Dă-mi visul tău!

- Lasă-mă să-ţi spun...
- Spune.
- Te-am visat.
- Banal.
- Da, dar dacă îţi spun cum te-am visat...
- Spune.
- Aveai un fel de aripi.
- Ei, draci, banal.
- Da, dar dacă-ţi spun ce fel de aripi...
- Spune.
- Albastre.
- Dacă erau galbene crezi că mi se schimba cu ceva viaţa?
- Da.
- I-auzi! De ce, mă rog?
- Pentru că nu ţi-am spus ce fel de albastru era.
- Ei, spune, na!
- Era un albastru incomplet.
- Cum adică?
- Uite-aşa, aveai aripi de un albastru incomplet, ce nu-nţelegi? Şi partea interesantă abia acum vine!
- Ce-ar mai putea fi interesant?
- Ce făceai cu aripile de un albastru incomplet?
- Bănuiesc că... zburam.
- Păi asta e: nu zburai...
- Ei, nu zburam şi gata, care-i problema?
- Nu e, dar eu ţi-am spus.
- Şi... de ce nu zburam, mă rog?
- Pentru că incompletul albastrului de pe aripile tale te trăgea în jos, ca plumbul. E simplu.
- Şi ce-am făcut?
- A, deci îţi pasă!
- Nu... adică, mă rog, e doar un vis.
- Visul meu.
- Dacă tot m-ai visat...
- Plângeai.
- Cam mioritic mod de manifestare.
- Da, dar nu ştii cum plângeai.
- Spune.
- Cu lacrimi albastre.
- Cum vine asta?
- Problema e că lacrimile tale se scurgeau în pământ.
- Şi ce dacă?
- Cum şi ce dacă? Dacă nu s-ar fi scurs în pământ ai fi avut o şansă.
- Ce şansă?
- Să-ţi completezi albastrul de pe aripi şi să îţi iei zborul
- Aşa e, cam ai dreptate. Totuşi, de ce se scurgeau în pământ?
- A, să înţeleg că-ţi pasă...
- La naiba, nu-mi pasă, e doar un vis. Dar sunt curios.
- Ştii ce se spune despre curiozitatea necontrolată?
- Habar n-am.
- Hai, măi, proverbul cu pisica...
- Nu-mi plac pisicile.
- De ce?
- Vor să controleze.
- Şi ce e rău în asta? Cineva trebuie să o facă!
- Da, dar nu pisicile.
- Deci, lacrimile tale se scurgeau în pământ pentru că erai în mijlocul deşertului.
- Ce căutam acolo?
- Pur şi simplu acolo erai în visul meu. Dar nu era orice fel de deşert.
- Adică?
- Era un deşert plin de blocuri, maşini, stâlpi de telegraf şi coşuri de gunoi.
- Hai, lasă-mă! Păi şi de ce era deşert?
- Nu erau oameni.
- Dar unde erau oamenii?
- Muriseră, plecaseră, ce ştiu eu?
- Şi?
- Şi tu plângeai, cu lacrimi albastre, în mijlocul acestui deşert, incapabil să întinzi pur şi simplu mâna, să colectezi lacrimile, să-ţi completezi albastrul de pe aripi şi să-ţi iei odată zborul din deşert şi din visul meu.
- Coşmar de-a dreptul!
- Nu neapărat.
- Eram disperat, blocat, îngrozit...
- Cam aşa ceva.
- Resemnat.
- N-aş spune aşa.
- Şi cum s-a terminat?
- Ce?
- Visul tău!
- A, nu ştiu.
- Cum adică nu ştii?
- De ce te interesează?
- Eşti nebun, cum să nu mă intereseze? Aveam aripi de un albastru incomplet, plângeam în mijlocul unui deşert şi tu crezi vreo secundă că ar putea să nu mă intereseze?
- Da.
- Incredibil. Dă-mi visul tău!
- Nu, asta nu.
- Hai, dă-mi-l! Ţi-l cumpăr, cît vrei pe el?
- Nu-l vând, zău, nu fii absurd...
- Îţi dau sentimentul meu de nostalgie în schimbul visului.
- Eşti nebun, ce să fac cu nostalgiile tale?
- Habar n-am, mie nu-mi mai trebuie, vreau visul tău.
- Nu, zău, fii serios, n-ai nici o şansă, l-am pus deja în calendarul cu vise.
- Nici măcar nu ştii cum s-a terminat, cum ai putut să-l pui în calendar?
- De ce-ar fi trebuit să-mi pese?
- Aşa, e visul tău, măcar de curiozitate.
- N-am fost curios.
- Atunci de ce mi-ai povestit despre visul tău?
- Credeam că vrei să ştii.
- Păi nu vroiam. Adică am vrut, dacă-mi spuneai cum s-a terminat... E absurd să mă laşi plângând, în mijlocul deşertului. Apropo...
- Să nu mă-ntrebi despre ziduri.
- Ce ziduri?
- Zidurile deşertului.
- Avea ziduri?
- Înalte. Foarte înalte. Şi întoarse spre interior. Nu puteai să ieşi. Şi n-avea nici o poartă.
- Deci trebuia să zbor.
- Ar cam fi trebuit...
- Măcar spune-mi dacă am reuşit.
- Ce?
- Să folosesc aripile. Să zbor!!!
- Nu mai ştiu, zău, nu-ţi schimbă cu nimic viaţa dacă ai zburat sau nu în visul meu...
- Bine, uite, îţi dau inima mea. Dă-mi visul!
- Ohohohoooo! Asta da ofertă! Eşti sigur?
- Absolut.
- În regulă, uite calendarul, ia-l de aici. Dă-mi inima!
- Mulţumesc. Uite şi inima.
- Bun schimb, în definitiv... Dar ce s-a-ntâmplat?
- Aaaaa...
- Ai păţit ceva?
- Visul tău...
- Ce-i cu el?
- Am zburat!
- Bravo, te felicit! Ştiam eu că eşti un ambiţios!
- Da, dar nu ştii cum.
- Cum?
- Incredibil!
- Cum? Spune!
- In-cre-di-bil!
- Spune odată, m-ai făcut curios!
- Nu-ţi spun, nici tu nu mi-ai spus!
- Păi eu nu mai ştiam.
- Nu-i nimic, nu vei şti în continuare, nu-ţi va schimba cu nimic viaţa.
- Dar vreau!
- Nţ.
- Bine, ia-ţi inima înapoi şi spune-mi!
- Asta da ofertă, mulţumesc!
- Hai, spune mai repede!
- N-ai să crezi, dar a fost un fel de sinucidere.
- Ai spus că ai zburat!
- Lacrimile mele se scurgeau în pământ. Din pământ au crescut ţepi uriaşi. Ţepii mi-au pătruns inima. Din inimă a început să curgă albastru. Albastrul mi s-a scurs pe aripi si astfel aripile mele şi-au completat albastrul. Şi am putut să zbor.
- Ciudat.
- Ce e ciudat?
- Inima ta nu părea albastră.
- Era un vis, îţi aminteşti?
- Desigur. Dar... iartă-mă că-ţi spun, acum cinci minute, când mi-ai dat-o... inima ta avea cicatrice.
- Se prea poate, toate inimile au!
- Cicatrice albastre?