Prefață și introducere la Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

Citiți un fragment din această carte.


"Probabil că așa ceva ar trebui trăit abia după moarte", a exclamat Václav Havel pe când traversam podul Brooklyn în octombrie 2006 și îi prezentam programul și acțiunile care urmau să se desfășoare în onoarea sa la New York. În toamna anului 2006, University of Columbia i-a pregătit un program de rezidență de șapte săptămâni. Era anul în care la universitățile americane își începea studiile prima generație de studenți născuți în 1989, așadar o generație care, după căderea Cortinei de Fier, nu cunoscuse lumea împărțită bipolar între Est și Vest. Lui Havel i-au fost dedicate workshopuri, seminare și conferințe care îi examinau personalitatea artistică polivalentă - dramaturg, cugetător, eseist și lider politic al transformărilor din țara sa și de pe scena internațională. Toate piesele sale (una dintre ele în premieră mondială) au fost puse în scenă în cadrul grandiosului Havel Festival la teatrele de pe Broadway, dar și din afara lui. Dezbaterea comună a celor doi foști președinți Václav Havel și Bill Clinton de la University of Columbia a fost dedicată temei Provocările democrațiilor emergente.

Această rememorare ar trebui să amintească atenția pe care au suscitat-o opera și viața remarcabilă ale lui Václav Havel atât printre experți, cât și în rândul publicului larg, nu doar în SUA, ci practic în toată lumea. A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central-europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale. La sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru a devenit un fel de purtător de cuvânt al Europei de Est. Jacques Rupnik^[ii] a spus despre el că, tocmai datorită textelor sale în care descrie mecanismele regimului totalitar, Occidentul a putut înțelege în timpul Războiului Rece cum funcționează societățile în regimurile comuniste și a putut surprinde declinul și descompunerea lor. În același mod, mai târziu, i-a ajutat cu sugestiile sale pe partenerii din Vest să înțeleagă necesitatea și stadiul integrării ulterioare a Europei.

Václav Havel a fost ales președintele țării noastre de patru ori în vremuri de transformări radicale. Prima oară ca reprezentant al Forumului Civic, în care s-au reunit indivizi sau grupuri care militau pentru schimbări politice fundamentale în Cehoslovacia anului 1989. Václav Havel a devenit în mod firesc liderul mișcării și a fost ales de către parlamentul comunist - Adunarea Federală - drept candidat care intenționa să aducă țara la primele alegeri libere. Viteza schimbărilor petrecute în Cehoslovacia de atunci și în blocul comunist, precum și contextul acestora sunt cuprinse în discursul rostit la adunarea comună a ambelor camere ale Congresului SUA. În cartea sa Pe scurt, vă rog!^[iii] a declarat, plin de modestie: "Am fost primul reprezentant de rang înalt al unei țări din blocul comunist care a adus în Congres vestea fără echivoc a destrămării comunismului, a căderii Cortinei de Fier, a finalului împărțirii bipolare a lumii și a Războiului Rece și despre necesitatea construirii unei noi ordini politice pe această planetă. Un mesaj de o asemenea amploare nu se recepționează în fiecare zi. De aici probabil și ecoul imens, aproape de neînțeles pentru mine."

Și-a încheiat al doilea mandat de președinte al Republicii Cehe și Slovace demisionând în iulie 1992, justificând că nu poate continua să-și îndeplinească obligațiile care decurg din jurământul de credință față de republica federală într-un mod adecvat caracterului, convingerilor și conștiinței sale. În acel moment, reprezentanții politici aleși cehi și slovaci nu mai reușeau să cadă de acord asupra unei ordini constituționale unitare și se îndreptau spre divizarea statului comun - Cehoslovacia. În ianuarie 1993, Václav Havel a fost ales ca primul președinte democratic al Republicii Cehe și în 1998 a fost reales pentru încă un mandat. Din punct de vedere politic, perioada primei președinții a lui Václav Havel a fost extraordinar de agitată, atât pe plan intern, cât și extern. A început să își îndeplinească obligațiile de șef al statului conform noii Constituții și să confirme continuitatea relațiilor diplomatice bilaterale cu statele lumii. Datorită abilităților sale, Cancelaria Prezidențială a avut o particularitate pe toată durata mandatelor sale de președinte - nu a angajat niciun speechwriter. Václav Havel și-a scris singur toate discursurile pentru a le putea rosti, cum spunea el însuși. În această perioadă s-a preocupat intens în principal de două subiecte de politică externă. Primul a fost propagarea intensă a extinderii NATO către Est și al doilea, lărgirea Uniunii Europene. Percepea Europa ca pe o singură entitate politică, deși structurată intern în mod complex. Perioada postbelică, în care Europa a încercat să-și construiască ordinea politică internă pe o bază justă și democratică, pe principiul egalității, al voluntariatului și al respectului pentru toți, prin discuții și nu prin violență, el a considerat-o ca fiind unică din punct de vedere istoric și extrem de importantă nu numai pentru Europa, ci pentru întreaga lume.

Întrebat care este cel mai important rezultat politic obținut cu aportul său activ, răspundea fără ezitare: desființarea Tratatului de la Varșovia la Praga în 1991 și extinderea NATO la Praga în 2002.

Unele dintre primele sarcini ale lui Václav Havel și ale noii diplomații a anilor '90 au fost asigurarea plecării armatei sovietice de pe teritoriul Cehoslovaciei și ieșirea din Pactul de la Varșovia, compus la acea oră din șapte membri (URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România și RDG). Planul ministrului sovietic de Externe de atunci, Eduard Șevarnadze, era transformarea pactului în organizație politică cu componentă militară. În pofida tuturor recomandărilor politicienilor și diplomaților occidentali de a nu se grăbi dizolvarea Tratatului de la Varșovia, la propunerea părții cehe, Conferința de Afaceri Externe a Pactului de la Varșovia din martie 1990 de la Praga a căpătat un alt conținut decât cel pregătit de către delegația sovietică. Dizolvarea s-a produs un an mai târziu, în iulie 1991, la Praga, la ultima ședință a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia.

Summitul NATO din 2002 de la Praga avea loc pentru prima dată într-o țară din fostul bloc est-european. Václav Havel, care acordase o atenție și o grijă considerabilă pregătirilor, a văzut evenimentul și ca pe o "serată de adio" la funcția sa de președinte. L-a considerat de asemenea finalul luptei sale de zece ani pentru extinderea NATO spre Est. Era convins că, prin extinderea NATO și asigurarea garanțiilor de securitate pentru țările din Est, se va crea un climat mai liniștit și stabil pentru pregătirea aderării acestor state la Uniunea Europeană. La Praga au primit invitația de aderare la NATO șapte țări: Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, România, Slovacia și Slovenia. În discursul său la Summit a menționat în legătură cu extinderea: "... este un semnal clar nu numai pentru toți europenii, ci pentru toată lumea, că era împărțirii forțate a lumii în sfere de influență, sau chiar a subjugării celor slabi de către cei puternici, a apus definitiv. Extinderea cu cei șapte noi membri va fi un act de mare încredere în dreptul popoarelor de a alege liber din ce parte a lumii doresc să facă parte și ce relații vor să stabilească și să cultive." În mod simbolic, la Praga au fost redesenate granițele organizării postbelice a Europei, iar sferele de influență stabilite de fosta Cortină de Fier au încetat.

Václav Havel a rămas activ în sfera publică și după ce a părăsit funcția de președinte. În cadrul Forumului 2000, a invitat la Praga, la discuții despre provocările globale, oameni politici remarcabili, gânditori și personalități temerare, care încercau să promoveze în lume valorile democrației și ale respectului față de drepturile omului și care încurajau toleranța religioasă și etnică. Forumul 2000 a fost fondat împreună cu scriitorul, umanistul și laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

La 18 decembrie 2011, când s-a răspândit vestea că Václav Havel a încetat din viață, mass-media din toată lumea a reacționat, personalități marcante publicând amintiri și transmițând condoleanțe. Acasă, în Cehia, în marile piețe unde în 1989 avuseseră loc manifestații pentru căderea regimului comunist, oameni din toate generațiile s-au adunat din nou și au citit pe rând din textele lui Václav Havel. Cred că pentru omul politic și scriitorul secolului al XXI-lea nu există o mai mare apreciere.


Coduri în anticoduri: despre gândirea lui Havel între sens și absurd

Cu mai mult de o sută de ani în urmă, când a apărut statul cehoslovac, întemeietorii lui au decis ca pe drapelul prezidențial să fie scrisă propoziția "Adevărul învinge".

Astfel, mitul renașterii naționale a poporului care continua învățăturile medievale ale Maestrului Jan Hus și ale mișcării husite se conecta la politica modernă și la metafizica morală la care ținea atât de mult primul președinte, Tomáš Garrigue Masaryk^[v].

Într-un stat împovărat încă de la bun început de adevăr, de la care, în plus, nu se așteaptă nimic mai prejos de biruință, nu este ușor să guvernezi, dar nici să fii supus guvernării. Așteptările sunt mari, iar dezamăgirile profunde.

Același motto polisemantic și l-au însușit și comuniștii, acești deținători aroganți ai adevărului istoric prezumtiv și obiectiv, deși aceeași propoziție de pe drapelul guvernului lor a servit drept componentă doar a unui limbaj automat de propagandă și a ascuns cele mai oribile minciuni, crime politice, inechități și nedreptăți. Cu atât mai curajos este impactul retroactiv al cugetării lui Václav Havel despre "viața în adevăr", așa cum a formulat-o în eseul său Puterea celor fără de putere și în care este surprins tocmai acest automatism al limbii și al comportamentului ca sursă de represiune politică și de umilire morală.

Puterea celor fără de putere

Eseul amintit nu este doar o reflecție intelectuală asupra Cartei 77, asupra drepturilor omului, asupra situației generale din lumea bipolară de atunci și asupra civilizației moderne în general. Nu reprezintă doar radicalizarea îndemnului lui Soljenițîn, "să nu trăim în minciună", despre care se discuta la jumătatea anilor '70 în ambele părți ale lumii divizate. În el se reflectă totodată expresiile verbale și ideatice care continuă să rezoneze în cultura cehă ca tradiție vie a acesteia, a căror forță eliberează și angajează în același timp.

Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc care a propulsat un spectacol de neuitat și paradoxal ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului.

La zece ani de la moartea lui Havel și la aproape două decenii după încheierea mandatelor sale prezidențiale, în propria țară oamenii îl citează din ce în ce mai des, dar îl citesc din ce în ce mai puțin. La nivel mondial lucrurile stau exact invers. Opera lui este citită în special în țările în care nu poate fi citat în mod public.

Păstrez încă vie amintirea discuțiilor despre libertate și drepturile omului purtate cu studenții egipteni care îmi povesteau că Puterea celor fără de putere le-a servit drept inspirație esențială pentru proteste și cum își împrumutau unul altuia traducerile din Havel și discutau cu pasiune despre ideile lui în timpul Primăverii Arabe. M-au întrebat dacă este posibil ca realitatea politică să nu siluiască idealurile pentru care își riscaseră viețile, iar eu am avut un profund sentiment de prăbușire conștientizând că lupta lor pentru libertate și demnitate fusese mai întâi confiscată de islamiști cu pretențiile lor de exclusivitate asupra adevărului doar pentru ca mai apoi, cu sprijin popular masiv, să fie strivită de tancurile militare fără a se ține cont dacă în piețele respective se spusese sau nu vreun adevăr.

Conversațiile cu studenții aceia m-au întristat și pentru că eu, spre deosebire de ei, exact la vârsta lor, am putut trăi bucuria acelorași clipe revoluționare în care ordinea existentă s-a dovedit nesustenabilă, iar viitorul oferea diferite posibilități de dezvoltare a societății, toate prezentând însă o anumită formă de scindare politică. Pe atunci, în noiembrie 1989, mi-a fost teamă când mie și unui prieten din comitetul studențesc de grevă ne-a fost încredințată misiunea de a-i convinge pe membrii miliției comuniste să nu atace mulțimile de protestatari și amândoi am răsuflat ușurați când administratorul stadionului de fotbal pe care se presupunea că urmează să se strângă milițienii ne-a asigurat că aceștia primiseră ordin de retragere și că vom ieși învingători din acea revoluție.

Mulți ani la rând, eu și prietenul respectiv, care între timp a devenit un organizator de succes al unor festivaluri de film, am râs de naivitatea noastră și ne-am imaginat că pentru administratorul acelui teren probabil am părut niște tineri neîndemânatici din comediile timpurii ale lui Forman, dar vărsarea de sânge care a avut loc atunci în România ne va aminti întotdeauna că acea "catifelare" a revoluției cehoslovace a fost mai degrabă excepția care confirmă regula violenței revoluționare. [...]

Cuvânt despre sens

Îmi vin în minte propozițiile din discursul Cuvânt despre cuvânt în care Havel, în seara din ajunul revoluțiilor democratice din 1989, avertiza cu privire la ambiguitatea, lipsa de transparență și violența conținută în cuvinte, astfel că "merită întotdeauna să suspectezi cuvintele și să fii atent la ele". Iar avertismentul se referea și la ceea ce un scriitor sau un dramaturg stăpânește cel mai bine, și anume puterea cuvântului în sine!

Această vigilență și, într-o anume măsură, și scepticismul umanistic îl apropie pe Havel de un alt scriitor și dramaturg ceh, Karel Čapek, care a scris în perioada Primei Republici Cehoslovace, care, datorită prieteniei cu președintele Masaryk, a modelat viața culturală și intelectuală a acesteia, și care avertiza și el cu privire la despotismul mișcărilor totalitare și descria conflictele interne ale civilizației moderne tehnologice și ale omului care, dorind să facă bine, reușește să stârnească cele mai oribile războaie și distrugerea totală.

Tema autodistrugerii omului și civilizației care în numele propriului progres și-a pierdut controlul și care sub stindardul umanității săvârșește cele mai mari atrocități leagă opera și gândirea lui Havel de umanismul lui Čapek. Dacă pentru Čapek simbolul amenințării omenirii a devenit robotul ca produs artificial al tehnologiei care duce omenirea la pierzanie, Havel a văzut această amenințare în limba artificială ptydepe, care duce la pierderea sensului. Și pentru că simbolurile și cuvintele vin din exterior, nu întâmplător cuvântul "robot" i-a fost sugerat lui Karel Čapek de fratele lui, Josef, în timp ce ideea de limbă neinteligibilă a expresiilor goale, "ptydepe", a fost născocită de fratele mai mare al lui Havel, Ivan.

Dacă după Primul Război Mondial oamenii se temeau pe bună dreptate că civilizația modernă se îndreaptă cu pași repezi spre colaps, după cel de Al Doilea Război Mondial era deja clar că prăbușirea amenință chiar limba și comunicarea umană. Cursa pentru o viață pură a devenit astfel o cursă pentru păstrarea sensului limbii și al vieții înseși. Și tocmai această cursă este ceea ce leagă textele lui Havel de contextele lor politice și ceea ce îl așază printre cele mai semnificative personalități nu doar din politica, ci și din cultura și gândirea cehă modernă.