Aproape de întuneric

Au trecut şapte minute de când s-a ascuns în debara. Ştie, pentru că le-a numărat cu grijă. De şapte ori câte şaizeci de secunde. La intervale regulate, secundă cu secundă, măsurate cu atenţie în antrenamente desfăşurate pe ticăitul ceasului din bucătărie în lungile după-amieze ploioase în care, singur în casă, trebuia să-şi ocupe timpul cu ceva. Încă nu i-a trecut frica. Ştie că deasupra capului său, dincolo de tavanul debaralei, în locul în care bunicul lui depozitează tot felul de lucruri, care mai de care mai inutile, se ascunde cartea a cărei copertă îl terorizează de atâta vreme. Coliba unchiului Tom, primul volum. Ştie că acolo este o faţă de negru, în prim plan, cu inflexiuni de smoală învârtită pe un băţ uriaş. Îi este atât de teamă de ea - o teamă pornită din vise netihnite - încât i-a cerut bunicului să arunce cartea undeva departe. Bunicul nu l-a ascultat. I-a spus că a aruncat-o la ghenă dar el ştie când a pus-o, cu grijă, în spaţiul de deasupra debaralei. Ştie că e acolo şi ştie că într-o noapte - neapărat de iarnă - negrul se va strecura dincolo de copertă şi va încerca să-l strângă de gât cu degetele lui reci, de oţel.

Dar, pentru acum, în debara e bine. În curând va înceta să mai numere secunde, frica se va evapora încet-încet ca o pată efemeră de alcool etilic pe linoleum iar el va căuta să desluşească o undă de prietenie în obiectele care-l înconjoară: patinele negre pe care nu le-a dat niciodată la ascuţit pentru că, de fapt, nu a patinat niciodată; pălăria de fetru a bunicului, de fapt pălăria "cea veche", de care profită de fiecare dată pentru a-şi crea o efemeră imagine de cowboy alăturată unui pistol cu capse (nu-i plac rolurile de indian aşa că a fi cowboy i se pare mult mai grozav: Old Shatterhand e mai aproape de el, îl simte mai "prieten" decât imprevizibilul Winnetou); sacul cu lână al bunicii - zeci de gheme colorate care-şi cunosc destinul - pulovere la modă preluate ca model din reviste Burda nemţeşti cu tipar; cutia în care zace aspiratorul rusesc cu o presupusă faţă de rinocer, care face un zgomot infernal atunci când "suge" scamele de pe covoarele lucrate manual; în fine, samovarul uriaş provenit de undeva din zona Chişinău prin nu-se-ştie-ce-întâmplare stranie, un obiect absolut admirabil cu care ar putea să se joace ore în şir, să-i deschidă căpăcelele laterale, să-i ridice "pălăria", să-şi imagineze că înăuntru e ceai negru adus din India (capitala la New Delhi!) pe care să-l toarne în ceşcuţele zgrumţuroase ale bunicii şi să-l servească mestecând delicioasele fursecuri jumătate vanilie-jumătate cacao pe care aceasta le face de fix două ori pe an: o dată de Crăciun, a doua oară de 1 iunie.

Probabil că au trecut deja zece minute. Nu a mai numărat. E din ce în ce mai bine. Simte un izvoraş de transpiraţie cum începe să i se scurgă de-a lungul şirei spinării - e rece dar reconfortantă, îi reglează respiraţia şi-i linişteşte pulsul. Mai pe seară, bunicul îl va chema să-i povestească, în pat, un nou episod din "Prietenii lui Dănuţ". Bunicul ştie să povestească. Uneori mai adoarme înainte de a termina episodul, oferind un adevărat spectacol sforăitor, dar el îl trezeşte împungându-l între coaste. Nu atât pentru a asculta finalul cât pentru a nu fi nevoit să adoarmă singur, cu atât de multe umbre mişcătoare pe tavan pe care le simte ca pe nişte şerpi ce i se înghesuie în suflet. Întunericul e marele lui duşman şi dacă într-o zi ar ajunge să alerge în galop alături de Old Shatterhand, cu două pistoale la brâu şi cu o carabină strălucitoare pe spate (neapărat produsă de bătrânul Arch din StLouis - Doborâtorul de Urşi nu poate fi cărat decât de mister Shatterhand), ar şti că poate să-l înfrunte în orice condiţii, cu ochii deschişi sau, dimpotrivă, cu ei închişi şi toate simţurile încordate la maxim. Şi aici, în debara, e întuneric, dar în spatele uşilor închise se simte întrucâtva protejat; iar mucegaiul de pe peretele din spate, a cărui umezeală vâscoasă îi place să o simtă cu degetele, îi şopteşte de fiecare dată că Tâlharii Întunecaţi nu pot intra aici fiindcă există o protecţie nevăzută şi neştiută de nimeni.

Acum e bine, e foarte bine. Întinde o mână şi mângâie metalul samovarului. Acesta are o răceală aparte: îşi imaginează că într-o seară i-ar cere bunicului ca în loc de ursuleţul chior de pluş pe care îl strânge de fiecare dată în braţe înainte de culcare să îi aducă samovarul. Acesta să se odihnească orizontal, pe o pernă micuţă, între el şi Bunicu' şi dacă se va întâmpla ca peste noapte el să se trezească ameninţat de vreun Tâlhar, samovarul să-l apere cu vitejie, ca un vrednic ostaş rus gata de sacrificiu în orice moment.

Minutele se scurg acum în ritmul unei inimi care bate normal, nebântuită de tahicardii. E bine: şi-a definit cândva noţiunea de bine între anumite limite şi ştie când intră în acel ring protector. Îşi mai poate permite câteva clipe de linişte înainte ca bunica să-l strige din sufragerie, cu vocea ei blândă ca un şerbet de lămâie asortat unui pahar de apă rece ca gheaţa:
- Unde eşti? Hai c-a venit doamna profesoară de Braille...