Omul din beţe de chibrituri

Am văzut un om din beţe de chibrituri. Pe bune, ieşeam din bloc şi oraşul părea un burete uriaş, galben şi murdar, pantofii se înfundau în trotuarele ciobite, oamenii aveau feţe trase la indigo. Câinii zăboveau în lese, leneşi, printre maşini căzute, trăgând după ei stăpâni nervoşi sau resemnaţi, oraşul era, spuneam, un burete care sugea viaţa ca şi cum ar fi supt acadele colorate şi rotunde.

Omul din beţe de chibrituri stătea pe un gard şi puţin îi păsa de gardul de sub el. Avusese o noapte agitată, încărcată de sticle de whisky şi vorbe grele - se vedea asta din cearcăne şi din fosforul cam palid-roşiatic al măciuliilor. Privea în gol şi semăna cu un personaj de reclamă tv aflat în pauza dintre două cadre. Îi lipsea sandvişul şi o atitudine mai puţin obosită. Nimeni nu părea să-l observe, nici măcar căţeii blazaţi care se opreau la marginea gardului să se uşureze de balastul kilogramelor de chappy îngurgitate din castroane caraghioase. Apropiindu-mă de el, îmi spuneam că n-am văzut în viaţa mea un om din beţe de chibrituri atât de distrus. Nu mă întrebaţi câţi oameni din beţe de chibrituri am mai văzut în viaţa mea, pentru că o să vă răspund. Unul singur, pe Lipscani, prin '90, era vânzător la un dozator de sucuri, o chestie dintr-aia la care veneai cu sticla ta pe care ţi-o umpleau cu licori colorate şi pline de aspartan. Dar ăla era cam plat, cerea sticla, o umplea cu zmeurică, îţi dădea sticla, lua banii, la revedere. Dacă nu erai foarte atent nici nu-i vedeai măciuliile.

Pe bune, ăsta de pe gard era distrus. Şi n-o să mă apuc acum să vă povestesc cum am intrat în vorbă cu el şi despre ce am discutat până când pământul s-a uscat şi a crăpat ca-n pozele alea cu întinderi uriaşe şi aride, de nu vezi nici măcar un amărât de cactus. Viaţa unui om din beţe de chibrituri - a ăstuia cel puţin - e ca un abecedar. Începe cu ana are mere şi se termină undeva între plăcuţele vibrante ale unui xilofon. La sfârşit, după ce am înţeles tot ce i s-a întâmplat, eram precum copiii care învaţă alfabetul dintr-o suflare: abecedeefeghehaşiîjîkalîmînîopechiurîsîşîtîţîuveicsigreczet. Numai că puştii au puterea de a zâmbi după ce înşiră literele, mândri de faptul că l-au spus dintr-o suflare. Eu n-am avut decât lacrimi scurgându-se pe pereţi cu igrasie. Şi m-am răsucit pe călcâie dând să intru în buretele brusc din nou umed. Omul din beţe de chibrituri m-a bătut uşor pe umăr şi am simţit aşchii din lemnul zdrenţuit al degetelor lui cum îmi pătrund delicat în piele.
- Ai un foc?

Da, sigur. Nu fumez, dar am un foc la mine, întotdeauna am un foc la mine.

Din păcate.