21.12.2005
Javier Marías
Chipul tău, mîine (1. Febră şi lance)
Traducere de Andrei Ionescu
Editura Polirom, 2005




*****

Intro


Javier Marías (n. în 1951, la Madrid, în familia marelui filosof Julián Marías Aguilera) este unul dintre cei mai importanţi scriitori spanioli contemporani. Operele sale, traduse în peste treizeci de limbi, se vînd în milioane de exemplare. A publicat romanele Domeniile lupului (1970), Traversarea orizontului (1971), Monarhul timpului (1978), Secolul (1982), Omul sentimental (1986, distins cu Premio Herralde de Novela), Romanul Oxfordului (Todas las almas, 1989, laureat cu Premio Ciudad de Barcelona, Premio de la Crítica şi Prix L'¦il et la Lettre), Inimă atît de albă (1992, distins cu IMPAC Literary Award şi Premio de la Crítica), Mîine în bătălie să te gîndeşti la mine (1994, distins cu Prix Fémina Étranger, Premio Rómulo Gallegos, Premio Arzobispo Juan de San Clemente şi Premio Fastenrath de la Real Academia Espańola de la Lengua), Secolul (1995), Spatele negru al timpului (1998), Chipul tău, mîine. 1. Febră şi lance (laureat cu Premio Salambó), volume de povestiri (În timp ce ele dormeau, 1990; Cînd am fost muritor, 1996); eseuri, articole. A tradus din W.B. Yeats, Thomas Hardy, Laurence Sterne, Joseph Conrad, Isak Dinesen etc. În anul 1979 i se decernează, pentru transpunerea în limba spaniolă a romanului Tristram Shandy de Laurence Sterne, Premiul Naţional pentru Traducere. În anul 1997 a primit Premiul Nelly Sachs, iar în 2000 Premiul Grinzane Cavour pentru întreaga operă.

Javier Marías revine în Febră şi lance (prima parte a unei naraţiuni mai ample, cu titlul general Chipul tău, mîine) asupra temei care-i străbate întreaga creaţie - dificila căutare a esenţei fiinţei umane prin mijlocirea lucrurilor pe care le spunem şi a celor pe care le trecem sub tăcere. Este un roman despre încredere şi neîncredere, despre loialitate şi trădare. Conversaţia dintre narator şi un bătrîn hispanist de la Oxford ne introduce în universul complex şi contradictoriu al Războiului Civil din Spania (1936-1939) şi în ariergarda celui de-al doilea război mondial. Un univers populat de temeri şi răzbunări, văzut din perspectiva zilei de astăzi. Febra şi lancea din titlu încearcă să rezume conflictul etern uman dintre iubire şi ură, adeziune şi respingere, în împrejurările de mare tensiune din acei ani, în domeniul spinos al informaţiei şi al serviciilor de informaţii, atrăgînd atenţia asupra "primejdiei cuvîntului". Bătrînul hispanist Wheeler a făcut parte din serviciul secret creat după al doilea război mondial în scopul "interpretării" politice a lumii, serviciu pentru care au lucrat şi lucrează subtili interpreţi ai vieţii altora, "traducători" de persoane şi "anticipatori" de evenimente.

De acelaşi autor, în colecţia "Biblioteca Polirom" urmează să apară Chipul tău, mîine (2. Dans şi vis).

*****
Pentru Carmen López M., dorindu-mi să vrea să mă asculte în continuare
And for Sir Peter Russell, to whom this book is indebted for his long shadow, and the author, for his far-reaching friendship


I. Febră

N-ar trebui să istorisim niciodată nimic, nici să dăm informaţii, nici să spunem poveşti, nici să facem ca oamenii să-şi aducă aminte de fiinţe care n-au existat niciodată şi n-au călcat pe acest pămînt, darămite să străbată lumea, ori dacă au trecut pe-aici erau la adăpost de orice primejdie, cufundate în uitarea capricioasă şi nesigură. Să povesteşti e aproape întotdeauna un dar; chiar şi atunci cînd povestirea e plină de venin şi ţi-l injectează, tot o legătură se cheamă că este, şi îţi dă încredere, şi rareori încrederea nu e înşelată mai devreme sau mai tîrziu, rareori legătura nu se încîlceşte ori se blochează într-un nod şi ajunge astfel să te strîngă dureros şi trebuie s-o tai cu cuţitul. De cîte ori încrederea pe care am acordat-o a fost oare răsplătită? Nu o dată am fost dispus să acord încredere, fiindcă socoteam că instinctul nu mă înşală, dar n-am ţinut întotdeauna seama de el şi de cele mai multe ori am fost naiv. (Din ce în ce mai puţin, în vremea din urmă, dar această împuţinare a încrederii e foarte lentă.) A rămas intactă încrederea pe care mi-am pus-o în doi prieteni, ce încă o mai păstrează, dar există alţi zece prieteni în care mi-am pus încrederea, iar ei au pierdut-o ori au trădat-o; puţina încredere pe care am avut-o în tatăl meu şi sfioasa încredere pe care am avut-o în mama, foarte asemănătoare, dacă nu cumva erau chiar aidoma, dintre care încrederea în mama n-a ţinut de altfel prea mult, acum n-o mai poate înşela ori poate s-o facă doar de dincolo de mormînt, dacă aş descoperi cîndva vreo dovadă de trădare şi ar ieşi la iveală ceva ascuns. S-a risipit încrederea în sora mea, aşa cum s-a risipit încrederea pe care am avut-o în logodnicele mele, în iubitele mele ori în nevestele mele din trecut, din prezent sau doar închipuite (sora este de obicei prima soţie, soţia-copilă), pare obligatoriu ca în aceste relaţii să foloseşti ceea ce ştii sau ai văzut împotriva iubitului ori a soţului - ori împotriva fiinţei care a însemnat pentru cîteva clipe flacăra trupului -, împotriva celui care a făcut destăinuiri şi a admis un martor pentru slăbiciunile şi frămîntările sale şi s-a avîntat în confidenţe ori pur şi simplu şi-a depănat gîndurile şi amintirile cu glas tare în ceasurile de destindere, cînd încă nu ţi-ai ridicat capul de pe pernă, fără să bănuieşti că te-ar putea paşte vreun risc, uitînd că întotdeauna există un ochi scrutător care ne priveşte şi o ureche fină şi pretenţioasă care ne ascultă (de multe ori nu e nimic grav, e doar o utilizare strict personală, defensivă şi speriată, pentru a găsi argumente într-o dificilă dispută dialectică, atunci cînd se discută la nesfîrşit, o utilizare argumentativă).

Înşelarea încrederii înseamnă şi asta: anume, nu numai să fii indiscret şi să pricinuieşti răul ori pierzania prin însuşi acest fapt, nu numai să recurgi la asemenea armă necinstită cînd vîntul îşi schimbă direcţia şi umflă pînzele corăbiei celui care a turuit vrute şi nevrute - acela care acum regretă şi tăgăduieşte şi se încurcă şi nu ştie cum s-o scoată la capăt şi ar vrea să şteargă tot şi tace mîlc -, ci să tragi foloase de pe urma lucrurilor pe care ai ajuns să le cunoşti din pricina slăbiciunii sau neglijenţei sau generozităţii celuilalt, fără să respecţi ori să ţii seama de calea pe care ai luat cunoştinţă de faptele pe care acum le pui pe tapet ori le tergiversezi - ori e de ajuns să le enunţi ca să fie desfigurate de îndată ce ţi-au ieşit din gură: poate că au fost mărturisirile unei nopţi de dragoste ori ale unei zile disperate, ale unei înserări apăsate de vinovăţie ori ale unei dimineţi cînd te-ai trezit cu sufletul pustiu, sau poate destăinuirile beţiei guralive a unei insomnii: o noapte sau o zi în care cel ce vorbea o făcea de parcă n-ar mai fi existat viitor dincolo de acea noapte sau acea zi, iar limba lui slobodă avea să moară o dată cu ele, uitînd că întotdeauna există mai mult viitor, întotdeauna rămîne şi pentru mai tîrziu, puţin mai mult, un minut, lancea, o secundă, febra, şi încă o secundă, visul - lancea, febra, durerea mea şi cuvîntul, visul -, precum şi timpul nesfîrşit care nici măcar nu şovăie, nici nu-şi încetineşte mersul după ce noi ne săvîrşim din viaţă şi continuă să adauge şi să vorbească, murmurînd şi cercetînd şi povestind, deşi nu-l mai auzim şi am tăcut pentru totdeauna. Să taci, să taci, aceasta e aspiraţia pe care nimeni n-o împlineşte nici măcar după moarte, iar eu mai puţin decît alţii, eu, care-am sporovăit fără încetare, ba chiar am făcut-o în scris în rapoarte, şi nu pot să nu privesc şi să nu ascult ce se petrece în jurul meu, deşi aproape niciodată nu mai întreb nimic în schimb. Nu, eu n-ar trebui să povestesc, nici să ascult nimic, fiindcă niciodată nu-mi va sta în putere să împiedic ca spusele mele să fie reproduse ori răstălmăcite împotriva mea, pentru a mă înfunda, sau, şi mai rău, să fie reproduse ori răstălmăcite împotriva unor fiinţe care-mi sînt dragi, pentru a le osîndi.

Şi pe urmă mai e neîncrederea, nici de ea n-am dus lipsă cîtuşi de puţin.

Nu întîmplător legea prevede, dar nimeni nu ne atrage atenţia, nu se osteneşte să ne atragă atenţia asupra unui fapt simplu: cînd cineva e arestat, cel puţin în filme, i se permite să tacă, fiindcă "orice lucru pe care îl veţi spune va putea fi folosit împotriva dumneavoastră", ăsta e primul fapt care i se aduce la cunoştinţă. Există în această înştiinţare o intenţie ciudată - ori, poate, indecisă şi contradictorie - de a nu juca întru totul necinstit. Altfel spus, acuzatul este informat că regulile vor fi murdare începînd din clipa aceea, i se atrage atenţia sau i se aminteşte că e încolţit şi că vor fi folosite împotriva lui toate stîngăciile, inconsecvenţele şi erorile pe care le-ar putea săvîrşi - nu mai este un simplu suspect, ci un acuzat a cărui vină vor încerca s-o dovedească, distrugîndu-i alibiurile, nu mai este ocrotit de imparţialitate, din clipa de faţă pînă în ziua procesului -, nu vor precupeţi nici un efort pentru a obţine probe ca să-l condamne, va fi supravegheat, orice cuvînt al lui va fi înregistrat şi cercetat în această anchetă menită să adune indicii care să-i dovedească vinovăţia şi să confirme decizia pe care au luat-o de a-l aresta. Şi totuşi, i se oferă şansa de a tăcea, aproape că e silit să tacă; în orice caz, i se aduce la cunoştinţă acest drept al său de care poate că nu ştia şi, prin urmare, i se sugerează uneori ideea să nu deschidă gura, nici măcar să nu tăgăduiască acuzaţiile care i se aduc, să nu aibă de înfruntat primejdia de a se apăra singur; să taci apare sau este prezentat drept lucrul cel mai înţelept fără nici o îndoială şi care ne poate scăpa chiar dacă ne ştim şi sîntem vinovaţi, singurul chip în care acest joc murdar ce ne-a fost anunţat ar putea să rămînă fără consecinţe ori n-ar putea fi pus în aplicare, sau, cel puţin, nu cu involuntara şi naiva colaborare a acuzatului: "Aveţi dreptul să nu faceţi nici o declaraţie", în America i se spune Codul Miranda şi nu ştiu nici măcar dacă are vreun echivalent în ţările noastre, mie mi-au aplicat-o o dată acolo, mai demult, sau nu chiar aşa demult, dar poliţistul mi-a recitat-o incomplet, imperfect, a uitat să spună "în faţa instanţei" şi mi-a trîntit pe nerăsuflate faimoasa frază: "orice lucru pe care-l veţi spune va putea fi folosit împotriva dumneavoastră", au fost martori ai omisiunii şi de aceea arestarea mea nu a fost valabilă. Şi, potrivit aceluiaşi spirit atît de ciudat, acuzatul mai are un drept, şi anume să nu facă declaraţii împotriva lui însuşi, să nu-şi aducă prejudicii verbale prin relatarea sau răspunsurile sau contradicţiile sau bîlbîielile sale. Să nu-şi facă rău prin ceea ce povesteşte (căci povestirea, vai, ar putea să se dovedească un mare rău); şi, prin urmare, să mintă.

Jocul este în realitate atît de murdar şi de interesat, încît nu există nici un sistem juridic care să poată susţine că e drept plecînd de la asemenea premise, şi poate că justiţia nu e cu putinţă în acest caz, niciodată, nicăieri, justiţia fiind o închipuire şi o idee falsă. Fiindcă ceea ce i se spune acuzatului nu e în fond altceva decît: "Dacă declari ceva care ne convine sau e în favoarea intenţiilor noastre, te vom crede şi vom ţine seama de spusele tale, ba chiar le vom întoarce împotriva ta. Dacă, dimpotrivă, invoci ceva în favoarea sau în apărarea ta, ceva care pe tine te dezvinovăţeşte, dar pentru noi e neconvenabil, atunci nu vom crede nimic din ce spui şi cuvintele tale nu vor avea nici o greutate, dat fiind că ai tot dreptul să minţi şi bineînţeles că toată lumea face la fel, mai bine zis toţi criminalii. Dacă-ţi scapă o afirmaţie care te învinovăţeşte ori eşti prins cu o contradicţie flagrantă ori mărturiseşti deschis, atunci cuvintele tale vor avea greutate şi vor acţiona împotriva ta: le vom auzi negreşit, le vom înregistra, vom lua notă de ele, vom putea da asigurări că au fost rostite, vor fi un fapt cert care va fi pus la dosar şi vor constitui un cap de acuzare. În schimb, orice afirmaţie care ar putea să-ţi uşureze vina va fi socotită fără importanţă şi va fi respinsă, ne vom face că n-am auzit-o şi nu vom ţine seama de ea, nu va conta, va fi vînt, fum, abur şi nu va lucra nicicum în favoarea ta. Dacă te declari vinovat, vom socoti că aşa e şi vom lua în serios cuvintele tale; dacă te declari nevinovat, vom socoti că declaraţia ta nu poate fi luată în serios, ci doar înregistrată sub beneficiu de inventar". Să presupunem astfel că atît nevinovatul, cît şi vinovatul vor susţine că sînt nevinovaţi, prin urmare, dacă vorbesc, nu va fi nici o deosebire între ei, vor fi egali, se vor situa la acelaşi nivel. Din pricina asta se adaugă: "Puteţi să nu faceţi nici o declaraţie", deşi nici prin acest lucru nu se va deosebi nevinovatul de vinovat. (Să taci, să taci, aceasta e aspiraţia pe care nimeni n-o împlineşte nici măcar după moarte, şi totuşi sîntem sfătuiţi şi îndemnaţi să tăcem în clipele cele mai grele: "Taci, taci, să nu spui nimic, nici măcar ca să scapi. }ine-ţi gura, muşcă-ţi limba, înghite-ţi-o chiar dacă te sufoci, de parcă ţi-ar fi mîncat-o pisica. Taci, şi numai atunci poţi scăpa".)

În societate, în viaţa obişnuită, nebîntuită de spaime, nu se dau asemenea avertismente, şi poate că n-ar trebui să uităm niciodată absenţa ori lipsa lor ori, ceea ce e acelaşi lucru, întotdeauna implicita şi ameninţătoarea reproducere directă sau ocolită a tot ce spunem şi vorbim. Lumea n-are leac: duce vorba şi povesteşte totul mai devreme sau mai tîrziu, lucruri interesante ori neînsemnate, personale ori publice, intime, inutile, lucruri care ar trebui să rămînă ascunse şi lucruri care ar trebui să fie cunoscute, necazuri şi bucurii şi resentimente, jigniri şi adoraţii şi planuri de răzbunare, lucruri cu care ne mîndrim şi lucruri de care ne ruşinăm, lucruri care păreau tainice şi s-ar fi cuvenit să rămînă aşa, lucruri arhicunoscute şi lucruri pe care nu vrem să le mărturisim, lucruri îngrozitoare şi lucruri obişnuite, lucruri esenţiale - bunăoară, iubirea - şi lucruri neînsemnate - bunăoară, tot iubirea. Fără să stea prea mult pe gînduri. Oamenii relatează necontenit şi povestesc fără să-şi dea măcar seama ce fac, fără să aibă habar de necontrolabilele mecanisme de perfidii, confuzii şi haos pe care le pun în mişcare şi care se pot dovedi funeste, vorbesc întruna despre ceilalţi şi despre ei înşişi, şi vorbesc despre ceilalţi şi atunci cînd vorbesc despre ei înşişi, tot aşa cum vorbesc despre ei înşişi atunci cînd vorbesc despre ceilalţi. Această sporovăială neîntreruptă este percepută uneori ca o tranzacţie, deşi încearcă întotdeauna şi chiar izbuteşte să treacă drept dărnicie (fiindcă în toate cazurile are o doză de largheţe) şi adesea este mai curînd o ademenire, ori plata unei datorii, ori blestemul care ţinteşte pe cineva anume sau e azvîrlit la întîmplare, ca să aducă fără nici o noimă fie noroc, fie năpastă, ori moneda cu care cumperi relaţii sociale şi favoruri şi încredere, ba chiar prietenii şi, bineînţeles, desfătare trupească. Şi mai poate fi o iubire, cînd ceea ce spune cineva devine indispensabil pentru noi şi este ca aerul pe care-l respirăm. O parte dintre noi am fost plătiţi pentru asta, pentru că am vorbit şi am tras cu urechea şi am sporovăit şi am relatat. Pentru că am reţinut şi am observat şi am selectat. Pentru că am descusut pe cineva, am împodobit faptul nud, ne-am amintit de ceva. Pentru că am interpretat şi am tălmăcit şi am investigat. Pentru că am tras de limbă pe cineva şi am recurs la persuasiune şi am tergiversat lucrurile. (Eu am fost plătit pentru că am povestit ceea ce încă nu existase, lucruri viitoare şi probabile ori numai posibile - ipoteza -, cu alte cuvinte pentru că am intuit şi mi-am imaginat şi am inventat; şi pentru că am convins că sînt lucruri adevărate.)

Pe urmă, cei mai mulţi oameni uită cum sau de la cine au aflat ceea ce ştiu, şi sînt unii care ajung chiar să creadă că ei au plăsmuit, indiferent ce, o povestire, o idee, o opinie, o bîrfă, o snoavă, un sofism, o glumă, un joc de cuvinte, o maximă, un titlu, o istorioară, un aforism, o deviză, un discurs, un citat ori un text întreg, pe care şi le însuşesc cu mîndrie, convinşi că ei le-au adus pe lume, ori poate îşi dau seama că le-au furat, dar alungă de îndată un asemenea gînd şi încearcă să-l uite. Se întîmplă tot mai des în vremea noastră, de parcă ar pluti în aer dorinţa aprigă şi nerăbdarea de a vedea cum totul trece în domeniul public şi nu mai există autori sau, folosind cuvinte mai puţin prozaice, de a preschimba totul în zvon şi zicătoare şi legendă, care trec din gură-n gură şi de la un condei la altul şi de la un ecran la altul, totul scăpînd de sub control, fără consistenţă, fără obîrşie, fără ascultare şi fără stăpîn, totul într-un galop nebunesc şi fără frîu.

Eu, în schimb, încerc să-mi aduc întotdeauna aminte cît mai bine sursele mele, pesemne din pricina deformaţiei mele profesionale din trecut, care este şi cea din prezent, fiindcă nu mă părăseşte (ar trebui să ne deprindem memoria să facă deosebirea între adevăr şi închipuire, între lucrurile petrecute în realitate şi cele presupuse, între lucrurile spuse şi cele bănuite); şi, în funcţie de aceste surse, încerc să nu mă folosesc de informaţia şi de cunoştinţele mele, ba chiar îmi interzic un asemenea impuls, acum, cînd nu mă mai ocup de acest lucru decît ocazional, doar dacă e mai puternic decît voinţa mea şi nu-l pot înfrîna ori dacă mi-o cer prieteni care nu mă plătesc cu bani, ci numai cu recunoştinţa lor sau cu o vagă senzaţie de îndatorare. E o plată foarte proastă, fiindcă uneori se întîmplă să încerce, şi poate că nu e chiar aşa de ciudat, să-mi transfere această senzaţie, pentru ca eu s-o simt, nu ei, iar dacă nu accept această inversare de roluri şi nu devine cu adevărat senzaţia mea şi nu mă comport ca şi cum le-aş datora viaţa, atunci ajung să mă considere un nerecunoscător şi un măgar şi să mă evite: mulţi oameni regretă că au cerut să li se facă servicii şi că au fost nevoiţi să explice în ce constau aceste servicii şi, prin urmare, că au trebuit să dea explicaţii despre ei înşişi.

În urmă cu cîtva timp, o prietenă nu mi-a cerut nimic, dar m-a silit s-o ascult şi, nu atît cu nazuri, cît cu spaimă sinceră, m-a făcut părtaş la recent inauguratul ei adulter, eu fiind mai bun - ori, cel puţin, mai vechi - prieten cu soţul ei decît cu ea. Mi-a făcut un deserviciu, luni întregi m-a apăsat destăinuirea ei - pe care ea o tot sporea şi-o înnoia în chip teatral şi egoist -, eu avînd certitudinea că faţă de prietenul meu trebuia să păstrez tăcerea, şi nu doar pentru că socoteam că n-am nici un drept să-i aduc la cunoştinţă ceea ce poate că el - cum aş fi putut să ştiu? - ar fi preferat să nu afle; nu doar pentru că nu voiam să-mi asum răspunderea de a dezlănţui acţiuni sau decizii străine prin cuvintele mele, ci şi pentru că eram pe deplin conştient de felul în care ajunsese la mine acea incomodă destăinuire. Nu pot să dispun liber de ceea ce n-am constatat eu însumi, din întîmplare sau prin propriile mele mijloace, îmi spuneam, nici măcar pentru a îndeplini o însărcinare ori o rugăminte. Dacă aş fi surprins-o pe soţia prietenului meu urcîndu-se într-un avion spre Buenos Aires cu amantul ei, poate că mi-aş fi pus problema dacă trebuia sau nu să dezvălui în chip neutru ceea ce văzusem fără voia mea, acest fapt interpretabil, dar niciodată indiscutabil (din capul locului, fără nici o certitudine cu privire la relaţia cu acel bărbat, ar fi fost treaba prietenului meu, nu a mea, să se ocupe de bănuiala care plutea în aer), deşi m-aş fi simţit probabil un turnător şi un intrus şi, în orice caz, nu cred că mi-aş fi luat inima-n dinţi să fac aşa ceva. Dar posibilitatea ar fi existat, oricum, îmi spuneam. Avînd cunoştinţă, în schimb, de lucrurile pe care le ştiam pentru că le aflasem de la ea, îmi era strict interzis să le folosesc împotriva ei sau să le divulg fără consimţămîntul ei, chiar dacă aş fi fost stăpînit de credinţa că procedam aşa spre binele prietenului meu, iar această credinţă mă îmboldea în clipele de stînjeneală, bunăoară atunci cînd eram împreună cu amîndoi ori luam cina toţi patru (al patrulea comesean fiind soţia mea, nu amantul) şi ea schimba cu mine o privire de înţelegere şi de teamă îndatoritoare (iar eu îmi ţineam respiraţia) ori el se referea ca la un fapt divers la cazul foarte cunoscut al amantului sau amantei cuiva, despre care însă consortul sau consoarta respectivă nu ştiau nimic. (Iar eu îmi ţineam respiraţia.) Şi aşa se face că am păstrat tăcerea timp de cîteva luni, auzind şi aproape asistînd la lucruri care mă interesau foarte puţin şi care îmi displăceau foarte mult, şi toate astea, desigur, îmi spuneam eu în clipele cele mai înceţoşate, pentru ca, atunci cînd se vor descoperi acele lucruri neplăcute sau, în sfîrşit, vor fi povestite, ba chiar vor fi vînturate şi etalate, să fiu demascat drept părtaş sau complice sau, dacă vreţi, prieten înţelegător de către aceea pentru care păstrez taina şi a cărei autoritate exclusivă asupra acestei chestiuni am recunoscut-o şi am respectat-o întotdeauna, fără să spun nimănui nimic. Autoritatea ei şi calitatea de autor al situaţiei, amîndouă aceste lucruri, chiar dacă în toată încurcătura erau implicate cel puţin încă două persoane, una ştiind foarte bine despre ce este vorba, iar cealaltă fără să aibă nici cea mai mică idee, ori poate că prietenul meu nu e încă implicat, în ciuda celor întîmplate, şi nu s-ar implica decît dacă eu i-aş spune ce ştiu. S-ar putea ca eu să fiu, în schimb, implicat prin însuşi faptul că ştiu şi că am auzit şi am interpretat lucrurile - îmi spuneam -, şi socoteam aşa bizuindu-mă pe bogata mea experienţă şi pe lunga listă de răspunderi de care îmi dau seama zilnic, chiar dacă pe zi ce trece se împrăştie şi se îndepărtează şi uneori mi se pare că doar am citit undeva despre ele ori le-am văzut la televizor ori mi le-am închipuit numai, îmi dau seama că nu e deloc uşor să te desprinzi sau măcar să uiţi de ele. Ori că aşa ceva e cu neputinţă.

Nu, n-ar trebui să spun niciodată nimic şi nici să aud niciodată nimic.

Am făcut asta o vreme, am ascultat şi am observat şi am interpretat şi am relatat, am făcut-o ca pe o muncă remunerată pe atunci, dar asta făceam dintotdeauna, şi încă mai fac, în mod pasiv şi involuntar, fără efort şi fără recompensă, acum sînt sigur că nu mă pot abţine să n-o fac ori că e felul meu de a trăi în lume, o să mă însoţească pînă la moarte, abia atunci o să scap de povara asta. Nu o dată mi s-a spus că e un dar pe care-l am, şi aşa mi l-a prezentat Peter Wheeler, căci el a fost cel care m-a pus pe gînduri cînd mi-a explicat şi mi-a descris acest dar, lucrurile nu există cu adevărat pînă cînd nu li se spune pe nume, asta o ştie toată lumea ori, cel puţin, o intuieşte. Acest dar eu îl văd însă ca pe un blestem uneori şi, de altminteri, acum mă limitez la primele trei activităţi, care sînt tăcute şi interioare şi de conştiinţă şi nu pot afecta pe nimeni altcineva decît pe acela care le desfăşoară, şi numai atunci cînd n-am încotro şi mi se cere insistent. Fiindcă în perioada profesionistă de la Londra, altfel spus pe cînd eram retribuit, am învăţat că ceea ce se întîmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decît ceea ce nu se întîmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum şi ceea ce se spune despre ce nu se întîmplă), iar ceea ce se spune e fără doar şi poate imprecis, înşelător, aproximativ şi, în fond, nul, şi totuşi e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrăteşte sufletul şi ne otrăveşte şi ne face să rătăcim drumul şi, cu siguranţă, face să se învîrtească leneşa şi şubreda roată a lumii.

Nu e întîmplător, nu e un simplu capriciu faptul că în acţiunile de spionaj, sau conspirative, sau delictuale, ceea ce ştiu participanţii la o misiune sau la o uneltire sau la o lovitură - în acţiunile clandestine şi ascunse - e difuz, parţial, fragmentar, pieziş, că fiecare ştie doar ce are el de făcut, dar nu cunoaşte ansamblul, nici scopul final. Am văzut asta în filme, cum partizanul care presimte că nu va scăpa cu viaţă din cursa ce i s-a întins sau din atentatul pe care-l pune la cale îi spune iubitei sale la despărţire: "E mai bine să nu ştii nimic; dacă te iau la întrebări, o să spui adevărul cînd o să declari că nu ştii nimic, adevărul e mai uşor de spus, are mai multă forţă de convingere, poate fi crezut mai uşor". (Şi cu adevărat minciuna cere o capacitate de imaginaţie, şi de improvizaţie, şi de inventivitate, şi o memorie foarte exactă, şi arhitecturi complexe, toţi încearcă să mintă cît mai bine, dar puţini ştiu s-o facă.) Sau cum creierul care a pus la cale jaful secolului, cel care-l concepe şi-l conduce, îşi instruieşte hoţii năimiţi sau zbirii: "Dacă nu ştii decît rolul tău, chiar dacă eşti prins şi ciripeşti, treaba merge mai departe". (Şi, într-adevăr, astfel îţi poţi permite ruperea unei verigi sau orice alt accident, eşecul definitiv nu se produce aşa de repede şi nu te ia pe neaşteptate, orice întreprindere sau acţiune rezistă cîtva timp şi se zvîrcoleşte înainte de a-şi afla sfîrşitul.) Sau cum şeful Serviciilor Secrete îi şopteşte agentului pe care-l suspectează şi în care nu mai are încredere: "Ignoranţa ta te protejează mai mult ca orice, nu mai întreba nimic, n-are rost să pui întrebări, e scăparea şi salvarea ta". (Şi cel mai bun mod de a evita trădările e ca nimic să nu le facă posibile ori ca ele să pară născociri, conţinutul lor să nu aibă nici o valoare sau greutate, să fie o păcăleală şi o dezamăgire pentru cine le-a plătit.) Sau cum cel ce pune la cale o crimă, cel ce ameninţă cu crima ori cel care îşi dezvăluie slăbiciunile expunîndu-se unui şantaj, ori cel ce cumpără la negru - cu gulerul pardesiului ridicat şi faţa totdeauna în umbră, nu-şi aprinde niciodată ţigara - îi atrag atenţia ucigaşului năimit ori ameninţatului ori posibilului şantajist ori tîrîturii cu care ne-am culcat şi de care ni se face scîrbă, de ea şi de noi, după prima îmbrăţişare: "Din clipa asta nu mai ştii nimic, nu m-ai văzut niciodată, nu ştii cine sînt, nu mă cunoşti, eu n-am vorbit niciodată cu tine şi nu ţi-am spus nimic, pentru tine nu am chip, nici glas, nici nume, nici măcar spate n-am. Conversaţia asta n-a avut loc, nici întîlnirea asta, ce se petrece aici în faţa ochilor tăi nu s-a întîmplat, nu se întîmplă, nici cuvintele astea nu le-ai auzit, pentru că nu le-am rostit. Şi chiar dacă le auzi acum, eu nu le spun".

(Să taci şi să ştergi urmele, să suprimi, să tai şi să fi tăcut mai înainte: asta e aspiraţia de căpetenie a tuturor, cu neputinţă de atins, şi de aceea orice succedaneu e insuficient şi se dovedeşte puerilă încercarea de a retrage ce ai spus şi n-are rost să retractezi; de aceea e atît de enervantă - fiindcă e singurul lucru care poate face să se strecoare îndoiala şi uneori să dea rezultate, oricît ar părea de necrezut - tăgăduirea pînă în pînzele albe, încăpăţînarea cu care tăgăduim că au fost spuse cuvinte formulate şi auzite şi că s-au petrecut fapte săvîrşite şi trăite, te cuprinde deznădejdea cînd vezi că se poate împlini întocmai şi fără greş ceea ce anunţă cuvintele dinainte, posibile în gura atîtor oameni, şi atît de diferiţi, a ademenitorului şi a agresorului, a celui ce presimte şantajul şi a celui ce-şi plăteşte plăcerile şi succesele pe furiş, precum şi în gura iubitei sau a prietenului, şi atunci ne cuprinde deznădejdea la gîndul că am fost tăgăduiţi.)

Toate aceste fraze pe care le-am auzit rostite la cinematograf le-am spus eu ori mi le-au spus ori le-am auzit spuse de alţii de-a lungul existenţei mele, adică în timpul vieţii, ce are o legătură mult mai puternică cu filmele şi cu literatura decît se recunoaşte şi se crede de obicei. Nu vreau să spun că una o imită pe cealaltă şi invers, cum se afirmă îndeobşte, ci că infinitele noastre închipuiri aparţin şi ele vieţii şi contribuie la diversificarea şi complicarea ei, făcînd-o mai tulbure şi totodată mai acceptabilă, deşi nu mai explicabilă (sau numai rareori). E foarte subţire linia care desparte faptele petrecute de închipuiri, şi chiar dorinţele de împlinirea lor, şi ficţiunea de realitate, fiindcă în fond închipuirile sînt fapte împlinite şi dorinţele sînt totuna cu îndeplinirea lor, iar ficţiunile se petrec aievea, deşi nimic din toate astea nu este aşa pentru bunul-simţ, nici pentru legi, care, bunăoară, stabilesc o deosebire ca de la cer la pămînt între intenţie şi delict ori între comiterea unui delict şi tentativa de a-l comite. Dar conştiinţa nu are în vedere legile, şi nici n-o interesează bunul-simţ, de care prea puţin îi pasă, ci fiecare conştiinţă are de-a face cu simţul ei propriu, iar această linie atît de subţire se şterge adesea, după cît îmi pot da seama din experienţa mea, şi nu mai desparte nimic atunci cînd dispare, aşa încît am învăţat să mă tem de tot ce trece prin gînd, ba chiar şi de ceea ce gîndirea încă ignoră, fiindcă am văzut aproape întotdeauna că totul era de mult acolo, într-un anumit loc, dinainte ca eu să ajung la el sau să-l străbat. Am învăţat să mă tem, prin urmare, nu numai de ceea ce se concepe, de idee, ci şi de ceea ce o precedă şi există dinainte. Aşa se face că eu sînt propria mea durere şi propria mea febră.

Darul sau blestemul meu nu e nimic neobişnuit, ceea ce vrea să spună totodată că nu e nimic supranatural, preternatural, antinatural, nici contra naturii, şi nici nu are de-a face cu facultăţi extraordinare, nici măcar cu ghicitul, deşi în ceva asemănător cu ghicitul a ajuns să-şi pună nădejdea vremelnicul meu şef, omul care m-a angajat pentru o perioadă ce a devenit destul de lungă, mai mult sau mai puţin perioada despărţirii mele de Luisa, cînd m-am întors în Anglia ca să nu stau în continuare cu soţia mea în timp ce ea se îndepărta de mine. Oamenii se poartă prosteşte destul de des, fiind înclinaţi să creadă că ceea ce le face plăcere se va repeta: dacă se întîmplă o dată un lucru bun, atunci trebuie să se întîmple din nou ori, cel puţin, trebuie să-i înlesnim prilejul de a reveni. A fost de-ajuns să nimeresc drept la ţintă interpretînd o relaţie care pentru domnul Tupra era importantă în acel moment pentru ca Mr Tupra - cum de fapt îi spuneam întotdeauna, pînă ce mi-a cerut stăruitor să trec la Bertram şi, mai tîrziu, la Bertie, deşi nu-mi făcea nici o plăcere - să vrea să mă angajeze pentru serviciile mele, la început doar din cînd în cînd iar apoi permanent, cu funcţii teoretice vagi şi variate, printre care şi aceea de om de legătură sau interpret ocazional în incursiunile lui spaniole şi hispano-americane. Dar, în realitate, mai curînd - practic - interesul lui era să mă facă interpret de vieţi omeneşti, potrivit expresiei lui solemne şi aşteptărilor lui nemăsurate. Ar fi mai bine să încerci să fii traducătorul sau interpretul oamenilor: să observi comportamentul şi reacţiile pe care le au, înclinaţiile şi trăsăturile lor caracteristice, capacitatea de a suporta presiunile; maleabilitatea şi gradul lor de supunere, voinţa slabă sau puternică, inconstanţa, limitele, naivităţile, lipsa de scrupule şi rezistenţa, posibilele grade de loialitate sau josnicie şi preţul lor estimativ, mordacitatea otrăvită şi ispitele care-i încearcă; precum şi povestea vieţii lor, atît cît se poate presupune, nu a vieţii trecute, ci a celei viitoare, incidentele vieţii care încă nu s-au petrecut şi, prin urmare, pot fi prevenite. Ori, dimpotrivă, pot fi declanşate.

Îl cunoscusem în casa profesorului Peter Wheeler de la Oxford, un hispanist şi bizantinist eminent ce ieşise la pensie, omul care ştie cele mai multe lucruri pe lumea asta despre prinţul Henric Navigatorul şi unul dintre cei mai buni cunoscători ai lui Cervantes, astăzi Sir Peter Wheeler şi primul cîştigător al Premiului Nebrija din Salamanca, hărăzit să facă lumină în specialitatea sau domeniul său şi - lucru oarecum surprinzător în lumea universitară, zgîrcită sau pauperizată, de la caz la caz - înzestrat cu o sumă de bani deloc de dispreţuit, ceea ce a făcut să li se scurgă ochii avarilor sau nevoiaşilor lui colegi străini, atunci cînd s-au aţintit asupra lui pentru penultima oară cu invidie. Eu mă duceam de la Londra să-l văd din cînd în cînd (o oră de mers cu trenul la dus şi alta la întors), după ce-l cunoscusem şi-l frecventasem cu mulţi ani în urmă, cînd - încă holtei, iar acum eram despărţit, singur din nou în Anglia - ocupasem postul de lector de spaniolă la Universitatea din Oxford timp de doi ani. Wheeler şi cu mine ne simpatizaserăm de la bun început, poate că din deferenţă pentru cel ce ne făcuse cunoştinţă, profesorul Toby Rylands, care preda literatura engleză, bun prieten cu el din tinereţe şi cu care avea nu puţine trăsături comune, în afară de vîrstă şi, prin urmare, de condiţia de pensionar împotriva voinţei lui. Dar, dacă pe Rylands îl vizitam destul de des, pe Wheeler nu l-am văzut pînă spre sfîrşitul şederii mele, fiindcă pe atunci el preda ca profesor emerit la Universitatea din Texas, iar în timpul vacanţelor eu mă întorceam de obicei la Madrid sau făceam cîte-un voiaj, aşa încît nu ne-am întîlnit. Dar la moartea lui Rylands, care s-a petrecut după plecarea mea, Wheeler şi cu mine am prelungit deferenţa care, dat fiind că se raporta la o amintire sau la o stafie lipsită de apărare începînd din clipa aceea, presupun că va dura la nesfîrşit: ne scriam sau ne telefonam din cînd în cînd şi, dacă eu mergeam la Londra pentru cîteva zile, încercam să-mi fac timp pentru a-l vizita, singur sau împreună cu Luisa. (Wheeler făcea la fel, ca înlocuitor sau succesor al lui Rylands ori ca moştenitor al lui: e revoltător cum suplinim figurile pierdute din viaţa noastră, cum ne străduim să acoperim locurile vacante, cum nu ne resemnăm niciodată să fie redus catastiful fără de care nu ne-am putea suporta unii pe alţii şi abia supravieţuim şi cum, în acelaşi timp, ne grăbim cu toţii să ocupăm prin vicariat locurile goale pentru care sîntem desemnaţi, fiindcă înţelegem şi luăm parte la acest mecanism sau la această mişcare de substituţie universală necontenită, care, fiind a tuturor, e şi a noastră, şi astfel acceptăm să fim pastişe şi să trăim din ce în ce mai mult înconjuraţi de pastişe.)

Pe mine mă amuza şi mă învăţa multe lucruri cu maliţia lui inteligentă şi, prin urmare, niciodată excesivă şi cu uimitoarea lui perspicacitate suavă, atît de puţin ostentativă, încît adesea trebuia s-o presupui ori s-o descifrezi în observaţiile şi în întrebările lui în aparenţă nevinovate, retorice sau lipsite de importanţă, ori aproape hieroglifice dacă erai prevenit: trebuia să-l asculţi "printre cuvinte", aşa cum uneori trebuie să-l citeşti printre rînduri, în scrierile lui, chiar dacă acest mod indirect precumpănitor nu-l oprea cîtuşi de puţin, dacă se plictisea de subînţelesuri ori dintr-o dată le socotea un balast, să fie sincer şi chiar nemilos - cu persoane care nu erau de faţă sau cu viaţa sau cu el însuşi, nu cu interlocutorii sau, în orice caz, nu în mod obişnuit - cum n-am văzut niciodată pe nimeni, ori poate numai pe Rylands; şi poate chiar pe mine, dar în stelă şi ca pupil al amîndurora. Iar eu pentru el - n-aş cuteza să cred altceva - pesemne că eram un prilej de amuzament şi îl flatam cu buna mea dispoziţie şi uşurinţa cu care izbuteam să mă simt mulţumit şi să mă bucur din toată inima şi să rîd în semn de admiraţie pentru cei pe care-i preţuiesc, iar Wheeler este vrednic în ochii mei de toată admiraţia şi preţuirea. (Eu pentru el eram un înlocuitor şi succesor al nimănui, ori al cuiva necunoscut mie, ori poate al trecutului său îndepărtat, întruchipam o înlocuire mult timp amînată ori, cine ştie, chiar înlăturată ca posibilitate, a unei fiinţe îndepărtate la al cărei ecou sau umbră vagă sau reflex el renunţase mai de mult.)

Aşa se face că în timpul şederii mele la Londra, pe cînd lucram la radio BBC, pînă ce m-a scos de acolo Mr Tupra, mă duceam să-i fac cîte-o vizită la Oxford, în casa lui de pe malul rîului Cherwell, în cartierul unde locuise şi Rylands, căci fuseseră vecini, şi treceam pe la el din proprie iniţiativă sau, uneori, din iniţiativa lui, cînd, dintr-un motiv oarecare, avea nevoie de martori pentru discursul său sau pentru reprezentaţii disimulate ori avea invitaţi cărora voia să le ofere o mică variaţie - de pildă, un latin ce nu mai aparţinea mediului universitar, de care era plictisit - ori despre care avea să-i facă plăcere să stea de vorbă cu mine altă dată, cînd am fi fost singuri. Am avut impresia asta de două-trei ori: era ca şi cum Wheeler, la cei optzeci de ani ai lui, îşi pregătea subiecte de conversaţie care ar fi putut să-l amuze sau să-i învioreze existenţa în viitorul apropiat ori încă previzibil pentru el. Şi dacă prevedea că avea să-l amuze să stea mai tîrziu de vorbă cu mine despre Tupra ori să-mi povestească lucruri picante despre el, slăbiciuni, aspecte nu tocmai luminoase ori amănunte comice, era nevoie ca eu să-l fi cunoscut mai înainte pe Tupra sau, cel puţin, să-i fi cunoscut glasul şi chipul, să-mi fi făcut o idee despre el, oricît de superficială, pentru ca el să mi-o confirme ori să mi-o dezmintă mai tîrziu, ori chiar să discute cu mine în contradictoriu, cu însufleţire inutilă, căci numai aşa ar fi avut haz bîrfa noastră. Avea nevoie de contrapunct atunci cînd perora.

Mă întreb dacă nu cumva enigmaticul şi fărîmiţatul timp al bătrîneţii o fi alcătuit tocmai din asta, din înaintarea celor care ajung la el şi-i aparţin şi, în chip paradoxal, au din belşug acest timp împuţinat pentru a-şi ocupa o parte însemnată din el confecţionînd sau compunînd momente alese; sau, altfel spus, pentru a conduce numeroasele lor timpuri goale sau moarte spre cîteva scene prefigurate sau dialoguri deliberate, cu rolul lor memorat dinainte: de parcă timpul bătrînilor - totodată scurt şi tărăgănat, sărac şi îmbelşugat, timpul bătrînului viclean - ar avea ei grijă să-l planifice şi să-l îndrume şi să-l îndrepte cît mai mult cu putinţă pe făgaşul dorit şi nu l-ar mai accepta aşa cum vine el - de-ajuns, destul: nu mai suport durerea, nu mai suport febra; nici cuvîntul, nici lancea, nici măcar visul - în voia sorţii, la cheremul unor întîmplări neaşteptate şi străine, ci ar încerca să-l preschimbe în rezultat al maşinaţiilor şi al punerii în scenă şi al unui calcul prealabil. Sau, ceea ce pînă la urmă e acelaşi lucru, de parcă ar avea grijă să-l anticipeze şi să-l configureze şi să-i elaboreze conţinutul cît mai mult cu putinţă; şi astfel ar vrea să-l dicteze, unicul mod sigur de a profita într-adevăr de cel care le-a mai rămas, ce pare să înainteze foarte încet, dar de fapt se scurge doar, precum ninsoarea care cade pe umerii lor, alunecoasă şi moale. Iar ninsoarea întotdeauna încetează.

Am avut fără îndoială această senzaţie în legătură cu Tupra, anume că Wheeler voia ca eu să-l cunosc sau să-l văd, fiindcă putea să mă invite pur şi simplu prin telefon şi să-mi spună: "Or să vină cîţiva prieteni şi cunoscuţi la o cină unde se vor servi gustări reci, peste două săptămîni; vino şi tu, că prea eşti singur la Londra". El nu ştia dacă eu mă simţeam singur sau nu, dacă eram prea singur sau, dimpotrivă, prea incomodat de anturaj, dar, ca de obicei, le atribuia celorlalţi starea lui de spirit, lipsurile şi chiar neglijenţele lui, un şiretlic, dacă ţi-o lua înainte era greu să i le arăţi sau să le întorci împotriva lui, ar fi părut o lipsă de originalitate din partea interlocutorului şi o dovadă de infantilism. Dar, deşi spusese mai mult sau mai puţin cuvintele de mai înainte, a rămas cîteva clipe la telefon după ce acceptasem bucuros invitaţia şi-mi notasem ziua şi ora şi a adăugat cu o ezitare prefăcută (dar fără a ascunde că era prefăcută): "Bine, o să vezi, vine individul ăsta, Bertram Tupra, un vechi elev al lui Toby". (Fellow a fost cuvîntul folosit, mai puţin dispreţuitor poate decît "individ": vorbeam cînd în engleză, cînd în spaniolă, iar uneori fiecare vorbea în limba lui.) Şi înainte ca eu să pot da răgaz acelui nume neverosimil să producă vreun ecou, el mi-a luat-o înainte şi a silabisit numele de familie, admiţînd: "Da, ştiu, sună ca un nume inventat, şi chiar ar putea să fie, e mai probabil ca numele fals să fie Bertram şi nu Tupra, un asemenea nume de familie trebuie să fie autentic, rusesc sau ceh de origine, nu ştiu, ori poate finlandez, ori poate impresia asta vine numai din pricină că sună oarecum ca «tundră», nu?... În orice caz, e limpede că nu-i englezesc, ci fără umbră de îndoială străin, pesemne armean sau turcesc, aşa că o fi socotit prudent să-l compenseze cu un nume de botez vrednic să stea alături de numele personajelor din teatrul nostru, cum ştii, Cyril, Basil, Reginald, Eustace, Bertram sînt nume pe care le întîlneşti în toate piesele neaoşe. Poate că de aceea l-a schimbat, n-ar fi putut circula pe-aici fără să trezească bănuieli dacă se numea, ştiu şi eu, Vladimir Tupra, sau Vaslav Tupra, sau Pirkka Tupra, închipuie-ţi ce nenorocire, pînă acum cîţiva ani n-ar fi putut face carieră decît în balet sau la circ, presupun, în orice caz, imposibil în domeniul lui..." Wheeler rîse scurt în zeflemea, de parcă pentru o clipă şi l-ar fi închipuit pe Tupra, a cărui înfăţişare el o cunoştea, deghizat cu pantaloni strîmţi şi decolteu larg sau despicat, sărind pe scenă cu coapse zdravene şi pulpe vînjoase, de ziceai c-o să-i crape izmenele; sau cu maiou şi cu o mică pelerină fosforescentă de acrobat la trapez. Ba chiar a făcut o pauză înainte de a vorbi din nou, de parcă ar fi aşteptat un sprijin din partea mea ori ar fi stat pe gînduri dacă să explice sau nu care era "domeniul lui". N-am spus nimic, şi atunci el a rămas pe gînduri, mi-am dat seama că nu era prea convins de ceea ce avea să adauge şi că improviza: "Mă întreb dacă nu cumva şi-a luat numele de la librarul acela legendar de lîngă Covent Garden, Bertram Rota, ştii librăria, cred că numele lui complet e Cyril Bertram Rota, pînă acum nu-mi dădusem seama cît de ciudat e numele lui de familie, pentru cineva care ţine un local în Long Acre sau în zona aceea, cu siguranţă e spaniol de origine. Nu-i aşa? Cunoşti vreun Rota în Spania, în afară de venalul tribunal ecleziastic? Bineînţeles că Bertram ar putea fi numele lui adevărat, mă refer la Tupra, şi că tatăl lui, dacă el şi nu alt străbun a venit din tundră sau din stepă, a avut ideea să-şi britanizeze fiul la naştere ca să atenueze impresia că Tupra e un nume barbar şi chiar infamant, în Spania ar fi trebuit să renunţe la el, nu-i aşa? s-ar fi făcut tot felul de glume îngrozitoare pe seama lui din pricina asemănării cu estupro. Dar lucrurile astea prosteşti funcţionează, uite cazul Rota, nu-mi dădusem seama pînă acum, după atîţia ani în care am cheltuit o avere cumpărînd cărţile acelea atît de scumpe la preţurile din catalog; ar trebui să-i cer socoteală lui Antony, fiul lui, cred că mai trăieşte..." Wheeler s-a oprit din nou, pe măsură ce vorbea cîntărea lucrurile, voia şi nu voia să-mi comunice ceva sau să mă consulte. "Şi pe urmă - a continuat îndată -, numele Bertram îi îngăduie lui Tupra să fie strigat Bertie de cei apropiaţi, ceea ce-l va face să se simtă ieşit direct dintr-o operă de Wodehouse cînd va fi între prieteni sau cu iubita lui, va veni şi ea, desigur, o iubită nouă pe care ţine să ne-o prezinte, cu siguranţă e mîndru mai curînd de aspectul ei fizic decît de inteligenţa destul de îndoielnică..." Făcu o ultimă pauză, dar eu nu eram prea comunicativ ori nu aveam ce replica, aşa că recurse la încă o digresiune pentru a încheia cu vioiciune, o digresiune care mi s-a părut mai intrigantă decît cele precedente: "Bineînţeles că vorbeşte ca un englez sadea, dar un englez din sudul Londrei, cu o educaţie precară, aş putea spune. Iar dacă mă gîndesc mai bine, poate că e mai englez decît mine, la urma urmei eu m-am născut în Noua Zeelandă şi am venit aici abia la şaisprezece ani şi cu un nume de familie schimbat, dar din motive diferite, desigur, fără nici o legătură cu eufonia patriotică ori cu stepele. Dar, în sfîrşit, toate astea le ştii şi n-are rost să-ţi împui capul cu ele acum, şi-aşa te-am ţinut prea mult. Mă bizui pe tine, prin urmare, pentru sîmbătă". Şi a încheiat pe tonul cel mai afectuos din lume, care făcea imperceptibilă unda de zeflemea aproape nelipsită la el: "Aştept să ne vedem cu mare nerăbdare. Eşti foarte singur la Londra. Nu-mi trage clapa". Expresia de la urmă a spus-o în limba mea.

Aşa era şi este Sir Peter Wheeler, acest fals bătrîn, vreau să spun că sub înfăţişarea lui venerabilă şi blîndă se ascund adesea intrigi abile, aproape acrobatice, iar sub divagaţiile lui aparent distrate se ascunde o minte analitică, iscoditoare, interpretativă şi care judecă fără încetare. Timp de cîteva minute care mi s-au părut interminabile îmi atrăsese atenţia asupra acelui Bertram Tupra, asupra căruia mă simţeam obligat să-mi concentrez atenţia la cină, ăsta fusese fără îndoială principalul său scop, să fiu cu ochii pe el. Dar, la urma urmei, nu-mi explicam de ce, şi nu scosese de fapt nici o vorbă care să mi-l descrie sau să mă informeze cu privire la individul cu pricina ori fellow, numai că fusese elevul lui Toby Rylands şi că avea o iubită nouă, restul fuseseră divagaţii şi presupuneri de prisos despre numele lui absurd. Nici măcar nu se hotărîse, după ezitările lui neexprimate, să specifice care era "domeniul lui", acela în care nu ar fi făcut carieră dacă l-ar fi chemat Pavel sau Mikka sau Jukka. Iar la sfîrşit chiar îmi abătuse atenţia de la acest lucru referindu-se pentru prima dată faţă de mine la rădăcinile lui neozeelandeze, la integrarea lui nu tocmai timpurie în societatea engleză şi la numele lui de familie schimbat sau apocrif, dar împiedicîndu-mă în acelaşi timp să-l întreb ceva despre asta, căci adăugase de îndată: "Dar toate astea le ştii şi n-are rost să-ţi împui capul cu ele", cînd adevărul era tocmai că pînă în clipa aceea ignorasem toate lucrurile pe care mi le spusese.

"Încă un paralelism cu Toby, prin urmare - mi-am spus în sinea mea după ce am pus receptorul în furcă -, despre care se şuşotea că era sud-african de origine, aşa cum se şuşoteau atîtea alte legende; un motiv în plus ca să lege prietenie de pe cînd erau tineri, britanici născuţi în afara teritoriului insular sau doar cetăţeni britanici, falşi englezi amîndoi." Rylands nu-mi dăduse niciodată explicaţii despre acele zvonuri şi nici eu nu-l descususem cu privire la ele, nu-i făcea plăcere să-şi amintească trecutul cu glas tare, aşa se spunea şi, oricum, mie nu mi-a făcut destăinuiri; şi ar fi fost o lipsă de respect din partea mea să fac cercetări după moartea lui, ar fi însemnat să contravin dorinţelor lui atunci cînd el nu mai putea să le susţină sau să le revoce ("Ce ciudat e să nu mai doreşti ce ai dorit - am citat din memorie în sinea mea -, ce ciudat e să te desprinzi pînă şi de propriul tău nume.") Am stat la îndoială dacă să formez sau nu imediat numărul lui Wheeler, ca să-i cer să-mi dea cîteva detalii despre numele lui, despre trecutul lui şi să-mi explice de ce naiba îmi împuiase capul cu Tupra pînă mă făcuse să-mi pierd răbdarea. Fiindcă exact înainte de a mă suna eu încercasem să formez numărul de la Madrid care figura încă pe numele meu, dar nu mai era al meu, ci al Luisei şi al copiilor, şi încercasem cu atîta insistenţă, încît voiam să încerc din nou cît mai repede, chiar dacă o făceam numai pentru a vedea cît timp pierd fără a izbuti să obţin legătura. De aceea nu l-am sunat pe Wheeler chiar atunci, imediat după ce pusesem receptorul în furcă, mă grăbeam să formez din nou numărul meu pierdut de care mă desprinsesem şi la care înainte răspundeam chiar eu cînd eram acasă, ceea ce se întîmpla destul de des. Acum nu mai răspundeam, fiindcă nu mai stăteam acolo, nici nu mă puteam întoarce să dorm acolo, ci eram în altă ţară şi, chiar dacă nu mă simţeam atît de singur cum credea Wheeler, uneori, ce-i drept, mă simţeam întru cîtva singur, ori poate îmi venea mai greu să suport faptul că nu eram permanent însoţit de forfota celor din jur şi chiar ameţit de vacarmul lor, şi atunci simţeam apăsarea timpului şi încercam să-i împiedic scurgerea, poate de aceea nu mi-a fost greu să-l ascult pe Wheeler la început cu atenţie, acasă la el, şi să accept apoi propunerea lui Tupra, care îi oferea înainte de orice altceva o companie permanentă, deşi uneori doar pentru auz şi pentru văz, precum şi motive de ameţeală.

Telefonul de la Madrid al Luisei era mereu ocupat, nu era nici o defecţiune, după cum m-au asigurat cei de la Deranjamente, şi amîndoi refuzam să folosim celulare, socotind că sînt un instrument de spionaj. Poate că era conectată la Internet, o rugasem insistent să plătească încă o linie ca să nu blocheze telefonul, dar ea nu făcuse asta, deşi mă oferisem să plătesc toate cheltuielile, ce-i drept, folosea Internetul foarte rar, aşa că era puţin probabil să fie asta cauza, să vorbească atît de mult în seara de joi, era una dintre zilele în care, în principiu, hotărîsem să vorbesc cu băiatul şi fetiţa înainte de a se culca, se făcea prea tîrziu, în Spania era cu o oră mai mult, acolo era zece şi ceva pe cînd aici era nouă şi ceva, poate că erau la masă toţi trei, cu televizorul deschis şi cu video în acelaşi timp, nu întotdeauna preferinţele copiilor coincideau, diferenţa de vîrstă era prea mare, din fericire băiatul era răbdător şi protector cu ea şi de cele mai multe ori ceda, începusem să-mi fac griji pentru el, era protector pînă şi cu mama lui şi nu-mi dădeam bine seama dacă nu cumva şi cu mine, acum că mă vedea departe şi exilat, orfan după socotinţa sau înţelegerea lui, suferă mult în viaţă cei care îşi asumă rolul de a-i ocroti pe ceilalţi ca un scut, cei care veghează, cu urechea trează şi ochii mereu deschişi. S-or fi culcat pesemne, chiar dacă lumina rămînea încă aprinsă cîteva minute, pe care Luisa şi cu mine acceptasem să le îngăduim ca pe un bacşiş sau ca pe o amînare, ca să mai citească ceva - o carte cu poze, o revistă pentru copii, o poveste - pînă cînd îi răzbea somnul, ce dureros e să-ţi aduci aminte de obiceiurile casei din care lipseşti dintr-o dată şi nu te mai întorci decît în vizită, şi cu aviz prealabil, şi ca o rudă apropiată, şi din an în Paşti, şi rămîi prins în pînza de păianjen a decorului şi ritmului pe care le-ai construit şi care te găzduiau şi care păreau imposibile fără contribuţia şi fără existenţa ta, prizonier un timp îndelungat a tot ce ai trăit şi ai înfăptuit de atîtea ori, şi eşti incapabil să-ţi închipui că se vor produce schimbări, chiar dacă eşti conştient că nu le împiedică nimic şi că se pot produce şi chiar înlesni, şi te deprinzi şi le bănuieşti în chip abstract, şi-ţi dai seama care ar putea fi aceste schimbări ce se vor produce în absenţa ta şi în spatele tău, încetezi să fii de faţă, nu mai eşti participant, nici măcar martor, de parcă ai fi fost expulzat din timpul care merge înainte, preschimbat pentru tine într-o pictură rece ori în memorie îngheţată, de la distanţa adversă.

Şi ajungi să crezi prosteşte că îşi vor aminti de tine, că le va fi dor de tine din cînd în cînd, dacă nu ca trăire profundă, cel puţin simbolic, de parcă n-ar fi infinit mai uşor să lichidezi simbolurile decît faptele trecute şi săvîrşite, acestea se suprimă sau se şterg fără prea mare efort, e de-ajuns să fii hotărît şi să-ţi controlezi amintirile. Nu cred că Luisa nu va mai putea iubi sau că nu-şi va găsi un iubit în scurt timp, nu cred că nu-l aşteaptă deja fără să ştie, ba chiar îl caută cu capul sus şi privirea atentă, fără să ştie că îl caută, şi nici că nu s-ar bucura în tăcere la apariţia previzibilă a celui care încă nu are chip şi nume şi, prin urmare, le cuprinde pe toate, cele posibile şi cele imposibile, cele suportabile şi cele respingătoare. Şi totuşi, cred fără nici un temei că iubitul sau ibovnicul ăsta nou nu va fi adus de Luisa acasă la copii, nici în patul nostru care acum e numai al ei, şi că se va vedea cu el aproape într-ascuns, de parcă respectul pentru amintirea mea încă recentă i-ar impune asta ori ar implora-o - o şoaptă, o febră, o zgîrietură -, de parcă ea ar fi o văduvă şi eu aş fi un mort vrednic să ţină doliu pentru mine şi pe care nu-l poate înlocui atît de repede, încă nu, iubirea mea, aşteaptă, aşteaptă, n-a sosit încă ceasul tău, nu-mi nărui iluziile, dă-mi timp şi dă-i-l şi lui, mortului ăstuia, timpul lui care nu se mai scurge, dă-i-l ca să se estompeze, lasă-l să se preschimbe în neant şi aşteaptă să se risipească mirosul din cearşafuri şi din trupul meu, lasă ca tot ce-a fost să pară că n-a fost. Cred că Luisa n-o să îngăduie cît ai bate din palme ca bărbatul ăsta să intre în deprinderile noastre, în intimitatea noastră, că n-o să îngăduie ca dintr-o dată el s-o ajute să pregătească cina - lasă, fac eu omleta - şi să se aşeze lîngă ea şi copii ca să vadă un film la video - nimeni n-are nimic împotriva lui Tom şi Jerry -, nici ca el, şi nu eu, să se apropie apoi în vîrful picioarelor - eşti obosită, mă duc eu, nu te ridica - ca să stingă luminile din cele două dormitoare, după ce s-a asigurat că în sfîrşit copiii au adormit cu Tintin în braţe şi că Tintin a alunecat şi a căzut lîngă pat, ori cu o păpuşă pe pernă, pe care or s-o asfixieze cu îmbrăţişarea strînsă din vis.

Dar trebuie să ne obişnuim cu gîndul că nu există nici un doliu şi nici un respect pentru amintirea noastră şi nici pentru ce am hotărît să preschimbăm acum în simbol tîrziu, printre altele fiindcă Luisa nu e văduvă, nici noi n-am murit, nici eu n-am murit, ci doar n-am fost destul de atenţi, şi nu ni se datorează nimic, şi mai ales fiindcă timpul ei, care-i învăluie şi-i smulge pe copii, este cu totul altul decît al nostru, timpul ei înaintează fără a ne încorpora, şi eu nu ştiu prea bine ce să fac cu al meu, care înaintează şi el fără a mă încorpora sau pe culmea căruia încă n-am izbutit să mă urc, poate că niciodată n-o să mă mai pun la zi şi-o să urmez mereu dîra acestui timp al meu. Curînd o să fie un individ alături de ea, asumîndu-şi sarcina de a face omleta şi acumulînd zilnic merite în ochii ei şi ai copiilor, o să-şi ascundă faţă de ea şi de copii nemulţumirea că nu poate dispune de ea numai pentru el şi permanent, o să încerce să treacă drept răbdătorul şi înţelegătorul şi singuraticul, şi cu jumătăţi de cuvinte şi întrebări pline de solicitudine şi zîmbete de milă retrospectivă o să-mi sape şi mai adînc mormîntul, în care am fost mai demult îngropat. |sta e viitorul previzibil, dar cine ştie... Poate că e un ins petrecăreţ şi vesel care o s-o scoată la bairamuri seară de seară şi n-o să vrea nici măcar s-audă de copii, nici n-o să stea prea mult în casa noastră, abia dacă o să-i treacă pragul, pus la patru ace şi bătînd nerăbdător cu degetele în tocul uşii, care o s-o silească să se îndepărteze de ei şi să-i neglijeze şi o s-o expună la riscuri şi o s-o tîrască în chefuri şi chiolhanuri asemănătoare celor la care mă dedau eu aici, şi nu o dată... Ori poate că e un tip despotic şi otrăvit, care-o s-o subjuge şi-o s-o izoleze şi-o s-o asocieze puţin cîte puţin la exigenţele şi interdicţiile lui, deghizate în iubire şi slăbiciuni şi gelozii, cu şoşele şi momele, un om sumbru care, într-o noapte ploioasă şi plumburie, o s-o strîngă de gît cu mîinile lui mari, pe cînd copiii - copiii mei - or să privească scena dintr-un ungher, lipindu-se de perete de parc-ar vrea ca peretele să cedeze şi să dispară, iar o dată cu el să dispară şi nălucirea aceea cumplită, şi plînsul stăpînit care ar vrea să izbucnească dar nu izbuteşte, coşmarul şi zgomotul prelungit şi ciudat pe care-l face moartea mamei lor. Dar nu, aşa ceva nu se va întîmpla, aşa ceva nu se poate întîmpla, n-o să aibă norocul ăsta şi n-o să am nenorocirea asta (noroc în planul imaginar, iar în realitate nenorocire)... Cine ştie cine ne înlocuieşte, nu ştim decît că întotdeauna ne înlocuieşte cineva, în toate împrejurările şi cu toate prilejurile şi în orice domeniu, în dragoste, în prietenie, la slujbă sau în relaţii, în dominare şi în ura care pînă la urmă se plictiseşte şi ea de noi; în casele în care locuim şi în oraşele care ne adăpostesc, în telefoanele care ne conving sau ne ascultă cu răbdare cu rîsul în ureche sau cu şoaptele de încuviinţare, în joc şi în afaceri, în magazine şi în birouri, în peisajul din copilărie pe care-l credeam numai al nostru şi în străzile ostenite de mult ce au văzut lumea ofilindu-se, în restaurante şi pe aleile din parc şi în fotoliile şi în cearşafurile noastre, pînă ce nu mai rămîne în ele nimic din mirosul nostru şi nici o altă urmă, şi sînt rupte ca să se facă din ele cîrpe de şters praful, şi în sărutările noastre sîntem înlocuiţi şi în timpul sărutului se închid ochii, în amintiri şi în gînduri şi în visări şi pretutindeni, sînt ca ninsoarea care cade pe umeri, alunecoasă şi moale, iar ninsoarea întotdeauna încetează...

Mă uit pe fereastra apartamentului meu mobilat cu simplitate de o englezoaică pe care n-am văzut-o niciodată, în timp ce pun receptorul în furcă şi-l ridic din nou şi formez numărul şi iarăşi pun receptorul în furcă, privesc noaptea leneşă a Londrei, şi privirea mea străbate Square, sau piaţa, care se goleşte tot mai mult de oamenii activi şi de cei cu pas grăbit şi hotărît, ca să fie cucerită pentru o vreme - un interregn - de tot felul de pierde-vară cu pas tacticos care-i conduce acum pînă la coşurile de hîrtii şi la tomberoanele în care-şi afundă mîinile cenuşii, căutînd comori invizibile pentru noi ori întîmplătorul salariu al zilei în care au reuşit să supravieţuiască, pe cînd nu s-a lăsat încă întunericul nopţii, dar, bineînţeles, nu mai este ziuă, ori cînd încă e azi pentru cei ce se întorc acasă sau se îmbracă de zaiafet ca s-o părăsească, dar s-a făcut ieri pentru cei ce vin şi pleacă fără rost. Îmi ridic ochii ca să caut şi să privesc mai departe lumea vie a oamenilor care umblă cu treburi, căreia îmi închipui că încă îi aparţin, care se adăposteşte de cenuşa crepusculară de afară căutînd interioarele iluminate, ca să mă depărtez şi să nu fiu înghiţit de lumea fără căpătîi alcătuită din aceste fantome ce scormonesc în gunoaie şi pînă la urmă se scufundă în ele; îmi ridic ochii deasupra traficului care s-a mai liniştit acum şi deasupra cerşetorilor ce trec ca nişte umbre şi deasupra întîrziaţilor - cîţiva paşi în fugă şi sar pe scara autobuzului cu etaj şi fără uşi care porneşte brusc, tocurile de la pantofii femeilor pîrîie, gata să se rupă -, îmi plimb privirea peste copaci şi printre frunzele lor şi peste statuie, pînă în capătul celălalt al pieţei, unde se află elegantul hotel şi birourile enorme şi casele în care locuiesc familii sau nu întotdeauna familii, nu întotdeauna ce eram şi eu pînă mai ieri şi uneori ce sînt acum - "Voi fi mai deplin cel ce sînt: voi fi mai eu însumi acum", îmi spun: "I'll be more myself", citez în sinea mea: cînd mă aflu şi sînt eu singur -; îi văd uneori pe cei ce sînt asemeni mie sub un anumit aspect, oameni care nu trăiesc cu nimeni şi primesc cel mult vizite, şi poate că uneori aceste vizite rămîn să petreacă o noapte împreună, la fel cum se întîmplă şi în apartamentul meu, dacă cineva m-ar urmări dintr-un post de observaţie.

E un bărbat care locuieşte pe partea cealaltă chiar în dreptul meu, dincolo de copacii care încununează cu crengile lor centrul pieţei şi exact la nivelul meu, la etajul trei, casele englezeşti nu au obloane decît foarte rar, uneori au jaluzele sau storuri pe care de obicei nu le trag decît atunci cînd îi răzbeşte somnul şi merg să se culce, şi pe bărbatul ăsta îl văd dansînd foarte des, uneori cu cineva, dar aproape întotdeauna singur, cu mare entuziasm, străbătînd în pas de dans sau, mai curînd, de balet imensul salon dintr-o parte într-alta, o încăpere ce se întinde pe lungimea celor patru ferestre ale faţadei. Nu e un profesionist care exersează, în nici un caz, de asta sînt sigur: e îmbrăcat de oraş, uneori chiar cu cravată, de parcă atunci ar fi intrat pe uşă după o zi de lucru şi nerăbdarea nu i-ar fi îngăduit decît să-şi scoată haina şi să-şi suflece mînecile (dar de cele mai multe ori poartă un jerseu elegant sau un tricou cu mînecă lungă sau o cămaşă-sport cu mînecă scurtă), iar paşii lui de dans sînt spontani, improvizaţi, nu lipsiţi de armonie şi graţie, dar eu aş spune că fără o măsură anume sau un anumit ritm ori o îndemînare deosebită, ci sînt paşii pe care-i inspiră muzica pe care n-o aud şi pe care pesemne că numai el o aude, cu binoclul de curse mi s-a părut că-l văd - aşa cred: mi-l duc la ochi din cînd în cînd, chiar şi în casă - punîndu-şi la urechi un aparat portabil, fără îndoială însă nu cu fir, căci n-ar putea să se zbînţuie şi să se mişte atît de uşor. Asta ar explica faptul că în unele seri îşi începe dansul abia cînd s-a făcut destul de tîrziu, mai ales pentru Anglia, unde nici un vecin n-ar suporta să audă muzică pusă atît de tare după ora unsprezece, ba nici chiar cu o oră mai devreme, nu ştiu cum face ca să atenueze zgomotul paşilor de dans. Poate că încearcă să cheme somnul cînd se face tîrziu: să ostenească, să se desprindă de treburile zilnice, să alunge grijile, să risipească problemele de conştiinţă. E un individ de vreo treizeci şi cinci de ani, uscăţiv, cu o faţă osoasă - maxilarul şi nasul şi fruntea -, dar cu o constituţie atletică, lat în spate, cu abdomenul plat şi neobişnuit de sprinten, totul pare firesc, nu un produs al anilor de şcoală. Poartă o mustaţă stufoasă, dar îngrijită, ca un boxer începător, dar fără vîrfurile răsucite la modă în secolul al XIX-lea, dreaptă, şi îşi piaptănă părul spre spate, cu cărare la mijloc, de parcă ar purta coadă, dar n-am văzut-o, s-ar putea să şi-o lase într-o bună zi. E ciudat să-l văd cum se mişcă în diferite ritmuri fără ca eu să aud vreodată muzica pe care dansează, încerc s-o ghicesc, s-o fac să se audă în mintea mea, ca să - cum să spun - nu rămînă în situaţia ridicolă de a dansa în tăcere, spectacolul este neînţeles, incongruent, aproape demenţial dacă nu reuşeşti să-l completezi cu memoria muzicală - ori chiar scoţi discul intuit şi-l pui, dacă-l ai la îndemînă -, sunetele care-i îndrumă paşii individului şi care nu se aud niciodată, uneori mă gîndesc: "Poate că dansează pe melodia Hacklebuck de Chubby Checker, judecînd după mlădierile largi ale mijlocului, ori ceva de Elvis Presley, de pildă Burning Love, cu mişcările din cap foarte repezi, de parcă ar fi o paiaţă, şi paşii ăştia atît de mici, ori poate că e ceva mai puţin învechit, Lynyrd Skynyrd bunăoară, cîntecul ăla faimos cu nu ştiu ce din Alabama, ridică mult coapsele, ca actriţa Nicole Kidman cînd l-a dansat într-un film, pe neaşteptate, iar acum s-ar putea să fie un calypso, recunosc în mişcarea şoldurilor un ritm antilian absurd, ori naiba ştie ce-o fi, iar acum uite că a-nceput să zornăie un maracas, mai bine nu mă mai uit sau pun discul meu cu I Learn a Merengue, Mama ori Barrel of Rhum, ce nebun e tipul ăsta, ce fericit pare, ce desprins de tot ce se macină şi se toceşte, dăruit cu totul dansurilor lui care nu sînt pentru nimeni, ar fi surprins dacă ar şti că eu îl observ uneori cînd sînt acasă şi am timp de pierdut, şi poate că nu sînt singurul din blocul meu, e amuzant şi chiar îţi face plăcere să-l priveşti şi, pe deasupra, e învăluit în mister, nu izbutesc să-mi închipui cine e şi cu ce se ocupă, se sustrage - şi nu e ceva frecvent - facultăţilor mele interpretative sau deductive, care nimeresc la ţintă ori se înşală, dar, în orice caz, niciodată nu se blochează, ci se pun imediat în mişcare pentru a alcătui un portret improvizat şi minim, un stereotip, o schiţă, o propunere plauzibilă, un crîmpei sau o frîntură de viaţă, oricît ar fi ele de închipuite şi de elementare sau arbitrare, mintea mea e mereu trează şi scrutătoare, ca de detectiv, mintea mea neghioabă care nu-i plăcea şi pentru care mă beştelea Clare Bayes chiar în ţara asta cu mulţi ani în urmă, înainte de a o cunoaşte pe Luisa, şi pe care a trebuit să mi-o înăbuş cu Luisa ca să n-o scot din sărite şi să nu i se facă frică, frica superstiţioasă care face atîta rău. Şi chiar aşa n-a folosit prea mult, nimic nu foloseşte împotriva lucrurilor ştiute şi de care ne e frică (pesemne fiindcă atunci le atragem în chip fatal şi avem parte de ele şi ne joacă renghiuri), şi cunoşti dinainte cum o să se sfîrşească lucrurile, cum evoluează şi ce ne aşteaptă, încotro se îndreaptă şi care trebuie să fie sfîrşitul; totul e la vedere, în realitate totul poate fi văzut cu ochiul liber de la început, atît într-o legătură, cît şi într-o povestire neascunsă, e de-ajuns să ai curajul să priveşti, o singură clipă cuprinde în germen mulţi ani care abia vin şi aproape povestea întregii legături - o singură clipă încărcată sau gravă -, şi dacă vrem o vedem şi o parcurgem deja, în linii mari, nu sînt prea multe variaţiile posibile, indiciile rareori ne înşală dacă ştim să discernem semnificaţiile, dacă sîntem dispuşi s-o facem - dar e atît de greu şi catastrofal -; vezi într-o bună zi un gest inconfundabil, asişti la o reacţie fără echivoc, auzi un ton al glasului care spune multe şi anunţă şi mai multe, deşi auzi şi cum îşi muşcă limba - prea tîrziu -; simţi şi în spatele tău ostilitatea sau intenţia unei priviri cînd crede că nu poate fi văzută şi că e adăpostită şi ferită, sînt multe privirile astea involuntare; înregistrezi un glas mieros sau nerăbdător, percepi intenţiile ascunse care niciodată nu sînt ascunse cu totul, ori pe cele inconştiente înainte de a deveni conştiente pentru cel care trebuie să le adăpostească, uneori prevezi pe cineva înainte ca acest cineva să se prevadă pe sine sau să se cunoască sau măcar să se intuiască, şi ghiceşti trădarea încă neurzită şi dispreţul neîncercat; şi supărarea (jena) pe care o pricinuieşti, oboseala pe care o provoci ori aversiunea pe care o inspiri, ori poate contrariul, care nu e întotdeauna mai bun: aprobarea necondiţionată nesinceră, expectativa prelungită prea mult, concesia, strădania de a plăcea celuilalt şi de a deveni o prezenţă indispensabilă pentru noi ca să ne ia apoi locul şi identitatea; şi dorinţa de posesie, iluzia pe care o trezeşti, hotărîrea de a sta alături de celălalt, de a-l cuceri, şi loialitatea iraţională, capricioasă; îţi dai seama cînd există entuziasm şi cînd e doar linguşeală şi cînd e un amestec (fiindcă nimic nu e pur), ştii cine nu-i grîu curat şi cine-i ambiţios şi lipsit de scrupule şi cine e în stare să calce peste cadavrul tău după ce te-a doborît la pămînt şi cine e un suflet candid, îţi dai seama ce se va întîmpla cu asemenea suflete de cum le întîlneşti, cunoşti soarta care le aşteaptă dacă nu se îndreaptă şi iau drumul pierzaniei sau dacă, dimpotrivă, se îndreaptă: ştii dacă vor fi sau nu victimele tale. Vezi cine pe cine părăseşte într-o bună zi cînd ţi se prezintă o pereche conjugală sau un cuplu, şi vezi asta pe loc, e de-ajuns să schimbi cîteva cuvinte de salut, sau cel tîrziu la desert ai înţeles tot. Tot astfel percepi cînd ceva se strică şi se năruie ori cînd ia o întorsătură nouă şi se răstoarnă complet, cînd se duce totul de rîpă, în ce clipă încetezi să iubeşti ca înainte sau nu mai eşti iubit, cine se va culca cu tine şi cine nu şi cînd descoperă un prieten propria lui invidie ori, mai bine zis, cînd se hotărăşte să se lase în voia ei şi să fie stăpînit şi călăuzit numai de ea; cînd începe să fie încercat şi covîrşit de resentimente; ştim ce ne sugerează sau ce izbucneşte în sufletul nostru şi ce ne osîndeşte, ce s-ar fi cuvenit să spunem şi n-am spus ori ce s-ar fi cuvenit să nu spunem şi am spus, ce face ca într-o bună zi să fim priviţi dintr-o dată cu alţi ochi - tulburi sau răi: semn că s-a instalat ura -; cînd decepţionăm pe cineva şi cînd produce iritare faptul că n-am făcut-o încă şi nu oferim pretextul dorit ca să ni se dea papucii; ce amănunt nu poate fi suportat şi ne arată ceasul în care vom deveni insuportabili pentru totdeauna; şi tot astfel ştim cine-o să ne iubească, pînă la moarte şi dincolo de mormînt şi uneori împotriva dorinţei noastre, dincolo de mormîntul său, al meu ori după ce vom muri amîndoi... Împotriva voinţei noastre uneori... Dar nimeni nu vrea să vadă nimic, şi astfel nimeni nu vede aproape niciodată ce e în faţa lui, ce ne aşteaptă sau se iveşte mai devreme sau mai tîrziu, nu pregetăm să intrăm în vorbă sau să legăm prietenie cu cel care nu ne va aduce decît remuşcări şi discordie şi otravă şi jeluiri sau cu cel căruia noi îi vom aduce toate astea, oricît de limpede ne-am da seama de asta din prima clipă sau oricît de lămuriţi am fi din capul locului. Încercăm să facem ca lucrurile să fie diferite de cum sînt şi de cum apar, ne încăpăţînăm prosteşte să ne placă cel ce ne place prea puţin de la bun început şi să credem că putem avea încredere în cineva care ne inspiră o foarte mare neîncredere, e ca şi cum adesea am fi împotriva cunoştinţelor noastre, fiindcă aşa ne simţim de multe ori, ca o cunoaştere mai curînd decît ca o intuiţie sau o impresie sau o presimţire, asta n-are nimic de-a face cu premoniţiile, nu e nimic supranatural sau misterios la mijloc, misterios e doar faptul că nu ţinem seama de ceea ce cunoaştem. Iar explicaţia trebuie să fie simplă, cînd e vorba despre ceva împărtăşit de atîta lume: ştim numai, şi detestăm asta; nu suportăm să vedem; urîm cunoaşterea, certitudinea şi convingerea; şi nimeni nu vrea să se preschimbe în propria lui durere şi în propria lui febră..."

În anumite ocazii, am mai spus-o - doar de două ori, dacă am văzut eu bine -, bărbatul ăsta pe care nu-l interpretez sau nu-l reduc, despre care nu izbutesc să-mi fac o idee clară sau vagă, a dansat cu cineva, încălcîndu-şi obiceiul, şi a făcut-o cu două femei diferite, una albă şi alta neagră sau mulatră (n-am putut să-mi dau bine seama, lumina era foarte slabă); dar şi atunci mi s-a părut mai atent la el însuşi şi la plăcerea lui decît la partenerele sale, deşi de bună seamă se bucura de prezenţa lor pentru a schimba tabloul şi a putea să se încrucişeze cu ele şi să se îmbrăţişeze şi să se atingă uşor în vastul salon complet gol, o întreagă zonă sau fîşie longitudinală era fără mobile, adică fără obstacole, de parcă ar fi lăsat-o liberă anume pentru a-i fi mai uşor să danseze. Femeia albă purta pantaloni, ce păcat; negresa, în schimb, purta o fustă care flutura şi se ridica, iar uneori nu mai cobora de tot la urmă, rămînea agăţată de ciorapi cîteva clipe (în sfîrşit, ciorapi întregi sau cum s-or fi chemînd, care ajung pînă la talie) pînă cînd, cu o nouă mlădiere a trupului sau cu dosul palmei, ca din întîmplare, îndrepta poalele fustei, făcîndu-le să asculte din nou de legea gravitaţiei. Mi-a făcut plăcere să-i văd coapsele şi, din cînd în cînd, fesele, de aceea am renunţat să mai folosesc binoclul, în principiu spionatul nu e stilul meu, cel puţin nu cu intenţie, iar aici ar fi existat desigur intenţia. Femeia albă a plecat după partida de dans, am văzut-o trecînd la plecare prin portalul casei şi urcîndu-se pe bicicletă (poate de aceea purta pantaloni, chiar dacă nu e nevoie să căutăm neapărat o cauză); negresa ori mulatra a rămas să doarmă la el, aşa cred; pînă la urmă s-au oprit după atîta dănţuială, şi s-au stins luminile, şi a trecut o bună bucată de vreme fără s-o văd plecînd, se făcuse tîrziu, ba chiar foarte tîrziu, cînd m-am hotărît să merg la culcare ca să nu mă mai gîndesc la ea. Şi aici, la mine, a rămas cîteodată o femeie, mai ales în primele luni după ce m-am mutat în casă şi mă obişnuiam cu ea treptat: una s-a întors, alta a vrut să se întoarcă, dar n-am fost eu de acord, a treia nici nu şi-a pus problema asta, s-a desprins din legătură înainte de a se încheia - da, fuseseră trei pînă atunci -, nu ştiu sau, mai bine zis, nu mai ştiam de ea de cînd luase micul dejun cu mine în bucătărie, deloc tulburată, ci mai curînd firească şi dezgheţată, de parcă n-ar fi fost nimic deosebit pentru ea să se afle la mine acasă atît de dimineaţă, o simplă coincidenţă de încartiruire, era logodită cu fiul unui tip important şi se simţea stînjenită să-şi anunţe apropiata căsătorie cu el şi o înspăimînta faptul că avea să se mărite atît de curînd, probabil că el o căuta la telefon încă din seara dinainte sau de la prima oră a dimineţii, formînd numărul, punînd receptorul în furcă şi ridicîndu-l iar şi formînd din nou numărul, logodnicul acela nervos care nu primea răspuns ori primea doar mesajul robotului, era un lucru insuportabil să suni de atîtea ori zadarnic, eu unul nu mai suportam să tot încerc să iau legătura cu Luisa, ce-o fi făcînd, poate a scos telefonul din priză fiindcă avea pe cineva în vizită, poate urma să rămînă în noaptea aceea cu ea şi singurul mod de a se asigura că glasul meu îndepărtat n-avea să întrerupă ori să tulbure nimic - şi-o fi dat seama deodată că e joi, după ce hotărîse din mers prelungirea vizitei: lancea, febra, durerea mea, visul, esenţialul sau nesemnificativul - era să culce copiii puţin mai devreme decît de obicei şi să lase toată noaptea telefonul deconectat, astfel ar fi putut invoca uşor a doua zi neglijenţa drept scuză.

Dar numai bărbatul linguşitor şi sîrguincios rămîne, cel puţin în faza asta, numai cel ce-şi închipuie că are merite care-i îngăduie să se instaleze şi să ocupe golul din patul cald încă fără a aspira să introducă vreo schimbare, căci schema predecesorului său i se pare minunată şi nu doreşte altceva decît să fie leit el, chiar dacă nu-şi dă seama, bărbatul petrecăreţ şi vesel pleacă sau nici măcar nu intră, nici nu vrea să ştie de aşternut în afara orelor de lucru din timpul zilei; iar bărbatul despotic şi posesiv se preface la început, are mare grijă să nu pară un intrus, aşteaptă întotdeauna să fie încurajat, şi atunci cînd este, refuză primele invitaţii ("Nu vreau să-ţi complic viaţa, pentru tine ar fi un deranj şi poate nu eşti sigură că vrei să mă vezi mîine dacă nu-ţi pun eu în prealabil întrebarea asta"), se arată deferent, respectuos şi chiar precaut, încearcă să-şi ascundă orice pornire agresivă sau expansivă şi nu pătrunde ori nu întîrzie pe teritoriul străin pînă nu ajunge într-o fază avansată, tocmai fiindcă are de gînd să intre în stăpînirea lui completă şi nu riscă să trezească bănuieli. |sta nu rămîne să doarmă nici dacă e implorat, darămite să rămînă de la început; ăsta se îmbracă din cap pînă-n picioare meticulos, chiar dacă ora e nepotrivită şi se scoală greu şi e frig, şi biruie lenea - de a-şi pune şosetele, bunăoară - şi amînă orice aviditate şi orice urgenţă - nu are importanţă pentru el că aviditatea şi urgenţa se condensează -; se urcă în maşină sau cheamă un taxi şi pleacă în zori fără să facă zgomot, cu gîndul că are să i se ducă dorul curînd, de îndată ce va închide uşa în urma lui şi va deschide uşa ascensorului şi o va lăsa pe femeia încă somnoroasă şi călduţă să se întoarcă în patul răvăşit şi neprimitor, la cearşafurile mototolite şi la mirosul lui care nu s-a risipit încă. Dacă ăsta e bărbatul cu pricina, ipochimenul ăsta sucit care n-o va lăsa de aici încolo nici măcar să respire, şi o va izola complet, şi nu va fi nevoit nici măcar să-mi sape groapa sau să mă afunde şi mai adînc în ea, fiindcă a avut grijă să suprime amintirea mea din capul locului, fie printr-o ameninţare, fie printr-o rugăminte, fie printr-o poruncă; dacă ăsta e bărbatul care i-a făcut o vizită în noaptea asta, atunci poate că Luisa o să pună receptorul în furcă după ce-o să plece el, la fel de îngrijit înţolit cum a venit şi punîndu-şi chiar şi mănuşile, şi poate că va restabili legătura cînd va auzi în vestibul şi apoi în stradă paşii lui, acum zgomotoşi şi siguri şi apăsaţi, paşii care au înaintat atît de susţinut şi ferm pe drumul ce duce la inima ei. Aşa că poate ar trebui să mai insist ori să încerc din nou mai tîrziu, cînd o să iau hotărîrea să mă culc în sfîrşit ca să uit de ea, e aproape ora unsprezece la Madrid, ce fac eu aici, atît de departe, fără să mă pot întoarce să dorm acasă, ce fac eu în altă ţară, comportîndu-mă ca un logodnic emoţionat, ori, şi mai rău, ca un îndrăgostit oarecare, ori, şi mai rău, ca un curtezan prăpădit care refuză să ia cunoştinţă de ceea ce ştie mai de mult, că va fi întotdeauna respins. Nu mai e timp pentru asta, nu mai am timp sau timpul meu a trecut, am doi copii care s-au făcut mari şi acum o sun pe mama lor, e de-ajuns pentru ca eu să fiu mereu cu gîndul la ei, să nu-i pot uita, iar ei să rămînă pentru mine mereu copii, de ce timpul meu s-a răsturnat sau de ce a rămas în suspensie, ce sens are să devin nervos sub pretextul că mă tem pentru viitorul posibil care-i aşteaptă pe toţi trei în funcţie de cine mă va înlocui, după cîte ştiu nu există nimeni care să fi pornit pe drumul ăsta, cu toate că, dacă ar exista, Luisa n-ar fi deloc obligată să-mi spună, şi cu atît mai puţin să mă ţină la curent cu întîlnirile ei întîmplătoare care deocamdată nu duc la nici o inaugurare, cu cine se vede sau cu cine iese, şi cu atît mai puţin cu cine se culcă şi de la cine îşi ia rămas-bun în uşa casei, înfăşurată într-un halat pus în grabă pe trupul cald pentru a-şi acoperi goliciunea, cui îi spune la revedere şi pe cine sărută pătimaş ca o făgăduinţă pentru întîlnirea viitoare, pe curînd, ori poate e frîntă la capătul unei zile lungi, n-a mai rămas pe chipul ei nici o urmă de fard şi e nepieptănată, cu părul răvăşit de ostenelile de peste zi şi din timpul nopţii şi oboseala ce i se citeşte în ochii cu cearcăne vinete şi în pielea mată, cînd nici mulţumirea momentană a întîlnirii nu poate înfrumuseţa un chip care nu cere şi nu suportă altceva decît repaus şi somn, mai ales somn, şi să nu mai fie apăsat de gînduri. Nici eu nu i-am spus nimic despre cele trei femei care au rămas peste noapte aici, nici măcar despre aceea care a revenit.

Cerşetorii s-au retras după ce şi-au strîns prada - sînt doar un interregn de cenuşă şi umbră - şi piaţa e aproape goală, o străbate cîte cineva din cînd în cînd, nimeni nu e ultimul în nici un loc, întotdeauna este cineva care trece puţin mai tîrziu. S-au aprins luminile la hotelul elegant şi în cîteva locuinţe, dar în cîmpul meu vizual nu apare nici o figură în clipa asta. Insondabilul dansator de vizavi s-a oprit şi a stins luminile, a început un ceas tîrziu, care nu mai suportă multă forfotă. Aşa că am rămas aici singur ca un logodnic sau ca un îndrăgostit, esenţial şi neînsemnat, rămîn aici treaz.
— Da?

Am ridicat receptorul de îndată ce a sunat, îl aveam la îndemînă. M-am trezit răspunzînd în spaniolă, de o bună bucată de vreme îmi formulasem gîndurile în limba mea.
— Deza.

Aşa-mi spunea Luisa uneori, pe numele de familie, cînd voia s-o iert sau să obţină ceva de la mine, precum şi atunci cînd era prost dispusă din cauza mea.
— Bună, îmi închipui că ai sunat, îmi pare rău, sora mea m-a ţinut o oră la telefon pe post de psihiatru. S-a certat rău cu soţul ei şi acum mă consideră expertă. Închipuie-ţi. Copiii dorm, îmi pare tare rău, i-am culcat la ora obişnuită, adevărul e că mi-am adus aminte că e joi abia acum, cînd am terminat convorbirea. Ştii cum se întîmplă cînd unul vede limpede ce nu vede celălalt, trebuie să-i repeţi de zece ori acelaşi lucru şi ajungi la exasperare, iar pe sora mea o ştii cum e, de fapt vrea să audă ce-şi spune ea singură, şi nu ce-aş putea înţelege eu sau ce-aş putea s-o sfătuiesc. Ce mai faci?

Părea foarte obosită şi pe jumătate absentă, de parcă faptul că vorbea cu mine ar fi fost un ultim şi suplimentar efort nocturn de care uitase şi de parcă ar fi continuat convorbirea cu sora ei, nu cu mine, dacă într-adevăr convorbirea asta avusese loc. Întotdeauna e aşa, zilnic şi indiferent cu cine, în mod constant, în orice schimb de cuvinte mai mult sau mai puţin importante, poţi să crezi sau să nu crezi ce ţi se spune, nu există alte opţiuni, sînt prea puţine şi prea simple, şi aşa ajungi să crezi aproape tot ce ţi se spune, iar dacă nu crezi trebuie să taci de cele mai multe ori, fiindcă altfel totul devine anevoios şi se încurcă, se înaintează cu poticneli şi nimic nu mai merge ca înainte. Aşa încît tot ce se emite trece drept adevărat în principiu, atît lucrurile certe, cît şi cele false, numai dacă nu sînt cunoscute, vreau să spun cunoscute ca false. Nu ăsta era cazul cu Luisa acum, ce spunea ea putea să se fi întîmplat cu adevărat, dar la fel de bine putea să ascundă ceva - o altă convorbire telefonică, o cină în oraş sub acoperirea convorbirii cu soră-sa, o vizită prelungită şi nelipsita ceremonie de rămas-bun, nu era treaba mea şi, la urma urmei, ce importanţă avea? -, eu trebuia să accept totul, de fapt nici nu trebuia să-mi pun întrebări despre asta. Şi, de altfel, există încă o opţiune, totul e alcătuit din jumătăţi de adevăr şi ne inspirăm din adevăr pentru a urzi ori a improviza minciuni, pe urmă există mereu în ele ceva adevărat, o bază, punctul de plecare, sursa. De obicei eu ştiu, chiar dacă nu mă privesc şi nu pot aduce nici o dovadă (şi adesea puţin îmi pasă, nu mă interesează). Le detectez fără probe, dar în general tac, cu excepţia situaţiei în care sînt plătit ca să le aflu, ca în epoca mea de profesionist la Londra.
— Bine, am spus, şi chiar acest singur cuvînt era fals.

N-aveam chef să vorbesc deloc. Nici măcar să întreb ce fac copiii, mai mult ca sigur că nu erau noutăţi. Cu toate astea, ea mi-a făcut un rezumat rapid, ca spre a-mi acorda o compensaţie pentru faptul că nu le auzisem glasurile în seara aceea; poate din pricina asta îmi spusese Deza, ca să iert uitarea pe care nu i-o reproşam, la urma urmelor minutele alea cu băiatul şi fetiţa la telefon erau întotdeauna rutinare şi stupide, eu puneam mereu aceleaşi întrebări, iar ei dădeau răspunsuri asemănătoare şi nu mă întrebau nimic în afară de cînd o să vin şi ce-o să le aduc, apoi cîteva cuvinte drăgăstoase şi cîteva glume, totul era rigid, tristeţea venea pe urmă în tăcere, cel puţin pentru mine, dar era suportabilă.
— Sînt frîntă de oboseală, a spus Luisa în chip de încheiere. Nu mai pot suporta telefonul, o să mă duc la culcare imediat.
— Noapte bună. Încerc să te sun duminică. Odihneşte-te.

Am pus receptorul în furcă, sau amîndoi am încheiat convorbirea punînd receptorul în furcă, m-am simţit şi eu epuizat, iar a doua zi mă aşteptau o mulţime de treburi la Radio BBC, încă lucram acolo, nu ştiam că pentru foarte puţin timp. Pe cînd mă dezbrăcam ca să mă culc, mi-am adus aminte de o prostie de care am întrebat-o odată pe Luisa pe cînd se dezbrăca - parcă trecuse o veşnicie de atunci - ca să se culce, la puţină vreme după ce se născuse băiatul, cînd încă nu mă obişnuisem complet cu existenţa lui, sau cu omniprezenţa lui. O întrebasem pe Luisa dacă, după părerea ei, copilul o să stea mereu cu noi, cît va fi copil sau adolescent. Iar ea îmi răspunsese cu surprindere şi o uşoară nelinişte: "Sigur, ce întrebare-i asta? Cu cine să stea, dacă nu cu noi?" Şi îndată adăugase: "Numai dacă nu ni se întîmplă ceva". "Ce vrei să spui?", o întrebasem eu puţin pierdut sau descumpănit, cum eram de obicei pe vremea aceea. Era aproape goală. Iar răspunsul ei fusese: "Nimic rău, vreau să spun". Acum băiatul era încă mic şi nu stătea cu noi, ci numai cu ea şi cu fetiţa noastră care pe atunci nu se născuse şi care ar fi trebuit şi ea să stea tot aşa, cu noi. Pesemne că ni se întîmplase ceva rău atunci, sau poate nu amîndurora, ci mie. Ori poate ei.

Tupra s-a dovedit a fi, în primă instanţă sau la o petrecere, un om cordial, surîzător, foarte deschis şi simpatic pentru un insular, cu o vanitate blîndă şi naivă care nu numai că nu supăra, dar te făcea să-l priveşti cu o uşoară ironie şi totodată cu o instinctivă şi vagă afecţiune. Era fără nici o îndoială englez, în pofida numelui de familie atît de neobişnuit, mult mai mult Bertram decît Tupra: gesturile, intonaţia, notele acute şi grave care alternau în aceeaşi frază, legănarea lui uşoară pe călcîie cu mîinile împreunate la spate cînd stătea în picioare, sfiala lui afectată de la început, care se adoptă adesea în ambianţa britanică drept simplă dovadă de bună creştere sau drept declaraţie preliminară de renunţare la orice vasalitate verbală - a lui a fost doar la început, vreau să spun că sfiala lui n-a ţinut mai mult decît au ţinut prezentările -; şi, cu toate astea, ceva din obîrşia lui străină îndepărtată sau detectabilă persista în felul lui de a fi - poate că era numai pe linie paternă -, ceva probabil deprins de acasă şi nedispărut cu totul în atmosfera din cartierul în care crescuse şi din şcoală, nici măcar de la Universitatea din Oxford unde învăţase, care le imprimă studenţilor atîtea atitudini şi expresii afectate şi atîtea comportamente exclusiviste şi distincte - par aproape nişte parole sau cifruri -, o trufie deloc neglijabilă şi chiar unele ticuri faciale în cazul unei asimilări zeloase şi depline a spiritului locului - ori este mai curînd o identificare cu o veche legendă. Acest ceva se vădea într-o anumită duritate sau tensiune permanentă, sau poate că era o vehemenţă amînată, subterană, captivă, mereu preocupată să nu rămînă fără martori - ori să rămînă doar cu cei de încredere - pentru a izbucni şi a se manifesta în voie. Nu ştiu cum să vă spun: nu m-ar fi mirat ca Tupra, cînd era singur şi nu avea altă treabă, să danseze ca un nebun prin cameră, cu sau fără parteneră, dar probabil cu o femeie, fiindcă ar fi găsit uşor una disponibilă, era limpede că-i plăceau din cale-afară (şi cînd aşa ceva se întîmplă în Anglia îţi sare în ochi de îndată, prin contrast cu disimularea celorlalţi), nu numai cea care era cu el, ci toate femeile, chiar şi cele coapte bine, de parcă ar fi avut darul de a le vedea aşa cum fuseseră înainte, cînd erau tinere sau chiar copile, de a le ghici retrospectiv şi a face, cu ajutorul ochilor săi care sondau trecutul, ca acel trecut să redevină prezent cît timp se învredniceau să-l scruteze şi să-l recupereze, şi ca femeile în curs de gîrbovire sau ofilire sau de retragere să-şi recapete pentru el lascivitatea şi vigoarea (ori poate era doar strălucire: o nebunească scînteiere efemeră mai curînd decît o flacără, precum scăpărarea unui chibrit). Cel mai remarcabil lucru era că izbutea să facă toate astea nu numai în ochii lui, ci şi în ochii celorlalţi, de parcă viziunea lui ar fi devenit molipsitoare cînd o exprima sau, altfel spus, de parcă ne-ar fi convins şi ne-ar fi învăţat să vedem lucrurile pe care el le vedea cu adevărat de îndată şi noi nu le-am fi perceput aproape niciodată fără ajutorul lui, dacă el nu le-ar fi descris şi nu le-ar fi arătat cu degetul.

Am observat asta chiar la cina cu gustări reci de la Sir Peter Wheeler şi, bineînţeles, mai tîrziu, în deplină cunoştinţă de cauză. Pe urmă mi-am dat seama că, de fapt, perspicacitatea lui în materie de biografii scrise pe jumătate şi de trasee parcurse pe jumătate privea pe toată lumea, în general, pe femei şi pe bărbaţi, chiar dacă femeile îl incitau şi îl impresionau mult mai tare. La petrecerea lui Wheeler a venit însoţit de cea despre care-i spusese că e noua lui logodnică, o femeie cu vreo zece-doisprezece ani mai tînără decît el şi care părea că vede în situaţia aceea şi chiar la Tupra orice altceva în afară de noutate: zîmbea dulce persoanelor cu înfăţişare atrăgătoare şi căuta cu discreţie să fie în preajma lor, făcînd eforturi să ia parte la conversaţii, de parcă ar fi interpretat un rol cunoscut şi consultîndu-şi mental ceasul (ba chiar s-a uitat la el de cîteva ori, fără să pară că înregistrează cu exactitate ora). Era înaltă, chiar peste măsură de înaltă pe tocurile acelea cui pe care mergea totuşi cu multă siguranţă, avea picioare lungi şi solide ca femeile din America de Nord şi o frumuseţe uşor cabalină a chipului, cu trăsături plăcute, dar cu un maxilar ameninţător şi o dantură compactă, cu dinţi perfect rectangulari, iar cînd rîdea buza de sus i se răsfrîngea atît de mult, încît dispărea aproape cu totul - cînd nu rîdea arăta mai bine. Răspîndea o mireasmă plăcută, propria ei mireasmă, căci era una dintre femeile cu un miros natural acid şi plăcut - foarte aţîţător, miros trupesc - mult mai puternic decît parfumurile adăugate, neîndoielnic mirosul ăsta îl excita mai mult ca orice (lăsînd deoparte coapsele).

0 comentarii

Publicitate

Sus