajuns viitorul din urmă. Suntem încă la Reactor și îndrăznim să ne gândim la viitor alături de oameni lângă care am crescut și ne-am dezvoltat profesional. Eu am ajuns regizoare, tu montezi de ceva timp și acum suntem colegi de proiect, fiecare cu spectacolul lui/ei.
Programul multianual Perspective conține două direcții cu care ne-am tot luptat noi doi: iubirea și munca. Poate nu e cel mai bun cuvântul "luptat", dar știu sigur că ne-am și luptat. Și chiar dacă nu mai suntem un cuplu (spoiler pentru cine nu știe), încă mai lucrăm împreună, încă ne iubim și avem grijă unul de altul. Dar lupta asta rămâne, cred - ca un dat al celor care lucrează în teatrul independent pentru că (probabil) iubesc teatrul.
Poate trebuia să încep mai tehnic, mai obiectiv, mai neutru. Să fac o introducere clară și riguroasă a acestui program mare. Dar azi, în timp ce mă puneam la scris, mi-a venit să o dau așa, mai pe coarda sensibilă. Acum o să-mi iau o pauză să mă gândesc la ce să te întreb, așteptând replicile tale, acolo unde ai chef să intervii.
Raul Coldea: Dragă Petro, fotografia aia cu noi privind către viitor avea un aer ironic și dulce. M-a bucurat mult că mi-ai scris cam în același ton. Îmi amintesc acum și de acele repetiții la care am fost numiți Marina și Ulay. Cu același ton și cu gândul că aceste scrisori performative ale noastre au ceva din aerul The Great Wall Walk.
Știi despre mine că am prostul obicei de a sublinia lucrurile evidente. O să o fac din nou: mă bucur că tot ce s-a întâmplat între noi, incluzând aici iubirea și munca, se împlinesc în continuare într-o prietenie care sper să dureze toată viața. Mă bucur că suntem colegi la Master, că ai avut pornirea și curajul să faci ce ți-ai dorit mereu și am mai spus-o, o mai spun, cred că o să fii o regizoare mai bună decât mine. Mă gândesc la povestea cu admiterea ta la teatru și cu certitudinea pe care proful tău, Buricea, a avut-o încă de atunci, acum aproape 15 ani. Mă bucur că munca ta artistică la Reactor și toată participarea ta activă în procesele de creație ale spectacolelor la care ai lucrat se transformă acum în ceva nou și fain. Să îți spui povestea cu forță și căldură, așa cum știi tu să faci, mult timp de acum înainte.
Temele astea două au multe în comun, ne-au obsedat tot timpul și probabil o să ne obsedeze în continuare. Cred că nu se putea să se întâlnească mai bine într-un proiect.
P.I.: Citesc ce scrii și încă mă mir de ce putere au cuvintele. Doar din trei paragrafe am ajuns să trec prin vreo șapte stări diferite, să rememorez locuri, oameni, senzații. Păcat că imaginile astea mentale nu se pot descărca undeva, să te uiți la ele ca la un film. Ar fi un montaj grozav.
Acum că ai menționat The Great Wall Walk, trebuie să zic că mă amuză teribil comparația asta - noi, oameni mici. Dar în același timp, e o ironie duioasă și mă bucur că la noi "mersul" ăsta, cu fiecare dintr-un alt capăt, se întâmplă acum, spontan, în scris, fără să fie ceva programat. Mai performativ de atât nu se putea. (râd) Uite cum devine și scrisul performativ! Apropo, ăsta e unul din lucrurile pe care încerc să le abordez în spectacolul meu despre iubire: limbajul performativ al iubirii, iubirea ca acțiune constantă. De asta te-aș întreba și pe tine, fără să am pretenția unui răspuns concret, ce proiecții ai despre spectacolul pe care urmează să îl faci. Mă gândesc că e totuși un proiect cu miză mare, care se întâmplă simultan în două orașe diferite, cu două echipe artistice diferite. E ceva ce lucrează deja în tine, chiar dacă vei face acest spectacol abia în 2023?
R.C.: Da, iau din pandemie ideea asta că spectacolele se pot întâmpla în fața noastră, chiar dacă suntem departe de locul în care se joacă. O să fie un spectacol care o să se joace în același timp în două teatre, cu două echipe diferite. Vedem mai încolo ce tip de dialog se va naște.
Deocamdată e destul de departe, dar ce știu e că va fi despre muncă și despre teatru. Despre Art is Work. Va fi și despre ce mai înseamnă să... iubești teatrul. Despre teatrul cu androizi. Despre teatrul care nu mai poluează. Despre teatrul independent care e constant în comă. Despre mine, care o să mă las la un moment dat de teatru. Despre de ce nu ne lăsăm de teatru, cu toate astea. Mai las lucrurile să se așeze, o să mă las inspirat și de spectacolul tău, sper ca astea două spectacole să fie și ele în dialog, cum suntem acum. Abia aștept.
Cred că e foarte complicat să ne gândim la viitor. Și cred că e curajoasă tema asta a ta, viitorul iubirii. La ce te gândești când alături astea două cuvinte? Viitor + iubire =?
P.I.: "Viața e o temă de rezolvat, nu o serbare de născocit" - asta zice Alessandro Baricco în cartea Barbarii. Eseu despre mutație. Când am gândit proiectul ăsta, nu prea am avut răspunsuri, ci multe întrebări. Cred că folosesc teatrul ca o unealtă să înțeleg mai multe despre lume și despre mine. Mă oblig ca și prin spectacolul ăsta să cercetez și poate să pricep care sunt motoarele și formele iubirii; să aprofundez mai multe idei: mama ca iubire primordială, iubirea ca un performance durațional, clișeul în iubire, o istorie a iubirii, dacă ea există. Cumva tot la istorie și la trecut ajung, poate pentru că am impresia oarecum că există o ciclicitate, ca moda care tot revine o dată la 10-20 de ani. Uneori mă gândesc la viitor și îmi imaginez că o să aibă ceva din estetica steampunk. Poate așa e și cu iubirea. Revenind la citatul din Baricco, ce știu sigur e că vreau ca spectacolul ăsta să fie și cu serbare, și cu teme de rezolvat.
Acum o să fentez un pic lucrurile și o să te întreb ce așteptări ai tu de la un spectacol despre iubire. Asta e una din întrebările cu care lucrez în etapa mea de cercetare, tocmai pentru că e o temă atât de vastă.
R.C.: Într-un performance la care am lucrat la Reactor anul acesta, 2021, m-am referit la relațiile de iubire ca performance-uri duraționale (râd). Nu știu dacă am mai vorbit despre asta sau dacă am ajuns la ideea asta în paralel pentru că mințile mari gândesc la fel, dar e clar o idee bună (râd). Nu cred că am așteptări specifice. Poate aș fi curios să văd în ce măsură marile narațiuni despre iubire au sens și în ziua de azi. Aș fi interesat să văd cum e adusă la nivelul, respirabil, al vieții trăite.
Nu am așteptări mari, dar sunt sigur că va fi ceva personal și emoționant. Și cred că ai o echipă faină. Tu ce ai vrea să vezi într-un spectacol despre munca în teatru?
P.I.: Chiar nu am vorbit despre asta. Se pare că mințile mari gândesc la fel. (râd) O să încerc să răspund la întrebarea ta. Știind deja că urmează să lucrezi cu două echipe artistice: una dintr-un teatru independent și alta dintr-un teatru de stat, aș vrea să văd cum arată o dezbatere performativă între cele două. M-ar interesa și un discurs despre muncă și efort și cum arată ele în cele două medii. Și mai e ceva: mă întreb cum se modifică gândirea despre sine sau cum e trăită viața la modul cel mai banal / cotidian, în funcție de munca pe care o faci.
Sunt curioasă dacă și cum se vor împlini proiecțiile noastre despre aceste spectacole. Până la urmă, am reușit să vorbim un pic și despre viitor. Acum, în timp ce scriam concluzia, mă gândeam că nu ar fi rău să repetăm exercițiul ăsta și la finalul proiectului, după ce vei avea și tu premiera. Ce zici? Merci de dialog, Raul. Ne vedem la lucru.
R.C.: Merci și eu pentru gânduri și pentru idei. Poate reluăm în 2023 schimbul, da. Cred că din experiența noastră de lucru putem trage concluzia că lucrurile se schimbă mult de la idee la produsul final, nu? (zâmbesc)
Mult spor și întâlniri artistice cu sens. Merci și eu de dialog.