Chipul tău, mîine

Javier Marías (n. în 1951, la Madrid, în familia marelui filosof  Julián Marías Aguilera) este unul dintre cei mai importanți scriitori spanioli contemporani. Operele sale, traduse în peste treizeci de limbi, se vînd în milioane de exemplare. A publicat romanele Domeniile lupului (1970), Traversarea orizontului (1971), Monarhul timpului (1978), Secolul (1982), Omul sentimental (1986, distins cu Premio Herralde de Novela), Romanul Oxfordului (Todas las almas, 1989, laureat cu Premio Ciudad de Barcelona, Premio de la Crítica și Prix L'¦il et la Lettre), Inimă atît de albă (1992, distins cu IMPAC Literary Award și Premio de la Crítica), Mîine în bătălie să te gîndești la mine (1994, distins cu Prix Fémina Étranger, Premio Rómulo Gallegos, Premio Arzobispo Juan de San Clemente și Premio Fastenrath de la Real Academia Espańola de la Lengua), Secolul (1995), Spatele negru al timpului (1998), Chipul tău, mîine. 1. Febră și lance (laureat cu Premio Salambó), volume de povestiri (În timp ce ele dormeau, 1990; Cînd am fost muritor, 1996); eseuri, articole. A tradus din W.B. Yeats, Thomas Hardy, Laurence Sterne, Joseph Conrad, Isak Dinesen etc. În anul 1979 i se decernează, pentru transpunerea în limba spaniolă a romanului Tristram Shandy de Laurence Sterne, Premiul Național pentru Traducere. În anul 1997 a primit Premiul Nelly Sachs, iar în 2000 Premiul Grinzane Cavour pentru întreaga operă.

Javier Marías revine în Febră și lance (prima parte a unei narațiuni mai ample, cu titlul general Chipul tău, mîine) asupra temei care-i străbate întreaga creație - dificila căutare a esenței ființei umane prin mijlocirea lucrurilor pe care le spunem și a celor pe care le trecem sub tăcere. Este un roman despre încredere și neîncredere, despre loialitate și trădare. Conversația dintre narator și un bătrîn hispanist de la Oxford ne introduce în universul complex și contradictoriu al Războiului Civil din Spania (1936-1939) și în ariergarda celui de-al doilea război mondial. Un univers populat de temeri și răzbunări, văzut din perspectiva zilei de astăzi. Febra și lancea din titlu încearcă să rezume conflictul etern uman dintre iubire și ură, adeziune și respingere, în împrejurările de mare tensiune din acei ani, în domeniul spinos al informației și al serviciilor de informații, atrăgînd atenția asupra "primejdiei cuvîntului". Bătrînul hispanist Wheeler a făcut parte din serviciul secret creat după al doilea război mondial în scopul "interpretării" politice a lumii, serviciu pentru care au lucrat și lucrează subtili interpreți ai vieții altora, "traducători" de persoane și "anticipatori" de evenimente.

De același autor, în colecția "Biblioteca Polirom" urmează să apară Chipul tău, mîine (2. Dans și vis).




N-ar trebui să istorisim niciodată nimic, nici să dăm informații, nici să spunem povești, nici să facem ca oamenii să-și aducă aminte de ființe care n-au existat niciodată și n-au călcat pe acest pămînt, darămite să străbată lumea, ori dacă au trecut pe-aici erau la adăpost de orice primejdie, cufundate în uitarea capricioasă și nesigură. Să povestești e aproape întotdeauna un dar; chiar și atunci cînd povestirea e plină de venin și ți-l injectează, tot o legătură se cheamă că este, și îți dă încredere, și rareori încrederea nu e înșelată mai devreme sau mai tîrziu, rareori legătura nu se încîlcește ori se blochează într-un nod și ajunge astfel să te strîngă dureros și trebuie s-o tai cu cuțitul. De cîte ori încrederea pe care am acordat-o a fost oare răsplătită? Nu o dată am fost dispus să acord încredere, fiindcă socoteam că instinctul nu mă înșală, dar n-am ținut întotdeauna seama de el și de cele mai multe ori am fost naiv. (Din ce în ce mai puțin, în vremea din urmă, dar această împuținare a încrederii e foarte lentă.) A rămas intactă încrederea pe care mi-am pus-o în doi prieteni, ce încă o mai păstrează, dar există alți zece prieteni în care mi-am pus încrederea, iar ei au pierdut-o ori au trădat-o; puțina încredere pe care am avut-o în tatăl meu și sfioasa încredere pe care am avut-o în mama, foarte asemănătoare, dacă nu cumva erau chiar aidoma, dintre care încrederea în mama n-a ținut de altfel prea mult, acum n-o mai poate înșela ori poate s-o facă doar de dincolo de mormînt, dacă aș descoperi cîndva vreo dovadă de trădare și ar ieși la iveală ceva ascuns. S-a risipit încrederea în sora mea, așa cum s-a risipit încrederea pe care am avut-o în logodnicele mele, în iubitele mele ori în nevestele mele din trecut, din prezent sau doar închipuite (sora este de obicei prima soție, soția-copilă), pare obligatoriu ca în aceste relații să folosești ceea ce știi sau ai văzut împotriva iubitului ori a soțului - ori împotriva ființei care a însemnat pentru cîteva clipe flacăra trupului -, împotriva celui care a făcut destăinuiri și a admis un martor pentru slăbiciunile și frămîntările sale și s-a avîntat în confidențe ori pur și simplu și-a depănat gîndurile și amintirile cu glas tare în ceasurile de destindere, cînd încă nu ți-ai ridicat capul de pe pernă, fără să bănuiești că te-ar putea paște vreun risc, uitînd că întotdeauna există un ochi scrutător care ne privește și o ureche fină și pretențioasă care ne ascultă (de multe ori nu e nimic grav, e doar o utilizare strict personală, defensivă și speriată, pentru a găsi argumente într-o dificilă dispută dialectică, atunci cînd se discută la nesfîrșit, o utilizare argumentativă).

Înșelarea încrederii înseamnă și asta: anume, nu numai să fii indiscret și să pricinuiești răul ori pierzania prin însuși acest fapt, nu numai să recurgi la asemenea armă necinstită cînd vîntul își schimbă direcția și umflă pînzele corăbiei celui care a turuit vrute și nevrute - acela care acum regretă și tăgăduiește și se încurcă și nu știe cum s-o scoată la capăt și ar vrea să șteargă tot și tace mîlc -, ci să tragi foloase de pe urma lucrurilor pe care ai ajuns să le cunoști din pricina slăbiciunii sau neglijenței sau generozității celuilalt, fără să respecți ori să ții seama de calea pe care ai luat cunoștință de faptele pe care acum le pui pe tapet ori le tergiversezi - ori e de ajuns să le enunți ca să fie desfigurate de îndată ce ți-au ieșit din gură: poate că au fost mărturisirile unei nopți de dragoste ori ale unei zile disperate, ale unei înserări apăsate de vinovăție ori ale unei dimineți cînd te-ai trezit cu sufletul pustiu, sau poate destăinuirile beției guralive a unei insomnii: o noapte sau o zi în care cel ce vorbea o făcea de parcă n-ar mai fi existat viitor dincolo de acea noapte sau acea zi, iar limba lui slobodă avea să moară o dată cu ele, uitînd că întotdeauna există mai mult viitor, întotdeauna rămîne și pentru mai tîrziu, puțin mai mult, un minut, lancea, o secundă, febra, și încă o secundă, visul - lancea, febra, durerea mea și cuvîntul, visul -, precum și timpul nesfîrșit care nici măcar nu șovăie, nici nu-și încetinește mersul după ce noi ne săvîrșim din viață și continuă să adauge și să vorbească, murmurînd și cercetînd și povestind, deși nu-l mai auzim și am tăcut pentru totdeauna. Să taci, să taci, aceasta e aspirația pe care nimeni n-o împlinește nici măcar după moarte, iar eu mai puțin decît alții, eu, care-am sporovăit fără încetare, ba chiar am făcut-o în scris în rapoarte, și nu pot să nu privesc și să nu ascult ce se petrece în jurul meu, deși aproape niciodată nu mai întreb nimic în schimb. Nu, eu n-ar trebui să povestesc, nici să ascult nimic, fiindcă niciodată nu-mi va sta în putere să împiedic ca spusele mele să fie reproduse ori răstălmăcite împotriva mea, pentru a mă înfunda, sau, și mai rău, să fie reproduse ori răstălmăcite împotriva unor ființe care-mi sînt dragi, pentru a le osîndi.

Și pe urmă mai e neîncrederea, nici de ea n-am dus lipsă cîtuși de puțin.

Nu întîmplător legea prevede, dar nimeni nu ne atrage atenția, nu se ostenește să ne atragă atenția asupra unui fapt simplu: cînd cineva e arestat, cel puțin în filme, i se permite să tacă, fiindcă "orice lucru pe care îl veți spune va putea fi folosit împotriva dumneavoastră", ăsta e primul fapt care i se aduce la cunoștință. Există în această înștiințare o intenție ciudată - ori, poate, indecisă și contradictorie - de a nu juca întru totul necinstit. Altfel spus, acuzatul este informat că regulile vor fi murdare începînd din clipa aceea, i se atrage atenția sau i se amintește că e încolțit și că vor fi folosite împotriva lui toate stîngăciile, inconsecvențele și erorile pe care le-ar putea săvîrși - nu mai este un simplu suspect, ci un acuzat a cărui vină vor încerca s-o dovedească, distrugîndu-i alibiurile, nu mai este ocrotit de imparțialitate, din clipa de față pînă în ziua procesului -, nu vor precupeți nici un efort pentru a obține probe ca să-l condamne, va fi supravegheat, orice cuvînt al lui va fi înregistrat și cercetat în această anchetă menită să adune indicii care să-i dovedească vinovăția și să confirme decizia pe care au luat-o de a-l aresta. Și totuși, i se oferă șansa de a tăcea, aproape că e silit să tacă; în orice caz, i se aduce la cunoștință acest drept al său de care poate că nu știa și, prin urmare, i se sugerează uneori ideea să nu deschidă gura, nici măcar să nu tăgăduiască acuzațiile care i se aduc, să nu aibă de înfruntat primejdia de a se apăra singur; să taci apare sau este prezentat drept lucrul cel mai înțelept fără nici o îndoială și care ne poate scăpa chiar dacă ne știm și sîntem vinovați, singurul chip în care acest joc murdar ce ne-a fost anunțat ar putea să rămînă fără consecințe ori n-ar putea fi pus în aplicare, sau, cel puțin, nu cu involuntara și naiva colaborare a acuzatului: "Aveți dreptul să nu faceți nici o declarație", în America i se spune Codul Miranda și nu știu nici măcar dacă are vreun echivalent în țările noastre, mie mi-au aplicat-o o dată acolo, mai demult, sau nu chiar așa demult, dar polițistul mi-a recitat-o incomplet, imperfect, a uitat să spună "în fața instanței" și mi-a trîntit pe nerăsuflate faimoasa frază: "orice lucru pe care-l veți spune va putea fi folosit împotriva dumneavoastră", au fost martori ai omisiunii și de aceea arestarea mea nu a fost valabilă. Și, potrivit aceluiași spirit atît de ciudat, acuzatul mai are un drept, și anume să nu facă declarații împotriva lui însuși, să nu-și aducă prejudicii verbale prin relatarea sau răspunsurile sau contradicțiile sau bîlbîielile sale. Să nu-și facă rău prin ceea ce povestește (căci povestirea, vai, ar putea să se dovedească un mare rău); și, prin urmare, să mintă.

Jocul este în realitate atît de murdar și de interesat, încît nu există nici un sistem juridic care să poată susține că e drept plecînd de la asemenea premise, și poate că justiția nu e cu putință în acest caz, niciodată, nicăieri, justiția fiind o închipuire și o idee falsă. Fiindcă ceea ce i se spune acuzatului nu e în fond altceva decît: "Dacă declari ceva care ne convine sau e în favoarea intențiilor noastre, te vom crede și vom ține seama de spusele tale, ba chiar le vom întoarce împotriva ta. Dacă, dimpotrivă, invoci ceva în favoarea sau în apărarea ta, ceva care pe tine te dezvinovățește, dar pentru noi e neconvenabil, atunci nu vom crede nimic din ce spui și cuvintele tale nu vor avea nici o greutate, dat fiind că ai tot dreptul să minți și bineînțeles că toată lumea face la fel, mai bine zis toți criminalii. Dacă-ți scapă o afirmație care te învinovățește ori ești prins cu o contradicție flagrantă ori mărturisești deschis, atunci cuvintele tale vor avea greutate și vor acționa împotriva ta: le vom auzi negreșit, le vom înregistra, vom lua notă de ele, vom putea da asigurări că au fost rostite, vor fi un fapt cert care va fi pus la dosar și vor constitui un cap de acuzare. În schimb, orice afirmație care ar putea să-ți ușureze vina va fi socotită fără importanță și va fi respinsă, ne vom face că n-am auzit-o și nu vom ține seama de ea, nu va conta, va fi vînt, fum, abur și nu va lucra nicicum în favoarea ta. Dacă te declari vinovat, vom socoti că așa e și vom lua în serios cuvintele tale; dacă te declari nevinovat, vom socoti că declarația ta nu poate fi luată în serios, ci doar înregistrată sub beneficiu de inventar". Să presupunem astfel că atît nevinovatul, cît și vinovatul vor susține că sînt nevinovați, prin urmare, dacă vorbesc, nu va fi nici o deosebire între ei, vor fi egali, se vor situa la același nivel. Din pricina asta se adaugă: "Puteți să nu faceți nici o declarație", deși nici prin acest lucru nu se va deosebi nevinovatul de vinovat. (Să taci, să taci, aceasta e aspirația pe care nimeni n-o împlinește nici măcar după moarte, și totuși sîntem sfătuiți și îndemnați să tăcem în clipele cele mai grele: "Taci, taci, să nu spui nimic, nici măcar ca să scapi. }ine-ți gura, mușcă-ți limba, înghite-ți-o chiar dacă te sufoci, de parcă ți-ar fi mîncat-o pisica. Taci, și numai atunci poți scăpa".)

În societate, în viața obișnuită, nebîntuită de spaime, nu se dau asemenea avertismente, și poate că n-ar trebui să uităm niciodată absența ori lipsa lor ori, ceea ce e același lucru, întotdeauna implicita și amenințătoarea reproducere directă sau ocolită a tot ce spunem și vorbim. Lumea n-are leac: duce vorba și povestește totul mai devreme sau mai tîrziu, lucruri interesante ori neînsemnate, personale ori publice, intime, inutile, lucruri care ar trebui să rămînă ascunse și lucruri care ar trebui să fie cunoscute, necazuri și bucurii și resentimente, jigniri și adorații și planuri de răzbunare, lucruri cu care ne mîndrim și lucruri de care ne rușinăm, lucruri care păreau tainice și s-ar fi cuvenit să rămînă așa, lucruri arhicunoscute și lucruri pe care nu vrem să le mărturisim, lucruri îngrozitoare și lucruri obișnuite, lucruri esențiale - bunăoară, iubirea - și lucruri neînsemnate - bunăoară, tot iubirea. Fără să stea prea mult pe gînduri. Oamenii relatează necontenit și povestesc fără să-și dea măcar seama ce fac, fără să aibă habar de necontrolabilele mecanisme de perfidii, confuzii și haos pe care le pun în mișcare și care se pot dovedi funeste, vorbesc întruna despre ceilalți și despre ei înșiși, și vorbesc despre ceilalți și atunci cînd vorbesc despre ei înșiși, tot așa cum vorbesc despre ei înșiși atunci cînd vorbesc despre ceilalți. Această sporovăială neîntreruptă este percepută uneori ca o tranzacție, deși încearcă întotdeauna și chiar izbutește să treacă drept dărnicie (fiindcă în toate cazurile are o doză de larghețe) și adesea este mai curînd o ademenire, ori plata unei datorii, ori blestemul care țintește pe cineva anume sau e azvîrlit la întîmplare, ca să aducă fără nici o noimă fie noroc, fie năpastă, ori moneda cu care cumperi relații sociale și favoruri și încredere, ba chiar prietenii și, bineînțeles, desfătare trupească. Și mai poate fi o iubire, cînd ceea ce spune cineva devine indispensabil pentru noi și este ca aerul pe care-l respirăm. O parte dintre noi am fost plătiți pentru asta, pentru că am vorbit și am tras cu urechea și am sporovăit și am relatat. Pentru că am reținut și am observat și am selectat. Pentru că am descusut pe cineva, am împodobit faptul nud, ne-am amintit de ceva. Pentru că am interpretat și am tălmăcit și am investigat. Pentru că am tras de limbă pe cineva și am recurs la persuasiune și am tergiversat lucrurile. (Eu am fost plătit pentru că am povestit ceea ce încă nu existase, lucruri viitoare și probabile ori numai posibile - ipoteza -, cu alte cuvinte pentru că am intuit și mi-am imaginat și am inventat; și pentru că am convins că sînt lucruri adevărate.)

Pe urmă, cei mai mulți oameni uită cum sau de la cine au aflat ceea ce știu, și sînt unii care ajung chiar să creadă că ei au plăsmuit, indiferent ce, o povestire, o idee, o opinie, o bîrfă, o snoavă, un sofism, o glumă, un joc de cuvinte, o maximă, un titlu, o istorioară, un aforism, o deviză, un discurs, un citat ori un text întreg, pe care și le însușesc cu mîndrie, convinși că ei le-au adus pe lume, ori poate își dau seama că le-au furat, dar alungă de îndată un asemenea gînd și încearcă să-l uite. Se întîmplă tot mai des în vremea noastră, de parcă ar pluti în aer dorința aprigă și nerăbdarea de a vedea cum totul trece în domeniul public și nu mai există autori sau, folosind cuvinte mai puțin prozaice, de a preschimba totul în zvon și zicătoare și legendă, care trec din gură-n gură și de la un condei la altul și de la un ecran la altul, totul scăpînd de sub control, fără consistență, fără obîrșie, fără ascultare și fără stăpîn, totul într-un galop nebunesc și fără frîu.

Eu, în schimb, încerc să-mi aduc întotdeauna aminte cît mai bine sursele mele, pesemne din pricina deformației mele profesionale din trecut, care este și cea din prezent, fiindcă nu mă părăsește (ar trebui să ne deprindem memoria să facă deosebirea între adevăr și închipuire, între lucrurile petrecute în realitate și cele presupuse, între lucrurile spuse și cele bănuite); și, în funcție de aceste surse, încerc să nu mă folosesc de informația și de cunoștințele mele, ba chiar îmi interzic un asemenea impuls, acum, cînd nu mă mai ocup de acest lucru decît ocazional, doar dacă e mai puternic decît voința mea și nu-l pot înfrîna ori dacă mi-o cer prieteni care nu mă plătesc cu bani, ci numai cu recunoștința lor sau cu o vagă senzație de îndatorare. E o plată foarte proastă, fiindcă uneori se întîmplă să încerce, și poate că nu e chiar așa de ciudat, să-mi transfere această senzație, pentru ca eu s-o simt, nu ei, iar dacă nu accept această inversare de roluri și nu devine cu adevărat senzația mea și nu mă comport ca și cum le-aș datora viața, atunci ajung să mă considere un nerecunoscător și un măgar și să mă evite: mulți oameni regretă că au cerut să li se facă servicii și că au fost nevoiți să explice în ce constau aceste servicii și, prin urmare, că au trebuit să dea explicații despre ei înșiși.

În urmă cu cîtva timp, o prietenă nu mi-a cerut nimic, dar m-a silit s-o ascult și, nu atît cu nazuri, cît cu spaimă sinceră, m-a făcut părtaș la recent inauguratul ei adulter, eu fiind mai bun - ori, cel puțin, mai vechi - prieten cu soțul ei decît cu ea. Mi-a făcut un deserviciu, luni întregi m-a apăsat destăinuirea ei - pe care ea o tot sporea și-o înnoia în chip teatral și egoist -, eu avînd certitudinea că față de prietenul meu trebuia să păstrez tăcerea, și nu doar pentru că socoteam că n-am nici un drept să-i aduc la cunoștință ceea ce poate că el - cum aș fi putut să știu? - ar fi preferat să nu afle; nu doar pentru că nu voiam să-mi asum răspunderea de a dezlănțui acțiuni sau decizii străine prin cuvintele mele, ci și pentru că eram pe deplin conștient de felul în care ajunsese la mine acea incomodă destăinuire. Nu pot să dispun liber de ceea ce n-am constatat eu însumi, din întîmplare sau prin propriile mele mijloace, îmi spuneam, nici măcar pentru a îndeplini o însărcinare ori o rugăminte. Dacă aș fi surprins-o pe soția prietenului meu urcîndu-se într-un avion spre Buenos Aires cu amantul ei, poate că mi-aș fi pus problema dacă trebuia sau nu să dezvălui în chip neutru ceea ce văzusem fără voia mea, acest fapt interpretabil, dar niciodată indiscutabil (din capul locului, fără nici o certitudine cu privire la relația cu acel bărbat, ar fi fost treaba prietenului meu, nu a mea, să se ocupe de bănuiala care plutea în aer), deși m-aș fi simțit probabil un turnător și un intrus și, în orice caz, nu cred că mi-aș fi luat inima-n dinți să fac așa ceva. Dar posibilitatea ar fi existat, oricum, îmi spuneam. Avînd cunoștință, în schimb, de lucrurile pe care le știam pentru că le aflasem de la ea, îmi era strict interzis să le folosesc împotriva ei sau să le divulg fără consimțămîntul ei, chiar dacă aș fi fost stăpînit de credința că procedam așa spre binele prietenului meu, iar această credință mă îmboldea în clipele de stînjeneală, bunăoară atunci cînd eram împreună cu amîndoi ori luam cina toți patru (al patrulea comesean fiind soția mea, nu amantul) și ea schimba cu mine o privire de înțelegere și de teamă îndatoritoare (iar eu îmi țineam respirația) ori el se referea ca la un fapt divers la cazul foarte cunoscut al amantului sau amantei cuiva, despre care însă consortul sau consoarta respectivă nu știau nimic. (Iar eu îmi țineam respirația.) Și așa se face că am păstrat tăcerea timp de cîteva luni, auzind și aproape asistînd la lucruri care mă interesau foarte puțin și care îmi displăceau foarte mult, și toate astea, desigur, îmi spuneam eu în clipele cele mai încețoșate, pentru ca, atunci cînd se vor descoperi acele lucruri neplăcute sau, în sfîrșit, vor fi povestite, ba chiar vor fi vînturate și etalate, să fiu demascat drept părtaș sau complice sau, dacă vreți, prieten înțelegător de către aceea pentru care păstrez taina și a cărei autoritate exclusivă asupra acestei chestiuni am recunoscut-o și am respectat-o întotdeauna, fără să spun nimănui nimic. Autoritatea ei și calitatea de autor al situației, amîndouă aceste lucruri, chiar dacă în toată încurcătura erau implicate cel puțin încă două persoane, una știind foarte bine despre ce este vorba, iar cealaltă fără să aibă nici cea mai mică idee, ori poate că prietenul meu nu e încă implicat, în ciuda celor întîmplate, și nu s-ar implica decît dacă eu i-aș spune ce știu. S-ar putea ca eu să fiu, în schimb, implicat prin însuși faptul că știu și că am auzit și am interpretat lucrurile - îmi spuneam -, și socoteam așa bizuindu-mă pe bogata mea experiență și pe lunga listă de răspunderi de care îmi dau seama zilnic, chiar dacă pe zi ce trece se împrăștie și se îndepărtează și uneori mi se pare că doar am citit undeva despre ele ori le-am văzut la televizor ori mi le-am închipuit numai, îmi dau seama că nu e deloc ușor să te desprinzi sau măcar să uiți de ele. Ori că așa ceva e cu neputință.

Nu, n-ar trebui să spun niciodată nimic și nici să aud niciodată nimic.

Am făcut asta o vreme, am ascultat și am observat și am interpretat și am relatat, am făcut-o ca pe o muncă remunerată pe atunci, dar asta făceam dintotdeauna, și încă mai fac, în mod pasiv și involuntar, fără efort și fără recompensă, acum sînt sigur că nu mă pot abține să n-o fac ori că e felul meu de a trăi în lume, o să mă însoțească pînă la moarte, abia atunci o să scap de povara asta. Nu o dată mi s-a spus că e un dar pe care-l am, și așa mi l-a prezentat Peter Wheeler, căci el a fost cel care m-a pus pe gînduri cînd mi-a explicat și mi-a descris acest dar, lucrurile nu există cu adevărat pînă cînd nu li se spune pe nume, asta o știe toată lumea ori, cel puțin, o intuiește. Acest dar eu îl văd însă ca pe un blestem uneori și, de altminteri, acum mă limitez la primele trei activități, care sînt tăcute și interioare și de conștiință și nu pot afecta pe nimeni altcineva decît pe acela care le desfășoară, și numai atunci cînd n-am încotro și mi se cere insistent. Fiindcă în perioada profesionistă de la Londra, altfel spus pe cînd eram retribuit, am învățat că ceea ce se întîmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decît ceea ce nu se întîmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum și ceea ce se spune despre ce nu se întîmplă), iar ceea ce se spune e fără doar și poate imprecis, înșelător, aproximativ și, în fond, nul, și totuși e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrătește sufletul și ne otrăvește și ne face să rătăcim drumul și, cu siguranță, face să se învîrtească leneșa și șubreda roată a lumii.

Nu e întîmplător, nu e un simplu capriciu faptul că în acțiunile de spionaj, sau conspirative, sau delictuale, ceea ce știu participanții la o misiune sau la o uneltire sau la o lovitură - în acțiunile clandestine și ascunse - e difuz, parțial, fragmentar, pieziș, că fiecare știe doar ce are el de făcut, dar nu cunoaște ansamblul, nici scopul final. Am văzut asta în filme, cum partizanul care presimte că nu va scăpa cu viață din cursa ce i s-a întins sau din atentatul pe care-l pune la cale îi spune iubitei sale la despărțire: "E mai bine să nu știi nimic; dacă te iau la întrebări, o să spui adevărul cînd o să declari că nu știi nimic, adevărul e mai ușor de spus, are mai multă forță de convingere, poate fi crezut mai ușor". (Și cu adevărat minciuna cere o capacitate de imaginație, și de improvizație, și de inventivitate, și o memorie foarte exactă, și arhitecturi complexe, toți încearcă să mintă cît mai bine, dar puțini știu s-o facă.) Sau cum creierul care a pus la cale jaful secolului, cel care-l concepe și-l conduce, își instruiește hoții năimiți sau zbirii: "Dacă nu știi decît rolul tău, chiar dacă ești prins și ciripești, treaba merge mai departe". (Și, într-adevăr, astfel îți poți permite ruperea unei verigi sau orice alt accident, eșecul definitiv nu se produce așa de repede și nu te ia pe neașteptate, orice întreprindere sau acțiune rezistă cîtva timp și se zvîrcolește înainte de a-și afla sfîrșitul.) Sau cum șeful Serviciilor Secrete îi șoptește agentului pe care-l suspectează și în care nu mai are încredere: "Ignoranța ta te protejează mai mult ca orice, nu mai întreba nimic, n-are rost să pui întrebări, e scăparea și salvarea ta". (Și cel mai bun mod de a evita trădările e ca nimic să nu le facă posibile ori ca ele să pară născociri, conținutul lor să nu aibă nici o valoare sau greutate, să fie o păcăleală și o dezamăgire pentru cine le-a plătit.) Sau cum cel ce pune la cale o crimă, cel ce amenință cu crima ori cel care își dezvăluie slăbiciunile expunîndu-se unui șantaj, ori cel ce cumpără la negru - cu gulerul pardesiului ridicat și fața totdeauna în umbră, nu-și aprinde niciodată țigara - îi atrag atenția ucigașului năimit ori amenințatului ori posibilului șantajist ori tîrîturii cu care ne-am culcat și de care ni se face scîrbă, de ea și de noi, după prima îmbrățișare: "Din clipa asta nu mai știi nimic, nu m-ai văzut niciodată, nu știi cine sînt, nu mă cunoști, eu n-am vorbit niciodată cu tine și nu ți-am spus nimic, pentru tine nu am chip, nici glas, nici nume, nici măcar spate n-am. Conversația asta n-a avut loc, nici întîlnirea asta, ce se petrece aici în fața ochilor tăi nu s-a întîmplat, nu se întîmplă, nici cuvintele astea nu le-ai auzit, pentru că nu le-am rostit. Și chiar dacă le auzi acum, eu nu le spun".

(Să taci și să ștergi urmele, să suprimi, să tai și să fi tăcut mai înainte: asta e aspirația de căpetenie a tuturor, cu neputință de atins, și de aceea orice succedaneu e insuficient și se dovedește puerilă încercarea de a retrage ce ai spus și n-are rost să retractezi; de aceea e atît de enervantă - fiindcă e singurul lucru care poate face să se strecoare îndoiala și uneori să dea rezultate, oricît ar părea de necrezut - tăgăduirea pînă în pînzele albe, încăpățînarea cu care tăgăduim că au fost spuse cuvinte formulate și auzite și că s-au petrecut fapte săvîrșite și trăite, te cuprinde deznădejdea cînd vezi că se poate împlini întocmai și fără greș ceea ce anunță cuvintele dinainte, posibile în gura atîtor oameni, și atît de diferiți, a ademenitorului și a agresorului, a celui ce presimte șantajul și a celui ce-și plătește plăcerile și succesele pe furiș, precum și în gura iubitei sau a prietenului, și atunci ne cuprinde deznădejdea la gîndul că am fost tăgăduiți.)

Toate aceste fraze pe care le-am auzit rostite la cinematograf le-am spus eu ori mi le-au spus ori le-am auzit spuse de alții de-a lungul existenței mele, adică în timpul vieții, ce are o legătură mult mai puternică cu filmele și cu literatura decît se recunoaște și se crede de obicei. Nu vreau să spun că una o imită pe cealaltă și invers, cum se afirmă îndeobște, ci că infinitele noastre închipuiri aparțin și ele vieții și contribuie la diversificarea și complicarea ei, făcînd-o mai tulbure și totodată mai acceptabilă, deși nu mai explicabilă (sau numai rareori). E foarte subțire linia care desparte faptele petrecute de închipuiri, și chiar dorințele de împlinirea lor, și ficțiunea de realitate, fiindcă în fond închipuirile sînt fapte împlinite și dorințele sînt totuna cu îndeplinirea lor, iar ficțiunile se petrec aievea, deși nimic din toate astea nu este așa pentru bunul-simț, nici pentru legi, care, bunăoară, stabilesc o deosebire ca de la cer la pămînt între intenție și delict ori între comiterea unui delict și tentativa de a-l comite. Dar conștiința nu are în vedere legile, și nici n-o interesează bunul-simț, de care prea puțin îi pasă, ci fiecare conștiință are de-a face cu simțul ei propriu, iar această linie atît de subțire se șterge adesea, după cît îmi pot da seama din experiența mea, și nu mai desparte nimic atunci cînd dispare, așa încît am învățat să mă tem de tot ce trece prin gînd, ba chiar și de ceea ce gîndirea încă ignoră, fiindcă am văzut aproape întotdeauna că totul era de mult acolo, într-un anumit loc, dinainte ca eu să ajung la el sau să-l străbat. Am învățat să mă tem, prin urmare, nu numai de ceea ce se concepe, de idee, ci și de ceea ce o precedă și există dinainte. Așa se face că eu sînt propria mea durere și propria mea febră.

Darul sau blestemul meu nu e nimic neobișnuit, ceea ce vrea să spună totodată că nu e nimic supranatural, preternatural, antinatural, nici contra naturii, și nici nu are de-a face cu facultăți extraordinare, nici măcar cu ghicitul, deși în ceva asemănător cu ghicitul a ajuns să-și pună nădejdea vremelnicul meu șef, omul care m-a angajat pentru o perioadă ce a devenit destul de lungă, mai mult sau mai puțin perioada despărțirii mele de Luisa, cînd m-am întors în Anglia ca să nu stau în continuare cu soția mea în timp ce ea se îndepărta de mine. Oamenii se poartă prostește destul de des, fiind înclinați să creadă că ceea ce le face plăcere se va repeta: dacă se întîmplă o dată un lucru bun, atunci trebuie să se întîmple din nou ori, cel puțin, trebuie să-i înlesnim prilejul de a reveni. A fost de-ajuns să nimeresc drept la țintă interpretînd o relație care pentru domnul Tupra era importantă în acel moment pentru ca Mr Tupra - cum de fapt îi spuneam întotdeauna, pînă ce mi-a cerut stăruitor să trec la Bertram și, mai tîrziu, la Bertie, deși nu-mi făcea nici o plăcere - să vrea să mă angajeze pentru serviciile mele, la început doar din cînd în cînd iar apoi permanent, cu funcții teoretice vagi și variate, printre care și aceea de om de legătură sau interpret ocazional în incursiunile lui spaniole și hispano-americane. Dar, în realitate, mai curînd - practic - interesul lui era să mă facă interpret de vieți omenești, potrivit expresiei lui solemne și așteptărilor lui nemăsurate. Ar fi mai bine să încerci să fii traducătorul sau interpretul oamenilor: să observi comportamentul și reacțiile pe care le au, înclinațiile și trăsăturile lor caracteristice, capacitatea de a suporta presiunile; maleabilitatea și gradul lor de supunere, voința slabă sau puternică, inconstanța, limitele, naivitățile, lipsa de scrupule și rezistența, posibilele grade de loialitate sau josnicie și prețul lor estimativ, mordacitatea otrăvită și ispitele care-i încearcă; precum și povestea vieții lor, atît cît se poate presupune, nu a vieții trecute, ci a celei viitoare, incidentele vieții care încă nu s-au petrecut și, prin urmare, pot fi prevenite. Ori, dimpotrivă, pot fi declanșate.

Îl cunoscusem în casa profesorului Peter Wheeler de la Oxford, un hispanist și bizantinist eminent ce ieșise la pensie, omul care știe cele mai multe lucruri pe lumea asta despre prințul Henric Navigatorul și unul dintre cei mai buni cunoscători ai lui Cervantes, astăzi Sir Peter Wheeler și primul cîștigător al Premiului Nebrija din Salamanca, hărăzit să facă lumină în specialitatea sau domeniul său și - lucru oarecum surprinzător în lumea universitară, zgîrcită sau pauperizată, de la caz la caz - înzestrat cu o sumă de bani deloc de disprețuit, ceea ce a făcut să li se scurgă ochii avarilor sau nevoiașilor lui colegi străini, atunci cînd s-au ațintit asupra lui pentru penultima oară cu invidie. Eu mă duceam de la Londra să-l văd din cînd în cînd (o oră de mers cu trenul la dus și alta la întors), după ce-l cunoscusem și-l frecventasem cu mulți ani în urmă, cînd - încă holtei, iar acum eram despărțit, singur din nou în Anglia - ocupasem postul de lector de spaniolă la Universitatea din Oxford timp de doi ani. Wheeler și cu mine ne simpatizaserăm de la bun început, poate că din deferență pentru cel ce ne făcuse cunoștință, profesorul Toby Rylands, care preda literatura engleză, bun prieten cu el din tinerețe și cu care avea nu puține trăsături comune, în afară de vîrstă și, prin urmare, de condiția de pensionar împotriva voinței lui. Dar, dacă pe Rylands îl vizitam destul de des, pe Wheeler nu l-am văzut pînă spre sfîrșitul șederii mele, fiindcă pe atunci el preda ca profesor emerit la Universitatea din Texas, iar în timpul vacanțelor eu mă întorceam de obicei la Madrid sau făceam cîte-un voiaj, așa încît nu ne-am întîlnit. Dar la moartea lui Rylands, care s-a petrecut după plecarea mea, Wheeler și cu mine am prelungit deferența care, dat fiind că se raporta la o amintire sau la o stafie lipsită de apărare începînd din clipa aceea, presupun că va dura la nesfîrșit: ne scriam sau ne telefonam din cînd în cînd și, dacă eu mergeam la Londra pentru cîteva zile, încercam să-mi fac timp pentru a-l vizita, singur sau împreună cu Luisa. (Wheeler făcea la fel, ca înlocuitor sau succesor al lui Rylands ori ca moștenitor al lui: e revoltător cum suplinim figurile pierdute din viața noastră, cum ne străduim să acoperim locurile vacante, cum nu ne resemnăm niciodată să fie redus catastiful fără de care nu ne-am putea suporta unii pe alții și abia supraviețuim și cum, în același timp, ne grăbim cu toții să ocupăm prin vicariat locurile goale pentru care sîntem desemnați, fiindcă înțelegem și luăm parte la acest mecanism sau la această mișcare de substituție universală necontenită, care, fiind a tuturor, e și a noastră, și astfel acceptăm să fim pastișe și să trăim din ce în ce mai mult înconjurați de pastișe.)

Pe mine mă amuza și mă învăța multe lucruri cu maliția lui inteligentă și, prin urmare, niciodată excesivă și cu uimitoarea lui perspicacitate suavă, atît de puțin ostentativă, încît adesea trebuia s-o presupui ori s-o descifrezi în observațiile și în întrebările lui în aparență nevinovate, retorice sau lipsite de importanță, ori aproape hieroglifice dacă erai prevenit: trebuia să-l asculți "printre cuvinte", așa cum uneori trebuie să-l citești printre rînduri, în scrierile lui, chiar dacă acest mod indirect precumpănitor nu-l oprea cîtuși de puțin, dacă se plictisea de subînțelesuri ori dintr-o dată le socotea un balast, să fie sincer și chiar nemilos - cu persoane care nu erau de față sau cu viața sau cu el însuși, nu cu interlocutorii sau, în orice caz, nu în mod obișnuit - cum n-am văzut niciodată pe nimeni, ori poate numai pe Rylands; și poate chiar pe mine, dar în stelă și ca pupil al amîndurora. Iar eu pentru el - n-aș cuteza să cred altceva - pesemne că eram un prilej de amuzament și îl flatam cu buna mea dispoziție și ușurința cu care izbuteam să mă simt mulțumit și să mă bucur din toată inima și să rîd în semn de admirație pentru cei pe care-i prețuiesc, iar Wheeler este vrednic în ochii mei de toată admirația și prețuirea. (Eu pentru el eram un înlocuitor și succesor al nimănui, ori al cuiva necunoscut mie, ori poate al trecutului său îndepărtat, întruchipam o înlocuire mult timp amînată ori, cine știe, chiar înlăturată ca posibilitate, a unei ființe îndepărtate la al cărei ecou sau umbră vagă sau reflex el renunțase mai de mult.)

Așa se face că în timpul șederii mele la Londra, pe cînd lucram la radio BBC, pînă ce m-a scos de acolo Mr Tupra, mă duceam să-i fac cîte-o vizită la Oxford, în casa lui de pe malul rîului Cherwell, în cartierul unde locuise și Rylands, căci fuseseră vecini, și treceam pe la el din proprie inițiativă sau, uneori, din inițiativa lui, cînd, dintr-un motiv oarecare, avea nevoie de martori pentru discursul său sau pentru reprezentații disimulate ori avea invitați cărora voia să le ofere o mică variație - de pildă, un latin ce nu mai aparținea mediului universitar, de care era plictisit - ori despre care avea să-i facă plăcere să stea de vorbă cu mine altă dată, cînd am fi fost singuri. Am avut impresia asta de două-trei ori: era ca și cum Wheeler, la cei optzeci de ani ai lui, își pregătea subiecte de conversație care ar fi putut să-l amuze sau să-i învioreze existența în viitorul apropiat ori încă previzibil pentru el. Și dacă prevedea că avea să-l amuze să stea mai tîrziu de vorbă cu mine despre Tupra ori să-mi povestească lucruri picante despre el, slăbiciuni, aspecte nu tocmai luminoase ori amănunte comice, era nevoie ca eu să-l fi cunoscut mai înainte pe Tupra sau, cel puțin, să-i fi cunoscut glasul și chipul, să-mi fi făcut o idee despre el, oricît de superficială, pentru ca el să mi-o confirme ori să mi-o dezmintă mai tîrziu, ori chiar să discute cu mine în contradictoriu, cu însuflețire inutilă, căci numai așa ar fi avut haz bîrfa noastră. Avea nevoie de contrapunct atunci cînd perora.

Mă întreb dacă nu cumva enigmaticul și fărîmițatul timp al bătrîneții o fi alcătuit tocmai din asta, din înaintarea celor care ajung la el și-i aparțin și, în chip paradoxal, au din belșug acest timp împuținat pentru a-și ocupa o parte însemnată din el confecționînd sau compunînd momente alese; sau, altfel spus, pentru a conduce numeroasele lor timpuri goale sau moarte spre cîteva scene prefigurate sau dialoguri deliberate, cu rolul lor memorat dinainte: de parcă timpul bătrînilor - totodată scurt și tărăgănat, sărac și îmbelșugat, timpul bătrînului viclean - ar avea ei grijă să-l planifice și să-l îndrume și să-l îndrepte cît mai mult cu putință pe făgașul dorit și nu l-ar mai accepta așa cum vine el - de-ajuns, destul: nu mai suport durerea, nu mai suport febra; nici cuvîntul, nici lancea, nici măcar visul - în voia sorții, la cheremul unor întîmplări neașteptate și străine, ci ar încerca să-l preschimbe în rezultat al mașinațiilor și al punerii în scenă și al unui calcul prealabil. Sau, ceea ce pînă la urmă e același lucru, de parcă ar avea grijă să-l anticipeze și să-l configureze și să-i elaboreze conținutul cît mai mult cu putință; și astfel ar vrea să-l dicteze, unicul mod sigur de a profita într-adevăr de cel care le-a mai rămas, ce pare să înainteze foarte încet, dar de fapt se scurge doar, precum ninsoarea care cade pe umerii lor, alunecoasă și moale. Iar ninsoarea întotdeauna încetează.

Am avut fără îndoială această senzație în legătură cu Tupra, anume că Wheeler voia ca eu să-l cunosc sau să-l văd, fiindcă putea să mă invite pur și simplu prin telefon și să-mi spună: "Or să vină cîțiva prieteni și cunoscuți la o cină unde se vor servi gustări reci, peste două săptămîni; vino și tu, că prea ești singur la Londra". El nu știa dacă eu mă simțeam singur sau nu, dacă eram prea singur sau, dimpotrivă, prea incomodat de anturaj, dar, ca de obicei, le atribuia celorlalți starea lui de spirit, lipsurile și chiar neglijențele lui, un șiretlic, dacă ți-o lua înainte era greu să i le arăți sau să le întorci împotriva lui, ar fi părut o lipsă de originalitate din partea interlocutorului și o dovadă de infantilism. Dar, deși spusese mai mult sau mai puțin cuvintele de mai înainte, a rămas cîteva clipe la telefon după ce acceptasem bucuros invitația și-mi notasem ziua și ora și a adăugat cu o ezitare prefăcută (dar fără a ascunde că era prefăcută): "Bine, o să vezi, vine individul ăsta, Bertram Tupra, un vechi elev al lui Toby". (Fellow a fost cuvîntul folosit, mai puțin disprețuitor poate decît "individ": vorbeam cînd în engleză, cînd în spaniolă, iar uneori fiecare vorbea în limba lui.) Și înainte ca eu să pot da răgaz acelui nume neverosimil să producă vreun ecou, el mi-a luat-o înainte și a silabisit numele de familie, admițînd: "Da, știu, sună ca un nume inventat, și chiar ar putea să fie, e mai probabil ca numele fals să fie Bertram și nu Tupra, un asemenea nume de familie trebuie să fie autentic, rusesc sau ceh de origine, nu știu, ori poate finlandez, ori poate impresia asta vine numai din pricină că sună oarecum ca «tundră», nu?... În orice caz, e limpede că nu-i englezesc, ci fără umbră de îndoială străin, pesemne armean sau turcesc, așa că o fi socotit prudent să-l compenseze cu un nume de botez vrednic să stea alături de numele personajelor din teatrul nostru, cum știi, Cyril, Basil, Reginald, Eustace, Bertram sînt nume pe care le întîlnești în toate piesele neaoșe. Poate că de aceea l-a schimbat, n-ar fi putut circula pe-aici fără să trezească bănuieli dacă se numea, știu și eu, Vladimir Tupra, sau Vaslav Tupra, sau Pirkka Tupra, închipuie-ți ce nenorocire, pînă acum cîțiva ani n-ar fi putut face carieră decît în balet sau la circ, presupun, în orice caz, imposibil în domeniul lui..." Wheeler rîse scurt în zeflemea, de parcă pentru o clipă și l-ar fi închipuit pe Tupra, a cărui înfățișare el o cunoștea, deghizat cu pantaloni strîmți și decolteu larg sau despicat, sărind pe scenă cu coapse zdravene și pulpe vînjoase, de ziceai c-o să-i crape izmenele; sau cu maiou și cu o mică pelerină fosforescentă de acrobat la trapez. Ba chiar a făcut o pauză înainte de a vorbi din nou, de parcă ar fi așteptat un sprijin din partea mea ori ar fi stat pe gînduri dacă să explice sau nu care era "domeniul lui". N-am spus nimic, și atunci el a rămas pe gînduri, mi-am dat seama că nu era prea convins de ceea ce avea să adauge și că improviza: "Mă întreb dacă nu cumva și-a luat numele de la librarul acela legendar de lîngă Covent Garden, Bertram Rota, știi librăria, cred că numele lui complet e Cyril Bertram Rota, pînă acum nu-mi dădusem seama cît de ciudat e numele lui de familie, pentru cineva care ține un local în Long Acre sau în zona aceea, cu siguranță e spaniol de origine. Nu-i așa? Cunoști vreun Rota în Spania, în afară de venalul tribunal ecleziastic? Bineînțeles că Bertram ar putea fi numele lui adevărat, mă refer la Tupra, și că tatăl lui, dacă el și nu alt străbun a venit din tundră sau din stepă, a avut ideea să-și britanizeze fiul la naștere ca să atenueze impresia că Tupra e un nume barbar și chiar infamant, în Spania ar fi trebuit să renunțe la el, nu-i așa? s-ar fi făcut tot felul de glume îngrozitoare pe seama lui din pricina asemănării cu estupro. Dar lucrurile astea prostești funcționează, uite cazul Rota, nu-mi dădusem seama pînă acum, după atîția ani în care am cheltuit o avere cumpărînd cărțile acelea atît de scumpe la prețurile din catalog; ar trebui să-i cer socoteală lui Antony, fiul lui, cred că mai trăiește..." Wheeler s-a oprit din nou, pe măsură ce vorbea cîntărea lucrurile, voia și nu voia să-mi comunice ceva sau să mă consulte. "Și pe urmă - a continuat îndată -, numele Bertram îi îngăduie lui Tupra să fie strigat Bertie de cei apropiați, ceea ce-l va face să se simtă ieșit direct dintr-o operă de Wodehouse cînd va fi între prieteni sau cu iubita lui, va veni și ea, desigur, o iubită nouă pe care ține să ne-o prezinte, cu siguranță e mîndru mai curînd de aspectul ei fizic decît de inteligența destul de îndoielnică..." Făcu o ultimă pauză, dar eu nu eram prea comunicativ ori nu aveam ce replica, așa că recurse la încă o digresiune pentru a încheia cu vioiciune, o digresiune care mi s-a părut mai intrigantă decît cele precedente: "Bineînțeles că vorbește ca un englez sadea, dar un englez din sudul Londrei, cu o educație precară, aș putea spune. Iar dacă mă gîndesc mai bine, poate că e mai englez decît mine, la urma urmei eu m-am născut în Noua Zeelandă și am venit aici abia la șaisprezece ani și cu un nume de familie schimbat, dar din motive diferite, desigur, fără nici o legătură cu eufonia patriotică ori cu stepele. Dar, în sfîrșit, toate astea le știi și n-are rost să-ți împui capul cu ele acum, și-așa te-am ținut prea mult. Mă bizui pe tine, prin urmare, pentru sîmbătă". Și a încheiat pe tonul cel mai afectuos din lume, care făcea imperceptibilă unda de zeflemea aproape nelipsită la el: "Aștept să ne vedem cu mare nerăbdare. Ești foarte singur la Londra. Nu-mi trage clapa". Expresia de la urmă a spus-o în limba mea.

Așa era și este Sir Peter Wheeler, acest fals bătrîn, vreau să spun că sub înfățișarea lui venerabilă și blîndă se ascund adesea intrigi abile, aproape acrobatice, iar sub divagațiile lui aparent distrate se ascunde o minte analitică, iscoditoare, interpretativă și care judecă fără încetare. Timp de cîteva minute care mi s-au părut interminabile îmi atrăsese atenția asupra acelui Bertram Tupra, asupra căruia mă simțeam obligat să-mi concentrez atenția la cină, ăsta fusese fără îndoială principalul său scop, să fiu cu ochii pe el. Dar, la urma urmei, nu-mi explicam de ce, și nu scosese de fapt nici o vorbă care să mi-l descrie sau să mă informeze cu privire la individul cu pricina ori fellow, numai că fusese elevul lui Toby Rylands și că avea o iubită nouă, restul fuseseră divagații și presupuneri de prisos despre numele lui absurd. Nici măcar nu se hotărîse, după ezitările lui neexprimate, să specifice care era "domeniul lui", acela în care nu ar fi făcut carieră dacă l-ar fi chemat Pavel sau Mikka sau Jukka. Iar la sfîrșit chiar îmi abătuse atenția de la acest lucru referindu-se pentru prima dată față de mine la rădăcinile lui neozeelandeze, la integrarea lui nu tocmai timpurie în societatea engleză și la numele lui de familie schimbat sau apocrif, dar împiedicîndu-mă în același timp să-l întreb ceva despre asta, căci adăugase de îndată: "Dar toate astea le știi și n-are rost să-ți împui capul cu ele", cînd adevărul era tocmai că pînă în clipa aceea ignorasem toate lucrurile pe care mi le spusese.

"Încă un paralelism cu Toby, prin urmare - mi-am spus în sinea mea după ce am pus receptorul în furcă -, despre care se șușotea că era sud-african de origine, așa cum se șușoteau atîtea alte legende; un motiv în plus ca să lege prietenie de pe cînd erau tineri, britanici născuți în afara teritoriului insular sau doar cetățeni britanici, falși englezi amîndoi." Rylands nu-mi dăduse niciodată explicații despre acele zvonuri și nici eu nu-l descususem cu privire la ele, nu-i făcea plăcere să-și amintească trecutul cu glas tare, așa se spunea și, oricum, mie nu mi-a făcut destăinuiri; și ar fi fost o lipsă de respect din partea mea să fac cercetări după moartea lui, ar fi însemnat să contravin dorințelor lui atunci cînd el nu mai putea să le susțină sau să le revoce ("Ce ciudat e să nu mai dorești ce ai dorit - am citat din memorie în sinea mea -, ce ciudat e să te desprinzi pînă și de propriul tău nume.") Am stat la îndoială dacă să formez sau nu imediat numărul lui Wheeler, ca să-i cer să-mi dea cîteva detalii despre numele lui, despre trecutul lui și să-mi explice de ce naiba îmi împuiase capul cu Tupra pînă mă făcuse să-mi pierd răbdarea. Fiindcă exact înainte de a mă suna eu încercasem să formez numărul de la Madrid care figura încă pe numele meu, dar nu mai era al meu, ci al Luisei și al copiilor, și încercasem cu atîta insistență, încît voiam să încerc din nou cît mai repede, chiar dacă o făceam numai pentru a vedea cît timp pierd fără a izbuti să obțin legătura. De aceea nu l-am sunat pe Wheeler chiar atunci, imediat după ce pusesem receptorul în furcă, mă grăbeam să formez din nou numărul meu pierdut de care mă desprinsesem și la care înainte răspundeam chiar eu cînd eram acasă, ceea ce se întîmpla destul de des. Acum nu mai răspundeam, fiindcă nu mai stăteam acolo, nici nu mă puteam întoarce să dorm acolo, ci eram în altă țară și, chiar dacă nu mă simțeam atît de singur cum credea Wheeler, uneori, ce-i drept, mă simțeam întru cîtva singur, ori poate îmi venea mai greu să suport faptul că nu eram permanent însoțit de forfota celor din jur și chiar amețit de vacarmul lor, și atunci simțeam apăsarea timpului și încercam să-i împiedic scurgerea, poate de aceea nu mi-a fost greu să-l ascult pe Wheeler la început cu atenție, acasă la el, și să accept apoi propunerea lui Tupra, care îi oferea înainte de orice altceva o companie permanentă, deși uneori doar pentru auz și pentru văz, precum și motive de amețeală.

Telefonul de la Madrid al Luisei era mereu ocupat, nu era nici o defecțiune, după cum m-au asigurat cei de la Deranjamente, și amîndoi refuzam să folosim celulare, socotind că sînt un instrument de spionaj. Poate că era conectată la Internet, o rugasem insistent să plătească încă o linie ca să nu blocheze telefonul, dar ea nu făcuse asta, deși mă oferisem să plătesc toate cheltuielile, ce-i drept, folosea Internetul foarte rar, așa că era puțin probabil să fie asta cauza, să vorbească atît de mult în seara de joi, era una dintre zilele în care, în principiu, hotărîsem să vorbesc cu băiatul și fetița înainte de a se culca, se făcea prea tîrziu, în Spania era cu o oră mai mult, acolo era zece și ceva pe cînd aici era nouă și ceva, poate că erau la masă toți trei, cu televizorul deschis și cu video în același timp, nu întotdeauna preferințele copiilor coincideau, diferența de vîrstă era prea mare, din fericire băiatul era răbdător și protector cu ea și de cele mai multe ori ceda, începusem să-mi fac griji pentru el, era protector pînă și cu mama lui și nu-mi dădeam bine seama dacă nu cumva și cu mine, acum că mă vedea departe și exilat, orfan după socotința sau înțelegerea lui, suferă mult în viață cei care își asumă rolul de a-i ocroti pe ceilalți ca un scut, cei care veghează, cu urechea trează și ochii mereu deschiși. S-or fi culcat pesemne, chiar dacă lumina rămînea încă aprinsă cîteva minute, pe care Luisa și cu mine acceptasem să le îngăduim ca pe un bacșiș sau ca pe o amînare, ca să mai citească ceva - o carte cu poze, o revistă pentru copii, o poveste - pînă cînd îi răzbea somnul, ce dureros e să-ți aduci aminte de obiceiurile casei din care lipsești dintr-o dată și nu te mai întorci decît în vizită, și cu aviz prealabil, și ca o rudă apropiată, și din an în Paști, și rămîi prins în pînza de păianjen a decorului și ritmului pe care le-ai construit și care te găzduiau și care păreau imposibile fără contribuția și fără existența ta, prizonier un timp îndelungat a tot ce ai trăit și ai înfăptuit de atîtea ori, și ești incapabil să-ți închipui că se vor produce schimbări, chiar dacă ești conștient că nu le împiedică nimic și că se pot produce și chiar înlesni, și te deprinzi și le bănuiești în chip abstract, și-ți dai seama care ar putea fi aceste schimbări ce se vor produce în absența ta și în spatele tău, încetezi să fii de față, nu mai ești participant, nici măcar martor, de parcă ai fi fost expulzat din timpul care merge înainte, preschimbat pentru tine într-o pictură rece ori în memorie înghețată, de la distanța adversă.

Și ajungi să crezi prostește că își vor aminti de tine, că le va fi dor de tine din cînd în cînd, dacă nu ca trăire profundă, cel puțin simbolic, de parcă n-ar fi infinit mai ușor să lichidezi simbolurile decît faptele trecute și săvîrșite, acestea se suprimă sau se șterg fără prea mare efort, e de-ajuns să fii hotărît și să-ți controlezi amintirile. Nu cred că Luisa nu va mai putea iubi sau că nu-și va găsi un iubit în scurt timp, nu cred că nu-l așteaptă deja fără să știe, ba chiar îl caută cu capul sus și privirea atentă, fără să știe că îl caută, și nici că nu s-ar bucura în tăcere la apariția previzibilă a celui care încă nu are chip și nume și, prin urmare, le cuprinde pe toate, cele posibile și cele imposibile, cele suportabile și cele respingătoare. Și totuși, cred fără nici un temei că iubitul sau ibovnicul ăsta nou nu va fi adus de Luisa acasă la copii, nici în patul nostru care acum e numai al ei, și că se va vedea cu el aproape într-ascuns, de parcă respectul pentru amintirea mea încă recentă i-ar impune asta ori ar implora-o - o șoaptă, o febră, o zgîrietură -, de parcă ea ar fi o văduvă și eu aș fi un mort vrednic să țină doliu pentru mine și pe care nu-l poate înlocui atît de repede, încă nu, iubirea mea, așteaptă, așteaptă, n-a sosit încă ceasul tău, nu-mi nărui iluziile, dă-mi timp și dă-i-l și lui, mortului ăstuia, timpul lui care nu se mai scurge, dă-i-l ca să se estompeze, lasă-l să se preschimbe în neant și așteaptă să se risipească mirosul din cearșafuri și din trupul meu, lasă ca tot ce-a fost să pară că n-a fost. Cred că Luisa n-o să îngăduie cît ai bate din palme ca bărbatul ăsta să intre în deprinderile noastre, în intimitatea noastră, că n-o să îngăduie ca dintr-o dată el s-o ajute să pregătească cina - lasă, fac eu omleta - și să se așeze lîngă ea și copii ca să vadă un film la video - nimeni n-are nimic împotriva lui Tom și Jerry -, nici ca el, și nu eu, să se apropie apoi în vîrful picioarelor - ești obosită, mă duc eu, nu te ridica - ca să stingă luminile din cele două dormitoare, după ce s-a asigurat că în sfîrșit copiii au adormit cu Tintin în brațe și că Tintin a alunecat și a căzut lîngă pat, ori cu o păpușă pe pernă, pe care or s-o asfixieze cu îmbrățișarea strînsă din vis.

Dar trebuie să ne obișnuim cu gîndul că nu există nici un doliu și nici un respect pentru amintirea noastră și nici pentru ce am hotărît să preschimbăm acum în simbol tîrziu, printre altele fiindcă Luisa nu e văduvă, nici noi n-am murit, nici eu n-am murit, ci doar n-am fost destul de atenți, și nu ni se datorează nimic, și mai ales fiindcă timpul ei, care-i învăluie și-i smulge pe copii, este cu totul altul decît al nostru, timpul ei înaintează fără a ne încorpora, și eu nu știu prea bine ce să fac cu al meu, care înaintează și el fără a mă încorpora sau pe culmea căruia încă n-am izbutit să mă urc, poate că niciodată n-o să mă mai pun la zi și-o să urmez mereu dîra acestui timp al meu. Curînd o să fie un individ alături de ea, asumîndu-și sarcina de a face omleta și acumulînd zilnic merite în ochii ei și ai copiilor, o să-și ascundă față de ea și de copii nemulțumirea că nu poate dispune de ea numai pentru el și permanent, o să încerce să treacă drept răbdătorul și înțelegătorul și singuraticul, și cu jumătăți de cuvinte și întrebări pline de solicitudine și zîmbete de milă retrospectivă o să-mi sape și mai adînc mormîntul, în care am fost mai demult îngropat. |sta e viitorul previzibil, dar cine știe... Poate că e un ins petrecăreț și vesel care o s-o scoată la bairamuri seară de seară și n-o să vrea nici măcar s-audă de copii, nici n-o să stea prea mult în casa noastră, abia dacă o să-i treacă pragul, pus la patru ace și bătînd nerăbdător cu degetele în tocul ușii, care o s-o silească să se îndepărteze de ei și să-i neglijeze și o s-o expună la riscuri și o s-o tîrască în chefuri și chiolhanuri asemănătoare celor la care mă dedau eu aici, și nu o dată... Ori poate că e un tip despotic și otrăvit, care-o s-o subjuge și-o s-o izoleze și-o s-o asocieze puțin cîte puțin la exigențele și interdicțiile lui, deghizate în iubire și slăbiciuni și gelozii, cu șoșele și momele, un om sumbru care, într-o noapte ploioasă și plumburie, o s-o strîngă de gît cu mîinile lui mari, pe cînd copiii - copiii mei - or să privească scena dintr-un ungher, lipindu-se de perete de parc-ar vrea ca peretele să cedeze și să dispară, iar o dată cu el să dispară și nălucirea aceea cumplită, și plînsul stăpînit care ar vrea să izbucnească dar nu izbutește, coșmarul și zgomotul prelungit și ciudat pe care-l face moartea mamei lor. Dar nu, așa ceva nu se va întîmpla, așa ceva nu se poate întîmpla, n-o să aibă norocul ăsta și n-o să am nenorocirea asta (noroc în planul imaginar, iar în realitate nenorocire)... Cine știe cine ne înlocuiește, nu știm decît că întotdeauna ne înlocuiește cineva, în toate împrejurările și cu toate prilejurile și în orice domeniu, în dragoste, în prietenie, la slujbă sau în relații, în dominare și în ura care pînă la urmă se plictisește și ea de noi; în casele în care locuim și în orașele care ne adăpostesc, în telefoanele care ne conving sau ne ascultă cu răbdare cu rîsul în ureche sau cu șoaptele de încuviințare, în joc și în afaceri, în magazine și în birouri, în peisajul din copilărie pe care-l credeam numai al nostru și în străzile ostenite de mult ce au văzut lumea ofilindu-se, în restaurante și pe aleile din parc și în fotoliile și în cearșafurile noastre, pînă ce nu mai rămîne în ele nimic din mirosul nostru și nici o altă urmă, și sînt rupte ca să se facă din ele cîrpe de șters praful, și în sărutările noastre sîntem înlocuiți și în timpul sărutului se închid ochii, în amintiri și în gînduri și în visări și pretutindeni, sînt ca ninsoarea care cade pe umeri, alunecoasă și moale, iar ninsoarea întotdeauna încetează...

Mă uit pe fereastra apartamentului meu mobilat cu simplitate de o englezoaică pe care n-am văzut-o niciodată, în timp ce pun receptorul în furcă și-l ridic din nou și formez numărul și iarăși pun receptorul în furcă, privesc noaptea leneșă a Londrei, și privirea mea străbate Square, sau piața, care se golește tot mai mult de oamenii activi și de cei cu pas grăbit și hotărît, ca să fie cucerită pentru o vreme - un interregn - de tot felul de pierde-vară cu pas tacticos care-i conduce acum pînă la coșurile de hîrtii și la tomberoanele în care-și afundă mîinile cenușii, căutînd comori invizibile pentru noi ori întîmplătorul salariu al zilei în care au reușit să supraviețuiască, pe cînd nu s-a lăsat încă întunericul nopții, dar, bineînțeles, nu mai este ziuă, ori cînd încă e azi pentru cei ce se întorc acasă sau se îmbracă de zaiafet ca s-o părăsească, dar s-a făcut ieri pentru cei ce vin și pleacă fără rost. Îmi ridic ochii ca să caut și să privesc mai departe lumea vie a oamenilor care umblă cu treburi, căreia îmi închipui că încă îi aparțin, care se adăpostește de cenușa crepusculară de afară căutînd interioarele iluminate, ca să mă depărtez și să nu fiu înghițit de lumea fără căpătîi alcătuită din aceste fantome ce scormonesc în gunoaie și pînă la urmă se scufundă în ele; îmi ridic ochii deasupra traficului care s-a mai liniștit acum și deasupra cerșetorilor ce trec ca niște umbre și deasupra întîrziaților - cîțiva pași în fugă și sar pe scara autobuzului cu etaj și fără uși care pornește brusc, tocurile de la pantofii femeilor pîrîie, gata să se rupă -, îmi plimb privirea peste copaci și printre frunzele lor și peste statuie, pînă în capătul celălalt al pieței, unde se află elegantul hotel și birourile enorme și casele în care locuiesc familii sau nu întotdeauna familii, nu întotdeauna ce eram și eu pînă mai ieri și uneori ce sînt acum - "Voi fi mai deplin cel ce sînt: voi fi mai eu însumi acum", îmi spun: "I'll be more myself", citez în sinea mea: cînd mă aflu și sînt eu singur -; îi văd uneori pe cei ce sînt asemeni mie sub un anumit aspect, oameni care nu trăiesc cu nimeni și primesc cel mult vizite, și poate că uneori aceste vizite rămîn să petreacă o noapte împreună, la fel cum se întîmplă și în apartamentul meu, dacă cineva m-ar urmări dintr-un post de observație.

E un bărbat care locuiește pe partea cealaltă chiar în dreptul meu, dincolo de copacii care încununează cu crengile lor centrul pieței și exact la nivelul meu, la etajul trei, casele englezești nu au obloane decît foarte rar, uneori au jaluzele sau storuri pe care de obicei nu le trag decît atunci cînd îi răzbește somnul și merg să se culce, și pe bărbatul ăsta îl văd dansînd foarte des, uneori cu cineva, dar aproape întotdeauna singur, cu mare entuziasm, străbătînd în pas de dans sau, mai curînd, de balet imensul salon dintr-o parte într-alta, o încăpere ce se întinde pe lungimea celor patru ferestre ale fațadei. Nu e un profesionist care exersează, în nici un caz, de asta sînt sigur: e îmbrăcat de oraș, uneori chiar cu cravată, de parcă atunci ar fi intrat pe ușă după o zi de lucru și nerăbdarea nu i-ar fi îngăduit decît să-și scoată haina și să-și suflece mînecile (dar de cele mai multe ori poartă un jerseu elegant sau un tricou cu mînecă lungă sau o cămașă-sport cu mînecă scurtă), iar pașii lui de dans sînt spontani, improvizați, nu lipsiți de armonie și grație, dar eu aș spune că fără o măsură anume sau un anumit ritm ori o îndemînare deosebită, ci sînt pașii pe care-i inspiră muzica pe care n-o aud și pe care pesemne că numai el o aude, cu binoclul de curse mi s-a părut că-l văd - așa cred: mi-l duc la ochi din cînd în cînd, chiar și în casă - punîndu-și la urechi un aparat portabil, fără îndoială însă nu cu fir, căci n-ar putea să se zbînțuie și să se miște atît de ușor. Asta ar explica faptul că în unele seri își începe dansul abia cînd s-a făcut destul de tîrziu, mai ales pentru Anglia, unde nici un vecin n-ar suporta să audă muzică pusă atît de tare după ora unsprezece, ba nici chiar cu o oră mai devreme, nu știu cum face ca să atenueze zgomotul pașilor de dans. Poate că încearcă să cheme somnul cînd se face tîrziu: să ostenească, să se desprindă de treburile zilnice, să alunge grijile, să risipească problemele de conștiință. E un individ de vreo treizeci și cinci de ani, uscățiv, cu o față osoasă - maxilarul și nasul și fruntea -, dar cu o constituție atletică, lat în spate, cu abdomenul plat și neobișnuit de sprinten, totul pare firesc, nu un produs al anilor de școală. Poartă o mustață stufoasă, dar îngrijită, ca un boxer începător, dar fără vîrfurile răsucite la modă în secolul al XIX-lea, dreaptă, și își piaptănă părul spre spate, cu cărare la mijloc, de parcă ar purta coadă, dar n-am văzut-o, s-ar putea să și-o lase într-o bună zi. E ciudat să-l văd cum se mișcă în diferite ritmuri fără ca eu să aud vreodată muzica pe care dansează, încerc s-o ghicesc, s-o fac să se audă în mintea mea, ca să - cum să spun - nu rămînă în situația ridicolă de a dansa în tăcere, spectacolul este neînțeles, incongruent, aproape demențial dacă nu reușești să-l completezi cu memoria muzicală - ori chiar scoți discul intuit și-l pui, dacă-l ai la îndemînă -, sunetele care-i îndrumă pașii individului și care nu se aud niciodată, uneori mă gîndesc: "Poate că dansează pe melodia Hacklebuck de Chubby Checker, judecînd după mlădierile largi ale mijlocului, ori ceva de Elvis Presley, de pildă Burning Love, cu mișcările din cap foarte repezi, de parcă ar fi o paiață, și pașii ăștia atît de mici, ori poate că e ceva mai puțin învechit, Lynyrd Skynyrd bunăoară, cîntecul ăla faimos cu nu știu ce din Alabama, ridică mult coapsele, ca actrița Nicole Kidman cînd l-a dansat într-un film, pe neașteptate, iar acum s-ar putea să fie un calypso, recunosc în mișcarea șoldurilor un ritm antilian absurd, ori naiba știe ce-o fi, iar acum uite că a-nceput să zornăie un maracas, mai bine nu mă mai uit sau pun discul meu cu I Learn a Merengue, Mama ori Barrel of Rhum, ce nebun e tipul ăsta, ce fericit pare, ce desprins de tot ce se macină și se tocește, dăruit cu totul dansurilor lui care nu sînt pentru nimeni, ar fi surprins dacă ar ști că eu îl observ uneori cînd sînt acasă și am timp de pierdut, și poate că nu sînt singurul din blocul meu, e amuzant și chiar îți face plăcere să-l privești și, pe deasupra, e învăluit în mister, nu izbutesc să-mi închipui cine e și cu ce se ocupă, se sustrage - și nu e ceva frecvent - facultăților mele interpretative sau deductive, care nimeresc la țintă ori se înșală, dar, în orice caz, niciodată nu se blochează, ci se pun imediat în mișcare pentru a alcătui un portret improvizat și minim, un stereotip, o schiță, o propunere plauzibilă, un crîmpei sau o frîntură de viață, oricît ar fi ele de închipuite și de elementare sau arbitrare, mintea mea e mereu trează și scrutătoare, ca de detectiv, mintea mea neghioabă care nu-i plăcea și pentru care mă beștelea Clare Bayes chiar în țara asta cu mulți ani în urmă, înainte de a o cunoaște pe Luisa, și pe care a trebuit să mi-o înăbuș cu Luisa ca să n-o scot din sărite și să nu i se facă frică, frica superstițioasă care face atîta rău. Și chiar așa n-a folosit prea mult, nimic nu folosește împotriva lucrurilor știute și de care ne e frică (pesemne fiindcă atunci le atragem în chip fatal și avem parte de ele și ne joacă renghiuri), și cunoști dinainte cum o să se sfîrșească lucrurile, cum evoluează și ce ne așteaptă, încotro se îndreaptă și care trebuie să fie sfîrșitul; totul e la vedere, în realitate totul poate fi văzut cu ochiul liber de la început, atît într-o legătură, cît și într-o povestire neascunsă, e de-ajuns să ai curajul să privești, o singură clipă cuprinde în germen mulți ani care abia vin și aproape povestea întregii legături - o singură clipă încărcată sau gravă -, și dacă vrem o vedem și o parcurgem deja, în linii mari, nu sînt prea multe variațiile posibile, indiciile rareori ne înșală dacă știm să discernem semnificațiile, dacă sîntem dispuși s-o facem - dar e atît de greu și catastrofal -; vezi într-o bună zi un gest inconfundabil, asiști la o reacție fără echivoc, auzi un ton al glasului care spune multe și anunță și mai multe, deși auzi și cum își mușcă limba - prea tîrziu -; simți și în spatele tău ostilitatea sau intenția unei priviri cînd crede că nu poate fi văzută și că e adăpostită și ferită, sînt multe privirile astea involuntare; înregistrezi un glas mieros sau nerăbdător, percepi intențiile ascunse care niciodată nu sînt ascunse cu totul, ori pe cele inconștiente înainte de a deveni conștiente pentru cel care trebuie să le adăpostească, uneori prevezi pe cineva înainte ca acest cineva să se prevadă pe sine sau să se cunoască sau măcar să se intuiască, și ghicești trădarea încă neurzită și disprețul neîncercat; și supărarea (jena) pe care o pricinuiești, oboseala pe care o provoci ori aversiunea pe care o inspiri, ori poate contrariul, care nu e întotdeauna mai bun: aprobarea necondiționată nesinceră, expectativa prelungită prea mult, concesia, strădania de a plăcea celuilalt și de a deveni o prezență indispensabilă pentru noi ca să ne ia apoi locul și identitatea; și dorința de posesie, iluzia pe care o trezești, hotărîrea de a sta alături de celălalt, de a-l cuceri, și loialitatea irațională, capricioasă; îți dai seama cînd există entuziasm și cînd e doar lingușeală și cînd e un amestec (fiindcă nimic nu e pur), știi cine nu-i grîu curat și cine-i ambițios și lipsit de scrupule și cine e în stare să calce peste cadavrul tău după ce te-a doborît la pămînt și cine e un suflet candid, îți dai seama ce se va întîmpla cu asemenea suflete de cum le întîlnești, cunoști soarta care le așteaptă dacă nu se îndreaptă și iau drumul pierzaniei sau dacă, dimpotrivă, se îndreaptă: știi dacă vor fi sau nu victimele tale. Vezi cine pe cine părăsește într-o bună zi cînd ți se prezintă o pereche conjugală sau un cuplu, și vezi asta pe loc, e de-ajuns să schimbi cîteva cuvinte de salut, sau cel tîrziu la desert ai înțeles tot. Tot astfel percepi cînd ceva se strică și se năruie ori cînd ia o întorsătură nouă și se răstoarnă complet, cînd se duce totul de rîpă, în ce clipă încetezi să iubești ca înainte sau nu mai ești iubit, cine se va culca cu tine și cine nu și cînd descoperă un prieten propria lui invidie ori, mai bine zis, cînd se hotărăște să se lase în voia ei și să fie stăpînit și călăuzit numai de ea; cînd începe să fie încercat și covîrșit de resentimente; știm ce ne sugerează sau ce izbucnește în sufletul nostru și ce ne osîndește, ce s-ar fi cuvenit să spunem și n-am spus ori ce s-ar fi cuvenit să nu spunem și am spus, ce face ca într-o bună zi să fim priviți dintr-o dată cu alți ochi - tulburi sau răi: semn că s-a instalat ura -; cînd decepționăm pe cineva și cînd produce iritare faptul că n-am făcut-o încă și nu oferim pretextul dorit ca să ni se dea papucii; ce amănunt nu poate fi suportat și ne arată ceasul în care vom deveni insuportabili pentru totdeauna; și tot astfel știm cine-o să ne iubească, pînă la moarte și dincolo de mormînt și uneori împotriva dorinței noastre, dincolo de mormîntul său, al meu ori după ce vom muri amîndoi... Împotriva voinței noastre uneori... Dar nimeni nu vrea să vadă nimic, și astfel nimeni nu vede aproape niciodată ce e în fața lui, ce ne așteaptă sau se ivește mai devreme sau mai tîrziu, nu pregetăm să intrăm în vorbă sau să legăm prietenie cu cel care nu ne va aduce decît remușcări și discordie și otravă și jeluiri sau cu cel căruia noi îi vom aduce toate astea, oricît de limpede ne-am da seama de asta din prima clipă sau oricît de lămuriți am fi din capul locului. Încercăm să facem ca lucrurile să fie diferite de cum sînt și de cum apar, ne încăpățînăm prostește să ne placă cel ce ne place prea puțin de la bun început și să credem că putem avea încredere în cineva care ne inspiră o foarte mare neîncredere, e ca și cum adesea am fi împotriva cunoștințelor noastre, fiindcă așa ne simțim de multe ori, ca o cunoaștere mai curînd decît ca o intuiție sau o impresie sau o presimțire, asta n-are nimic de-a face cu premonițiile, nu e nimic supranatural sau misterios la mijloc, misterios e doar faptul că nu ținem seama de ceea ce cunoaștem. Iar explicația trebuie să fie simplă, cînd e vorba despre ceva împărtășit de atîta lume: știm numai, și detestăm asta; nu suportăm să vedem; urîm cunoașterea, certitudinea și convingerea; și nimeni nu vrea să se preschimbe în propria lui durere și în propria lui febră..."

În anumite ocazii, am mai spus-o - doar de două ori, dacă am văzut eu bine -, bărbatul ăsta pe care nu-l interpretez sau nu-l reduc, despre care nu izbutesc să-mi fac o idee clară sau vagă, a dansat cu cineva, încălcîndu-și obiceiul, și a făcut-o cu două femei diferite, una albă și alta neagră sau mulatră (n-am putut să-mi dau bine seama, lumina era foarte slabă); dar și atunci mi s-a părut mai atent la el însuși și la plăcerea lui decît la partenerele sale, deși de bună seamă se bucura de prezența lor pentru a schimba tabloul și a putea să se încrucișeze cu ele și să se îmbrățișeze și să se atingă ușor în vastul salon complet gol, o întreagă zonă sau fîșie longitudinală era fără mobile, adică fără obstacole, de parcă ar fi lăsat-o liberă anume pentru a-i fi mai ușor să danseze. Femeia albă purta pantaloni, ce păcat; negresa, în schimb, purta o fustă care flutura și se ridica, iar uneori nu mai cobora de tot la urmă, rămînea agățată de ciorapi cîteva clipe (în sfîrșit, ciorapi întregi sau cum s-or fi chemînd, care ajung pînă la talie) pînă cînd, cu o nouă mlădiere a trupului sau cu dosul palmei, ca din întîmplare, îndrepta poalele fustei, făcîndu-le să asculte din nou de legea gravitației. Mi-a făcut plăcere să-i văd coapsele și, din cînd în cînd, fesele, de aceea am renunțat să mai folosesc binoclul, în principiu spionatul nu e stilul meu, cel puțin nu cu intenție, iar aici ar fi existat desigur intenția. Femeia albă a plecat după partida de dans, am văzut-o trecînd la plecare prin portalul casei și urcîndu-se pe bicicletă (poate de aceea purta pantaloni, chiar dacă nu e nevoie să căutăm neapărat o cauză); negresa ori mulatra a rămas să doarmă la el, așa cred; pînă la urmă s-au oprit după atîta dănțuială, și s-au stins luminile, și a trecut o bună bucată de vreme fără s-o văd plecînd, se făcuse tîrziu, ba chiar foarte tîrziu, cînd m-am hotărît să merg la culcare ca să nu mă mai gîndesc la ea. Și aici, la mine, a rămas cîteodată o femeie, mai ales în primele luni după ce m-am mutat în casă și mă obișnuiam cu ea treptat: una s-a întors, alta a vrut să se întoarcă, dar n-am fost eu de acord, a treia nici nu și-a pus problema asta, s-a desprins din legătură înainte de a se încheia - da, fuseseră trei pînă atunci -, nu știu sau, mai bine zis, nu mai știam de ea de cînd luase micul dejun cu mine în bucătărie, deloc tulburată, ci mai curînd firească și dezghețată, de parcă n-ar fi fost nimic deosebit pentru ea să se afle la mine acasă atît de dimineață, o simplă coincidență de încartiruire, era logodită cu fiul unui tip important și se simțea stînjenită să-și anunțe apropiata căsătorie cu el și o înspăimînta faptul că avea să se mărite atît de curînd, probabil că el o căuta la telefon încă din seara dinainte sau de la prima oră a dimineții, formînd numărul, punînd receptorul în furcă și ridicîndu-l iar și formînd din nou numărul, logodnicul acela nervos care nu primea răspuns ori primea doar mesajul robotului, era un lucru insuportabil să suni de atîtea ori zadarnic, eu unul nu mai suportam să tot încerc să iau legătura cu Luisa, ce-o fi făcînd, poate a scos telefonul din priză fiindcă avea pe cineva în vizită, poate urma să rămînă în noaptea aceea cu ea și singurul mod de a se asigura că glasul meu îndepărtat n-avea să întrerupă ori să tulbure nimic - și-o fi dat seama deodată că e joi, după ce hotărîse din mers prelungirea vizitei: lancea, febra, durerea mea, visul, esențialul sau nesemnificativul - era să culce copiii puțin mai devreme decît de obicei și să lase toată noaptea telefonul deconectat, astfel ar fi putut invoca ușor a doua zi neglijența drept scuză.

Dar numai bărbatul lingușitor și sîrguincios rămîne, cel puțin în faza asta, numai cel ce-și închipuie că are merite care-i îngăduie să se instaleze și să ocupe golul din patul cald încă fără a aspira să introducă vreo schimbare, căci schema predecesorului său i se pare minunată și nu dorește altceva decît să fie leit el, chiar dacă nu-și dă seama, bărbatul petrecăreț și vesel pleacă sau nici măcar nu intră, nici nu vrea să știe de așternut în afara orelor de lucru din timpul zilei; iar bărbatul despotic și posesiv se preface la început, are mare grijă să nu pară un intrus, așteaptă întotdeauna să fie încurajat, și atunci cînd este, refuză primele invitații ("Nu vreau să-ți complic viața, pentru tine ar fi un deranj și poate nu ești sigură că vrei să mă vezi mîine dacă nu-ți pun eu în prealabil întrebarea asta"), se arată deferent, respectuos și chiar precaut, încearcă să-și ascundă orice pornire agresivă sau expansivă și nu pătrunde ori nu întîrzie pe teritoriul străin pînă nu ajunge într-o fază avansată, tocmai fiindcă are de gînd să intre în stăpînirea lui completă și nu riscă să trezească bănuieli. |sta nu rămîne să doarmă nici dacă e implorat, darămite să rămînă de la început; ăsta se îmbracă din cap pînă-n picioare meticulos, chiar dacă ora e nepotrivită și se scoală greu și e frig, și biruie lenea - de a-și pune șosetele, bunăoară - și amînă orice aviditate și orice urgență - nu are importanță pentru el că aviditatea și urgența se condensează -; se urcă în mașină sau cheamă un taxi și pleacă în zori fără să facă zgomot, cu gîndul că are să i se ducă dorul curînd, de îndată ce va închide ușa în urma lui și va deschide ușa ascensorului și o va lăsa pe femeia încă somnoroasă și călduță să se întoarcă în patul răvășit și neprimitor, la cearșafurile mototolite și la mirosul lui care nu s-a risipit încă. Dacă ăsta e bărbatul cu pricina, ipochimenul ăsta sucit care n-o va lăsa de aici încolo nici măcar să respire, și o va izola complet, și nu va fi nevoit nici măcar să-mi sape groapa sau să mă afunde și mai adînc în ea, fiindcă a avut grijă să suprime amintirea mea din capul locului, fie printr-o amenințare, fie printr-o rugăminte, fie printr-o poruncă; dacă ăsta e bărbatul care i-a făcut o vizită în noaptea asta, atunci poate că Luisa o să pună receptorul în furcă după ce-o să plece el, la fel de îngrijit înțolit cum a venit și punîndu-și chiar și mănușile, și poate că va restabili legătura cînd va auzi în vestibul și apoi în stradă pașii lui, acum zgomotoși și siguri și apăsați, pașii care au înaintat atît de susținut și ferm pe drumul ce duce la inima ei. Așa că poate ar trebui să mai insist ori să încerc din nou mai tîrziu, cînd o să iau hotărîrea să mă culc în sfîrșit ca să uit de ea, e aproape ora unsprezece la Madrid, ce fac eu aici, atît de departe, fără să mă pot întoarce să dorm acasă, ce fac eu în altă țară, comportîndu-mă ca un logodnic emoționat, ori, și mai rău, ca un îndrăgostit oarecare, ori, și mai rău, ca un curtezan prăpădit care refuză să ia cunoștință de ceea ce știe mai de mult, că va fi întotdeauna respins. Nu mai e timp pentru asta, nu mai am timp sau timpul meu a trecut, am doi copii care s-au făcut mari și acum o sun pe mama lor, e de-ajuns pentru ca eu să fiu mereu cu gîndul la ei, să nu-i pot uita, iar ei să rămînă pentru mine mereu copii, de ce timpul meu s-a răsturnat sau de ce a rămas în suspensie, ce sens are să devin nervos sub pretextul că mă tem pentru viitorul posibil care-i așteaptă pe toți trei în funcție de cine mă va înlocui, după cîte știu nu există nimeni care să fi pornit pe drumul ăsta, cu toate că, dacă ar exista, Luisa n-ar fi deloc obligată să-mi spună, și cu atît mai puțin să mă țină la curent cu întîlnirile ei întîmplătoare care deocamdată nu duc la nici o inaugurare, cu cine se vede sau cu cine iese, și cu atît mai puțin cu cine se culcă și de la cine își ia rămas-bun în ușa casei, înfășurată într-un halat pus în grabă pe trupul cald pentru a-și acoperi goliciunea, cui îi spune la revedere și pe cine sărută pătimaș ca o făgăduință pentru întîlnirea viitoare, pe curînd, ori poate e frîntă la capătul unei zile lungi, n-a mai rămas pe chipul ei nici o urmă de fard și e nepieptănată, cu părul răvășit de ostenelile de peste zi și din timpul nopții și oboseala ce i se citește în ochii cu cearcăne vinete și în pielea mată, cînd nici mulțumirea momentană a întîlnirii nu poate înfrumuseța un chip care nu cere și nu suportă altceva decît repaus și somn, mai ales somn, și să nu mai fie apăsat de gînduri. Nici eu nu i-am spus nimic despre cele trei femei care au rămas peste noapte aici, nici măcar despre aceea care a revenit.

Cerșetorii s-au retras după ce și-au strîns prada - sînt doar un interregn de cenușă și umbră - și piața e aproape goală, o străbate cîte cineva din cînd în cînd, nimeni nu e ultimul în nici un loc, întotdeauna este cineva care trece puțin mai tîrziu. S-au aprins luminile la hotelul elegant și în cîteva locuințe, dar în cîmpul meu vizual nu apare nici o figură în clipa asta. Insondabilul dansator de vizavi s-a oprit și a stins luminile, a început un ceas tîrziu, care nu mai suportă multă forfotă. Așa că am rămas aici singur ca un logodnic sau ca un îndrăgostit, esențial și neînsemnat, rămîn aici treaz.
- Da?

Am ridicat receptorul de îndată ce a sunat, îl aveam la îndemînă. M-am trezit răspunzînd în spaniolă, de o bună bucată de vreme îmi formulasem gîndurile în limba mea.
- Deza.

Așa-mi spunea Luisa uneori, pe numele de familie, cînd voia s-o iert sau să obțină ceva de la mine, precum și atunci cînd era prost dispusă din cauza mea.
- Bună, îmi închipui că ai sunat, îmi pare rău, sora mea m-a ținut o oră la telefon pe post de psihiatru. S-a certat rău cu soțul ei și acum mă consideră expertă. Închipuie-ți. Copiii dorm, îmi pare tare rău, i-am culcat la ora obișnuită, adevărul e că mi-am adus aminte că e joi abia acum, cînd am terminat convorbirea. Știi cum se întîmplă cînd unul vede limpede ce nu vede celălalt, trebuie să-i repeți de zece ori același lucru și ajungi la exasperare, iar pe sora mea o știi cum e, de fapt vrea să audă ce-și spune ea singură, și nu ce-aș putea înțelege eu sau ce-aș putea s-o sfătuiesc. Ce mai faci?

Părea foarte obosită și pe jumătate absentă, de parcă faptul că vorbea cu mine ar fi fost un ultim și suplimentar efort nocturn de care uitase și de parcă ar fi continuat convorbirea cu sora ei, nu cu mine, dacă într-adevăr convorbirea asta avusese loc. Întotdeauna e așa, zilnic și indiferent cu cine, în mod constant, în orice schimb de cuvinte mai mult sau mai puțin importante, poți să crezi sau să nu crezi ce ți se spune, nu există alte opțiuni, sînt prea puține și prea simple, și așa ajungi să crezi aproape tot ce ți se spune, iar dacă nu crezi trebuie să taci de cele mai multe ori, fiindcă altfel totul devine anevoios și se încurcă, se înaintează cu poticneli și nimic nu mai merge ca înainte. Așa încît tot ce se emite trece drept adevărat în principiu, atît lucrurile certe, cît și cele false, numai dacă nu sînt cunoscute, vreau să spun cunoscute ca false. Nu ăsta era cazul cu Luisa acum, ce spunea ea putea să se fi întîmplat cu adevărat, dar la fel de bine putea să ascundă ceva - o altă convorbire telefonică, o cină în oraș sub acoperirea convorbirii cu soră-sa, o vizită prelungită și nelipsita ceremonie de rămas-bun, nu era treaba mea și, la urma urmei, ce importanță avea? -, eu trebuia să accept totul, de fapt nici nu trebuia să-mi pun întrebări despre asta. Și, de altfel, există încă o opțiune, totul e alcătuit din jumătăți de adevăr și ne inspirăm din adevăr pentru a urzi ori a improviza minciuni, pe urmă există mereu în ele ceva adevărat, o bază, punctul de plecare, sursa. De obicei eu știu, chiar dacă nu mă privesc și nu pot aduce nici o dovadă (și adesea puțin îmi pasă, nu mă interesează). Le detectez fără probe, dar în general tac, cu excepția situației în care sînt plătit ca să le aflu, ca în epoca mea de profesionist la Londra.
- Bine, am spus, și chiar acest singur cuvînt era fals.

N-aveam chef să vorbesc deloc. Nici măcar să întreb ce fac copiii, mai mult ca sigur că nu erau noutăți. Cu toate astea, ea mi-a făcut un rezumat rapid, ca spre a-mi acorda o compensație pentru faptul că nu le auzisem glasurile în seara aceea; poate din pricina asta îmi spusese Deza, ca să iert uitarea pe care nu i-o reproșam, la urma urmelor minutele alea cu băiatul și fetița la telefon erau întotdeauna rutinare și stupide, eu puneam mereu aceleași întrebări, iar ei dădeau răspunsuri asemănătoare și nu mă întrebau nimic în afară de cînd o să vin și ce-o să le aduc, apoi cîteva cuvinte drăgăstoase și cîteva glume, totul era rigid, tristețea venea pe urmă în tăcere, cel puțin pentru mine, dar era suportabilă.
- Sînt frîntă de oboseală, a spus Luisa în chip de încheiere. Nu mai pot suporta telefonul, o să mă duc la culcare imediat.
- Noapte bună. Încerc să te sun duminică. Odihnește-te.

Am pus receptorul în furcă, sau amîndoi am încheiat convorbirea punînd receptorul în furcă, m-am simțit și eu epuizat, iar a doua zi mă așteptau o mulțime de treburi la Radio BBC, încă lucram acolo, nu știam că pentru foarte puțin timp. Pe cînd mă dezbrăcam ca să mă culc, mi-am adus aminte de o prostie de care am întrebat-o odată pe Luisa pe cînd se dezbrăca - parcă trecuse o veșnicie de atunci - ca să se culce, la puțină vreme după ce se născuse băiatul, cînd încă nu mă obișnuisem complet cu existența lui, sau cu omniprezența lui. O întrebasem pe Luisa dacă, după părerea ei, copilul o să stea mereu cu noi, cît va fi copil sau adolescent. Iar ea îmi răspunsese cu surprindere și o ușoară neliniște: "Sigur, ce întrebare-i asta? Cu cine să stea, dacă nu cu noi?" Și îndată adăugase: "Numai dacă nu ni se întîmplă ceva". "Ce vrei să spui?", o întrebasem eu puțin pierdut sau descumpănit, cum eram de obicei pe vremea aceea. Era aproape goală. Iar răspunsul ei fusese: "Nimic rău, vreau să spun". Acum băiatul era încă mic și nu stătea cu noi, ci numai cu ea și cu fetița noastră care pe atunci nu se născuse și care ar fi trebuit și ea să stea tot așa, cu noi. Pesemne că ni se întîmplase ceva rău atunci, sau poate nu amîndurora, ci mie. Ori poate ei.

Tupra s-a dovedit a fi, în primă instanță sau la o petrecere, un om cordial, surîzător, foarte deschis și simpatic pentru un insular, cu o vanitate blîndă și naivă care nu numai că nu supăra, dar te făcea să-l privești cu o ușoară ironie și totodată cu o instinctivă și vagă afecțiune. Era fără nici o îndoială englez, în pofida numelui de familie atît de neobișnuit, mult mai mult Bertram decît Tupra: gesturile, intonația, notele acute și grave care alternau în aceeași frază, legănarea lui ușoară pe călcîie cu mîinile împreunate la spate cînd stătea în picioare, sfiala lui afectată de la început, care se adoptă adesea în ambianța britanică drept simplă dovadă de bună creștere sau drept declarație preliminară de renunțare la orice vasalitate verbală - a lui a fost doar la început, vreau să spun că sfiala lui n-a ținut mai mult decît au ținut prezentările -; și, cu toate astea, ceva din obîrșia lui străină îndepărtată sau detectabilă persista în felul lui de a fi - poate că era numai pe linie paternă -, ceva probabil deprins de acasă și nedispărut cu totul în atmosfera din cartierul în care crescuse și din școală, nici măcar de la Universitatea din Oxford unde învățase, care le imprimă studenților atîtea atitudini și expresii afectate și atîtea comportamente exclusiviste și distincte - par aproape niște parole sau cifruri -, o trufie deloc neglijabilă și chiar unele ticuri faciale în cazul unei asimilări zeloase și depline a spiritului locului - ori este mai curînd o identificare cu o veche legendă. Acest ceva se vădea într-o anumită duritate sau tensiune permanentă, sau poate că era o vehemență amînată, subterană, captivă, mereu preocupată să nu rămînă fără martori - ori să rămînă doar cu cei de încredere - pentru a izbucni și a se manifesta în voie. Nu știu cum să vă spun: nu m-ar fi mirat ca Tupra, cînd era singur și nu avea altă treabă, să danseze ca un nebun prin cameră, cu sau fără parteneră, dar probabil cu o femeie, fiindcă ar fi găsit ușor una disponibilă, era limpede că-i plăceau din cale-afară (și cînd așa ceva se întîmplă în Anglia îți sare în ochi de îndată, prin contrast cu disimularea celorlalți), nu numai cea care era cu el, ci toate femeile, chiar și cele coapte bine, de parcă ar fi avut darul de a le vedea așa cum fuseseră înainte, cînd erau tinere sau chiar copile, de a le ghici retrospectiv și a face, cu ajutorul ochilor săi care sondau trecutul, ca acel trecut să redevină prezent cît timp se învredniceau să-l scruteze și să-l recupereze, și ca femeile în curs de gîrbovire sau ofilire sau de retragere să-și recapete pentru el lascivitatea și vigoarea (ori poate era doar strălucire: o nebunească scînteiere efemeră mai curînd decît o flacără, precum scăpărarea unui chibrit). Cel mai remarcabil lucru era că izbutea să facă toate astea nu numai în ochii lui, ci și în ochii celorlalți, de parcă viziunea lui ar fi devenit molipsitoare cînd o exprima sau, altfel spus, de parcă ne-ar fi convins și ne-ar fi învățat să vedem lucrurile pe care el le vedea cu adevărat de îndată și noi nu le-am fi perceput aproape niciodată fără ajutorul lui, dacă el nu le-ar fi descris și nu le-ar fi arătat cu degetul.

Am observat asta chiar la cina cu gustări reci de la Sir Peter Wheeler și, bineînțeles, mai tîrziu, în deplină cunoștință de cauză. Pe urmă mi-am dat seama că, de fapt, perspicacitatea lui în materie de biografii scrise pe jumătate și de trasee parcurse pe jumătate privea pe toată lumea, în general, pe femei și pe bărbați, chiar dacă femeile îl incitau și îl impresionau mult mai tare. La petrecerea lui Wheeler a venit însoțit de cea despre care-i spusese că e noua lui logodnică, o femeie cu vreo zece-doisprezece ani mai tînără decît el și care părea că vede în situația aceea și chiar la Tupra orice altceva în afară de noutate: zîmbea dulce persoanelor cu înfățișare atrăgătoare și căuta cu discreție să fie în preajma lor, făcînd eforturi să ia parte la conversații, de parcă ar fi interpretat un rol cunoscut și consultîndu-și mental ceasul (ba chiar s-a uitat la el de cîteva ori, fără să pară că înregistrează cu exactitate ora). Era înaltă, chiar peste măsură de înaltă pe tocurile acelea cui pe care mergea totuși cu multă siguranță, avea picioare lungi și solide ca femeile din America de Nord și o frumusețe ușor cabalină a chipului, cu trăsături plăcute, dar cu un maxilar amenințător și o dantură compactă, cu dinți perfect rectangulari, iar cînd rîdea buza de sus i se răsfrîngea atît de mult, încît dispărea aproape cu totul - cînd nu rîdea arăta mai bine. Răspîndea o mireasmă plăcută, propria ei mireasmă, căci era una dintre femeile cu un miros natural acid și plăcut - foarte ațîțător, miros trupesc - mult mai puternic decît parfumurile adăugate, neîndoielnic mirosul ăsta îl excita mai mult ca orice (lăsînd deoparte coapsele).