Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Factorul uman


Graham Greene

28.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Graham Greene
Factorul uman

Editura Polirom, 2005


Traducere şi note de Andrei Gorzo



*****

Intro


Graham Greene s-a născut în 1904 şi a studiat la Balliol College, Oxford, perioadă în care a colaborat la mai multe reviste studenţeşti, printre care şi The Oxford Outlook. După absolvire a fost, timp de patru ani, redactor la prestigiosul ziar The Times din Londra. În 1926 se converteşte la catolicism. În 1929 îi apare primul roman, Omul de dinăuntru. În 1932, romanul Expresul de Stambul se bucură de un mare succes (la care a contribuit şi celebra sa ecranizare). După o călătorie în Liberia, întreprinsă în 1935, Greene devine critic de film la The Spectator, unde, în 1940, este numit redactor literar.

Între 1941 şi 1943, prozatorul lucrează pentru Foreign Office. Printre cele mai cunoscute romane ale lui Greene, care au ca sursă experienţa autorului în domeniu, se numără faimosul Omul nostru din Havana (1958) şi nu mai puţin cunoscutul Americanul liniştit (1955). Dintre romanele sale “devorate” de cititorii de pe tot globul mai amintim Brighton Rock (1938), Puterea şi gloria (1940), Ministerul groazei (1943), Sfîrşitul unei iubiri (1951), Miezul lucrurilor (1948), Un caz de mutilare (1961), Comedianţii (1966), La drum cu mătuşă-mea (1969), Consulul onorific (1973).

Pe lîngă romane, Graham Greene a publicat mai multe volume de nuvele, patru cărţi de călătorie, şase piese de teatru, trei autobiografii (dintre care una apărută postum), două biografii şi patru cărţi pentru copii. A lăsat în urmă sute de eseuri, recenzii literare şi de film. A primit două înalte distincţii ale Marii Britanii: The Order of Merit şi Companion of Honour. În 1969 statul francez i-a conferit titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare. Graham Greene a murit în aprilie 1991.

Maurice Castle, personajul principal al romanului Factorul uman, îşi trăieşte dimineţile şi după-amiezele printre fişele şi dosarele unei subsecţii a serviciului secret, unde e cît se poate de conştiincios şi de discret, iar seara se întoarce acasă, în afara Londrei, la iubita lui soţie, Sarah, o sud-africană de culoare, la copilul ei, Sam, şi la cîinele Buller. Fericirea acestui bărbat de şaizeci şi doi de ani e scoasă din banalitate, complicată şi intensificată de teamă – o conştiinţă acută a fragilităţii ei, explicabilă, pînă la un punct, prin trecutul lui de agent secret în Africa de Sud. Dar acum lucrează în Marea Britanie. Sînt vremuri de pace, iar el e un cetăţean ireproşabil. Sau nu? Atunci cînd în secţia lui se descoperă o scurgere de informaţii, numele lui Castle se regăseşte pe scurta listă de suspecţi.


******

“Tot ce ştiu este că cel ce stabileşte o legătură e pierdut.
Germenele corupţiei i-a pătruns în suflet.”
(Joseph Conrad)


Surorii mele Elisabeth Dennys,
care nu poate nega faptul că poartă o anumită răspundere
.


Notă: Un roman bazat pe viaţa într-un serviciu secret trebuie neapărat să conţină o doză importantă de fantezie, căci o descriere realistă ar încălca aproape sigur o clauză sau alta din vreo lege a secretului de stat. Operaţiunea Unchiul Remus este pur şi simplu un produs al imaginaţiei autorului (şi sper că asta va şi rămîne), ca, de altfel, toate personajele, englezi, africani, ruşi sau polonezi. Cu toate acestea, ca să-l cităm pe Hans Christian Andersen, un scriitor înţelept care se îndeletnicea tot cu fantezia, “din realitate sînt plămădite istorisirile noastre imaginare”.

PARTEA ÎNTÎI
Capitolul I

De cînd intrase în firmă ca tînăr recrut, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, Castle îşi luase prînzul într-o cîrciumă din spatele lui St James’s Street, nu departe de birou. Dacă ar fi fost întrebat de ce mănîncă acolo, ar fi menţionat calitatea excelentă a cîrnaţilor; poate că ar fi preferat un alt biter, de la Watney’s, dar calitatea cîrnaţilor cîntărea mai greu. Era mereu pregătit să-şi justifice acţiunile, chiar şi cele mai inocente, şi era mereu punctual.

Deci la unu fix era gata de plecare. Arthur Davis, asistentul său, cu care împărţea un birou, pleca punctual, la douăsprezece, pentru masa de prînz şi se întorcea, dar adesea numai teoretic, după o oră. Se înţelegea că, în cazul unei telegrame urgente, el sau Davis trebuia să se afle mereu acolo ca să primească cifrul, dar amîndoi ştiau bine că în acea subdiviziune a departamentului lor nimic nu era vreodată cu adevărat urgent. Diferenţa de fus orar dintre Anglia şi diferitele părţi ale Africii de est şi de sud cu care aveau ei de-a face era de obicei suficient de mare – chiar dacă, în cazul Johannesburg-ului, era doar puţin peste o oră – pentru ca nimeni din afara departamentului să nu fie îngrijorat de întîrzierea transmiterii unui mesaj: soarta lumii, obişnuia să declare Davis, nu se va hotărî niciodată pe continentul lor, oricîte ambasade ar deschide China sau Rusia de la Addis Abeba la Conakry şi oricîţi cubanezi ar ateriza. Castle scrise un memorandum pentru Davis: “Dacă Zairul răspunde la Nr. 172, trimite cópii la trezorerie şi la FO [1]”. Se uită la ceas. Davis întîrzia de zece minute.

Castle începu să-şi facă servieta – puse şi un bileţel cu ce trebuia să cumpere pentru soţia sa de la magazinul de brînzeturi din Jermyn Street şi pentru fiul său, cu care fusese antipatic de dimineaţă (două pachete de Maltesers cadou), precum şi o carte, Clarissa Harlowe, din care nu citise niciodată mai departe de capitolul LXXIX al primului volum. Îndată ce auzi uşa de la lift închizîndu-se şi paşii lui Davis pe coridor, ieşi din cameră. Pauza lui de prînz cu cîrnaţii fusese scurtată cu unsprezece minute. Spre deosebire de Davis, el se întorcea mereu la fix. Era una dintre virtuţile bătrîneţii.

În biroul paşnic, Arthur Davis ieşea în evidenţă prin excentricităţile lui. Acum putea fi văzut apropiindu-se din capătul celălalt al coridorului lung şi alb, îmbrăcat mai degrabă de parcă tocmai s-ar fi întors dintr-un weekend petrecut la ţară, în preajma cailor, sau poate chiar din tribuna unui hipodrom. Purta o jachetă sport, de tweed, de culoare verzuie, şi etala o batistă stacojie, cu picăţele, la buzunarul de la piept: dintr-un motiv sau altul îl asociai cu un parior la curse. Dar era ca un actor prost distribuit: de obicei, cînd încerca să fie la înălţimea costumului, îşi rasolea rolul. Dacă la Londra părea venit de la ţară, atunci cînd îl vizita pe Castle la ţară era, inconfundabil, un turist de la oraş.
— Punctual ca întotdeauna, spuse Davis, cu obişnuitul lui rînjet vinovat.
— Ceasul meu e mereu înainte, spuse Castle, scuzîndu-se pentru critica pe care n-o exprimase. Un complex de anxietate, presupun.
— Faci contrabandă cu secrete, ca de obicei? întrebă Davis, prefăcîndu-se, în glumă, că înşfacă servieta lui Castle. Respiraţia lui avea un miros dulceag: era dependent de vinul de Porto.
— Oh, le-am lăsat pe toate aici ca să le vinzi tu. O să scoţi un preţ mai bun de la relaţiile tale dubioase.
— Drăguţ din partea ta, n-am ce zice.
— Şi-apoi, eşti burlac. Ai nevoie de mai mulţi bani decît un om însurat. Eu fac pe din două cheltuielile de întreţinere...
— Ah, dar resturile alea oribile, spuse Davis, pulpa reciclată pe post de budincă, chifteaua dubioasă. Chiar merită? Un bărbat însurat nu-şi permite nici măcar un vin bun de Porto.

Intră în camera pe care o împărţeau şi sună după Cynthia. Se făcuseră doi ani de cînd Davis încerca s-o agaţe pe Cynthia, dar ea, fiică de general-maior, umbla după vînaturi mai de soi. Davis totuşi continua să spere; era întotdeauna mai sigur, explica el, să ai o aventură în interiorul departamentului – nu putea fi privită ca o ameninţare la adresa securităţii, dar Castle ştia cît de profund ataşat de Cynthia era de fapt Davis. Avea puternica dorinţă de monogamie şi umorul defensiv al unui bărbat însingurat. Castle îl vizitase o dată într-un apartament pe care-l împărţea cu doi oameni de la Departamentul Mediului Înconjurător, deasupra unui magazin de antichităţi nu departe de Claridge’s – foarte central şi W1.
— Ar trebui să te muţi şi tu ceva mai aproape, îl sfătuise Davis pe Castle în camera supraaglomerată unde reviste pentru gusturi diferite – New Statesman, Penthouse şi Nature – zăceau presărate pe canapea şi unde paharele folosite de la petrecerea altcuiva fuseseră dosite prin colţuri, ca să le găsească menajera.
— Ştii prea bine cum ne plătesc, spusese Castle, iar eu sînt însurat.
— O gravă eroare de calcul.
— Nu pentru mine, spusese Castle. Îmi place soţia mea.
— Şi desigur, mai e şi bastardul ăla mic, continuase Davis. Nu mi-aş putea permite şi copii şi vin de Porto.
— Întîmplător îmi place şi bastardul ăla mic.

Castle era pe punctul de a coborî cele patru trepte de piatră ce dădeau în Piccadily, cînd portarul îi spuse:
— Comandantul de brigadă Tomlinson doreşte să vă vadă, domnule.
— Comandantul de brigadă Tomlinson?
— Da. În camera A.3.

Castle nu-l întîlnise pe comandantul de brigadă Tomlinson decît o dată, cu mulţi ani în urmă, mai mulţi decît şi-ar fi dorit să numere, în ziua în care fusese numit – ziua în care îşi pusese numele pe Legea secretului de stat, cînd comandantul era un ofiţer foarte june, dacă era ofiţer pe atunci. Tot ce-şi mai amintea despre el era o mustaţă mică şi neagră plutind ca un obiect zburător neidentificat deasupra unei cîmpii de sugativă, care era în întregime albă şi neatinsă, poate din motive de securitate. Pata semnăturii sale, după ce-a semnat Actul, a devenit singura imperfecţiune de pe suprafaţa ei, şi foaia aceea aproape sigur a fost ruptă şi trimisă la incinerator. Cu aproape un secol în urmă, afacerea Dreyfus arătase cît de primejdios poate fi un coş de gunoi.
— Înainte pe coridor şi la stînga, domnule, îi aminti portarul cînd era cît pe ce să greşească drumul.
— Intră, intră, Castle, îl chemă comandantul de brigadă Tomlinson.

Mustaţa lui era acum la fel de albă ca sugativa şi, cu anii, făcuse burtică sub sacoul la două rînduri – doar gradul său dubios rămînea constant. Nimeni nu ştia din ce regiment făcuse parte înainte, dacă existase un astfel de regiment, căci toate titlurile militare din clădire erau puţin suspecte. Gradele puteau pur şi simplu să facă parte din acoperirea universală. Îi spuse:
— Nu cred că-l cunoşti pe colonelul Daintry.
— Nu, nu cred că... Bună ziua.

În pofida costumului negru şi corect şi a feţei sale ascuţite, Daintry lăsa o impresie de viaţă în aer liber mai autentică decît lăsase vreodată Davis. Dacă Davis, la prima vedere, arăta ca şi cum s-ar fi simţit ca acasă în tribuna agenţilor de pariuri, Daintry era negreşit la el acasă în tribuna de lux sau pe o landă cu ierunci. Lui Castle îi plăcea să facă portrete fulger ale colegilor săi; uneori chiar le punea pe hîrtie.
— Cred că l-am cunoscut pe un văr de-al dumneavoastră la Corpus, spuse Daintry. Vorbea agreabil, dar părea puţin nerăbdător; probabil că trebuia să prindă vreun tren spre nord, la King’s Cross.
— Colonelul Daintry, explică brigadierul Tomlinson, e noua noastră mătură, şi Castle observă felul în care tresări Daintry la auzul prezentării. A preluat securitatea de la Meredith. Dar nu sînt sigur că l-ai întîlnit vreodată pe Meredith.
— Bănuiesc că vă referiţi la vărul meu Roger, îi spuse Castle lui Daintry. Nu l-am mai văzut de ani de zile. Şi-a luat licenţa în finanţe, cu un calificativ excelent. Cred că acum e la Trezorerie.
— Îi descriam situaţia de-aici colonelului Daintry, îi dădu înainte comandantul de brigadă Tomlinson, păstrîndu-şi cu stricteţe propria lungime de undă.
— Eu am făcut dreptul. Un calificativ mediocru, spuse Daintry. Dumneavoastră aţi studiat istoria, cred?
— Da. Cu un calificativ foarte slab.
— La Casă?
— Da.
— I-am explicat colonelului Daintry, spuse Tomlinson, că, din toată secţia 6A, numai tu şi cu Davis lucraţi cu telegrame strict secrete.
— Dacă se poate numi ceva strict secret în secţia noastră. Sigur, le vede şi Watson.
— Davis – el a făcut Universitatea din Reading, nu-i aşa? întrebă Daintry, eventual cu o uşoară nuanţă de dispreţ.
— Văd că v-aţi făcut temele.
— De fapt, tocmai am avut o discuţie cu Davis însuşi.
— Deci de-asta a întîrziat zece minute la prînz.

Zîmbetul lui Daintry semăna cu redeschiderea dureroasă a unei răni. Avea buze foarte roşii şi la colţuri se despărţeau cu greutate. Spuse:
— Am discutat cu Davis despre dumneavoastră, deci acum discut cu dumneavoastră despre Davis. O verificare deschisă. Trebuie să scuzaţi noua mătură. Trebuie să învăţ cum se trag sforile, adăugă, încurcîndu-se printre metafore. Trebuie să mă ţin după schemă – în pofida încrederii noastre în voi amîndoi, desigur. Apropo, te-a avertizat?
— Nu. Dar de ce m-ai crede? Am putea fi înţeleşi.

Rana se deschise iar, foarte puţin, apoi se închise strîns.
— Înţeleg că orientarea lui politică e un pic de stînga. Aşa e?
— E membru al Partidului Laburist. Presupun că v-a spus-o el însuşi.
— Nu-i nimic rău în asta, desigur. Şi dumneavoastră...?
— Eu nu fac politică. Presupun că Davis v-a spus şi asta.
— Dar uneori votaţi, nu?
— Nu cred c-am votat vreodată de la război încoace. Problemele de azi par deseori... ei bine, puţin cam provinciale.
— Un punct de vedere interesant, spuse Daintry dezaprobator.

Castle îşi dădu seama că, spunînd adevărul, de data asta făcuse o eroare de judecată, dar, în afara ocaziilor cu adevărat importante, prefera întotdeauna adevărul. Adevărul poate fi confirmat din alte surse. Daintry se uită la ceas:
— Nu vă ţin mult. Trebuie să prind un tren la King’s Cross.
— Un weekend la vînătoare?
— Da. Cum aţi ştiut?
— Intuiţie, spuse Castle şi din nou îşi regretă răspunsul. Întotdeauna era mai prudent să nu sari în ochi. Existau momente, care deveneau tot mai dese de la un an la altul, cînd visa cu ochii deschişi la un conformism perfect, aşa cum altcineva ar fi visat să cîştige cupa la crichet.
— Presupun că mi-aţi remarcat cutia pentru puşcă, lîngă uşă?
— Da, spuse Castle, care pînă atunci n-o văzuse, ăla a fost indiciul. Se bucură văzînd că Daintry părea din nou liniştit.

Daintry explică:
— Nu e nimic personal în toată treaba asta, înţelegeţi? E pur şi simplu o verificare de rutină. Există atîtea reguli încît, uneori, unele dintre ele ajung să fie neglijate. E natura umană. De exemplu, regula de a nu lua nimic de lucru la tine atunci cînd ieşi din birou...

Privi cu înţeles spre servieta lui Castle. Un ofiţer şi un gentleman ar fi deschis-o de îndată pentru inspecţie, făcînd o glumă uşoară, dar Castle nu era ofiţer şi nici nu se plasase vreodată în rîndurile gentlemenilor. Voia să vadă cît de departe, sub masă, putea să ajungă noua mătură. Spuse:
— Nu merg acasă. Nu merg decît la masă.
— Dar nu vă deranjează, nu...? Daintry întinse mîna după servietă. I-am cerut acelaşi lucru şi lui Davis, spuse el.
— Davis n-avea servietă, spuse Castle, atunci cînd l-am văzut.

Daintry roşi din cauza gafei. Ar fi simţit o ruşine asemănătoare – Castle era sigur de asta – dacă ar fi împuşcat un hăitaş.
— Oh, trebuie să fi fost celălalt tip, spuse Daintry. Am uitat cum îl cheamă.
— Watson? sugeră comandantul de brigadă.
— Da, Watson.
— Deci l-aţi verificat pînă şi pe şeful nostru?
— Face parte din schemă, spuse Daintry.

Castle îşi deschise servieta. Scoase un exemplar din Berkhamsted Gazette.
— Ce-i asta? întrebă Daintry.
— Ziarul meu local. Aveam de gînd să-l citesc la masă.
— Oh da, bineînţeles. Uitasem. Locuiţi destul de departe. Nu vi se pare un pic cam incomod?
— Fac mai puţin de-o oră cu trenul. Am nevoie de-o casă şi de-o grădină. Am un copil, înţelegeţi, şi un cîine. Nu-l poţi ţine nici pe unul, nici pe celălalt într-un apartament. Nu în condiţii confortabile.
— Observ că citiţi Clarissa Harlowe. Vă place?
— Da, pînă acum. Dar mai sînt patru volume.
— Asta ce e?
— O listă cu lucruri de ţinut minte.
— De ţinut minte?
— Lista mea de cumpărături, explică Castle. Scrisese sub adresa mare a casei sale, 129 King’s Road: “Două Maltesers. Un sfert de kilogram Earl Grey. Brînză – Wensleydale? sau Double Gloucester? Loţiune de bărbierit Yardley”.
— Ce Dumnezeu sînt Maltesers?
— Un fel de ciocolată. Ar trebui să le-ncercaţi. Sînt delicioase. După părerea mea, mai bune decît Kit Kat.

Daintry spuse:
— Credeţi că ar merge la gazda mea? Aş vrea să-i duc ceva mai ieşit din comun. Se uită la ceas: Poate că aş putea să-l trimit pe portar – sînt cam pe muchie cu timpul. De unde le cumpăraţi?
— Poate să le ia de la un ABC din Strand.
— ABC? întrebă Daintry.
— Aerated Bread Company.
— Pîine aerată [2]... ce Dumnezeu...? Ei, asta e, n-avem timp să intrăm în detalii. Sînteţi sigur că... aperitivele astea or să meargă?
— Sigur, gusturile diferă.
— Fortnum’s e la doi paşi.
— Nu le găsiţi acolo. Sînt foarte ieftine.
— Nu vreau să par meschin.
— Atunci concentraţi-vă pe cantitate. Spuneţi-i să vă ia un kilogram jumate.
— Cum spuneaţi că le zice? Poate că i-aţi putea spune portarului la ieşire.
— Deci verificarea s-a încheiat? Sînt în regulă?
— Oh, da. Da. V-am spus că e pur formal, Castle.
— Noroc la vînătoare.
— Mersi mult.

Castle îi dădu mesajul portarului.
— Un kil jumate a zis?
— Da.
— Un kil jumate de Maltesers!
— Da.
— Pot să iau un camion?

Portarul îl convocă pe ajutorul de portar care citea o revistă cu femei, spunîndu-i:
— Un kil jumate de Maltesers pentru domnul colonel Daintry.
— Asta face o sută douăzeci de pachete sau pe-acolo, spuse omul după ce calculă puţin.
— Nu, nu, spuse Castle, nu e chiar atît de rău. Cred că se referă strict la greutate.

Îi lăsă făcînd calcule. Ajunse cu o întîrziere de cincisprezece minute la cîrciumă şi colţul lui obişnuit era ocupat. Mîncă şi bău repede şi calculă că recîştigase trei minute. Apoi cumpără Yardley-ul de la farmacistul din St James’s Arcade, Earl Grey de la Jackson’s, un Double Gloucester tot de-acolo ca să economisească timp, deşi mergea de obicei la magazinul de brînzeturi din Jermyn Street, dar Maltesers, pe care intenţionase să le cumpere de la ABC, nu mai erau cînd ajunse el – vînzătorul îi spuse că apăruse o comandă neaşteptată – şi în locul lor trebui să cumpere Kit Kat. Nu era în întîrziere decît cu trei minute atunci cînd reveni lîngă Davis.
— Nu mi-ai spus că făceau o verificare, îi zise.
— Am jurat să păstrez secretul. Te-au prins cu ceva?
— Nu tocmai.
— Pe mine da. M-a întrebat ce-aveam în buzunarul de la trenci. Aveam raportul ăla de la 59800. Voiam să-l mai citesc o dată în timpul mesei.
— Ce-a zis?
— Oh, m-a lăsat să scap cu un avertisment. A zis că regulile sînt făcute ca să fie respectate. Şi cînd te gîndeşti că tipul ăla, Blake (oare de ce-o fi vrut să scape?), a cîştigat patruzeci de ani de scutire de impozite, stres intelectual şi responsabilitate, şi noi suferim de pe urma lui [3].
— Colonelul Daintry n-a fost foarte dificil, spuse Castle. Îl cunoştea pe un văr de-al meu de la Corpus. O chestie ca asta schimbă lucrurile.

Capitolul II

Castle reuşea de obicei să prindă trenul de şase treizeci şi cinci de la Euston. Acesta îl lăsa punctual la Berkhamsted la şapte şi douăsprezece. Bicicleta îl aştepta la gară – îl cunoştea pe controlor de mulţi ani şi întotdeauna o lăsa în grija lui. Apoi pedala pe drumul mai lung pînă acasă, de dragul exerciţiului – pe podul de peste canal, pe lîngă şcoala în stil Tudor, pe High Street, pe lîngă biserica de cremene cenuşie ce conţinea coiful unui cruciat, apoi la deal, pe Chilterns, spre casa lui mică, semidetaşată, din King’s Road. Întotdeauna ajungea acolo, dacă nu telefona din Londra ca să-şi anunţe întîrzierea, pe la şapte şi jumătate. Îi mai rămînea exact atîta timp cît să-i spună noapte bună băiatului şi să bea un whisky sau două pînă la cina de la opt.

Într-o profesiune bizară, tot ce ţine de rutina cotidiană capătă mare valoare – poate că acesta fusese unul dintre motivele pentru care, atunci cînd venise înapoi din Africa de Sud, alesese să se întoarcă la locul său natal: la canalul de sub sălciile plîngătoare, la şcoală şi la ruinele unui castel cîndva faimos care îndurase asediul prinţului Ludovic al Franţei şi unde, potrivit legendei, Chaucer fusese funcţionarul însărcinat cu lucrările, iar vreun Castle din vechime fusese, poate – cine ştie? –, unul dintre meşteri. Acum rămăseseră doar cîteva movile de iarbă şi cîţiva metri de zid de cremene, dînd spre canal şi spre calea ferată. Mai departe era un drum lung, ce se îndepărta de oraş, mărginit de tufişuri de păducel şi castani spanioli, pînă ajungeai în sfîrşit la libertatea din Common [4]. Cu ani în urmă, locuitorii oraşului luptaseră pentru dreptul lor de a duce vitele la păscut în Common, dar în secolul douăzeci era puţin probabil ca vreun animal, în afară de iepuri sau capre, să-şi poată găsi hrana printre ferigi, grozamă şi buruieni.

Cînd Castle era copil încă mai existau în Common rămăşiţele vechilor tranşee săpate în argilă roşie în timpul primului război cu Germania, de către membrii Ins of Court OTC, tineri care activaseră acolo înainte de a merge să moară în Belgia sau în Franţa ca membri ai unor unităţi mai ortodoxe. Nu era prudent să umbli prin locurile acelea fără să le cunoşti bine, căci vechile tranşee fuseseră săpate la adîncimi de cîţiva metri, după modelul tranşeelor Bătrînilor Netrebnici [5] de pe lîngă Ypres şi un străin risca să cadă şi să-şi rupă un picior. Copiii care fuseseră învăţaţi cu locurile hoinăriseră după pofta inimii pînă cînd amintirea începu să se şteargă. Castle, dintr-un motiv sau altul, ţinuse minte pînă în ziua de azi şi uneori, în zilele lui libere, îl lua de mînă pe Sam şi-i prezenta ascunzătorile uitate şi pericolele multiple din Common. Cîte campanii de gherilă dusese acolo, copil fiind, contra unor forţe copleşitoare. Ei bine, zilele gherilei reveniseră, visele cu ochii deschişi deveniseră realitate. Trăind astfel, între cele profund familiare, avea sentimentul de siguranţă pe care-l încearcă un ocnaş bătrîn întorcîndu-se la închisoarea pe care o cunoaşte.

Castle îşi împingea bicicleta pe King’s Road. Îşi cumpărase casa cu ajutorul unei societăţi de construcţii, după întoarcerea în Anglia. I-ar fi fost uşor să economisească bani plătind cash, dar nu dorea să pară mai altfel decît învăţătorii de pe ambele părţi ale străzii – cu salariul pe care-l cîştigau ei le era imposibil să economisească. Din acelaşi motiv păstra vitraliul destul de ţipător cu Cavalerul Rîzînd, deasupra uşii principale. Îi displăcea; îl asocia cu dentiştii – adesea, în oraşele de provincie, vitraliul ascunde agonia scaunului de ochii străinilor –, însă, iarăşi, fiindcă vecinii le suportau pe ale lor, prefera să-l lase în pace. Învăţătorii de pe King’s Road erau susţinători puternici ai principiilor estetice din nordul Oxfordului, unde mulţi dintre ei îşi băuseră ceaiul cu mentorii lor, iar bicicleta lui s-ar fi potrivit şi acolo, pe Banbury Road, pe hol, sub scară.

Deschise yala de la uşă. Cîndva se gîndise să cumpere o încuietoare canelată sau ceva foarte special, ales în St James’s Street, de la Chubb’s, dar se abţinuse – vecinii lui se mulţumeau cu yale şi în ultimii trei ani nu se dăduse nici o spargere, care să-l justifice – decît, cel mai aproape, la Boxmoor. Holul era pustiu; la fel părea şi camera de zi, pe care putea s-o vadă prin uşa deschisă: din bucătărie nu venea nici un zgomot. Observă numaidecît că sticla de whisky nu stătea la-ndemînă lîngă sifon, pe bufet. Tabietul format de ani întregi fusese stricat şi Castle simţi o nelinişte ca înţepătura unei insecte. Strigă “Sarah”, dar nu primi nici un răspuns. Rămase în picioare, în pragul holului, lîngă suportul pentru umbrele, înregistrînd din priviri rapide scena familiară, mai puţin un detaliu esenţial – sticla de whisky – şi îşi ţinu respiraţia. Dintotdeauna, de cînd veniseră, fusese sigur că într-o zi îi va ajunge din urmă un blestem şi ştiuse că, atunci cînd se va întîmpla, nu trebuie să se lase trădat de panică: trebuie să plece repede, fără nici o încercare de a aduna vreun ciob din viaţa lor împreună. “Cei ce sînt în Iudeea trebuie să se ascundă în munţi...” Dintr-un motiv sau altul, se gîndi la vărul său de la Trezorerie ca şi cum ar fi fost o amuletă care putea să-l protejeze, o lăbuţă de iepure purtătoare de noroc şi apoi reuşi din nou să respire, uşurat, auzind voci la etaj şi paşii lui Sarah coborînd pe scări.
— Iubitule, nu te-am auzit. Discutam cu doctorul Barker.

Doctorul Barker o urma – un bărbat între două vîrste, cu o pată de un roşu-aprins pe obrazul stîng, îmbrăcat în gri prăfos, cu două stilouri în buzunarul de la piept; sau poate că unul dintre ele era o lanternă de buzunar pentru a privi în gîturile oamenilor.
— S-a întîmplat ceva?
— Sam are pojar, iubitule.
— O să se facă bine, spuse doctorul Barker. Doar aveţi grijă să stea liniştit. Fără prea multă lumină.
— Doriţi un whisky, domnule doctor?
— Nu, mulţumesc. Mai am încă două vizite de făcut şi deja am întîrziat la cină.
— De unde putea să-l ia?
— Oh, e o epidemie în toată regula. Nu trebuie să vă faceţi griji. E doar o formă uşoară.

După plecarea doctorului, Castle îşi sărută soţia. Îşi trecu mîna prin părul ei negru, aspru; îi atinse pomeţii înalţi. Palpă contururile negre ale feţei ei aşa cum ar fi făcut-o un bărbat care alesese unica sculptură reuşită dintre atîtea cioplituri fără valoare împrăştiate pe treptele unui hotel pentru turişti; se asigura că tot ce preţuia mai mult în viaţă încă mai era în siguranţă. La sfîrşitul unei zile, se simţea întotdeauna de parcă ar fi lipsit ani întregi, lăsînd-o fără apărare. Dar nimeni de pe-aici n-avea nimic împotriva sîngelui ei african. Aici nu exista nici o lege care să le pericliteze viaţa împreună. Erau în siguranţă – sau atît cît puteau fi vreodată.
— Ce s-a întîmplat? întrebă ea.
— Am fost îngrijorat. Nimic nu părea la locul lui în seara asta, cînd am venit. Tu nu erai aici. Nici măcar whisky-ul...
— Ce dependent eşti de tabieturi.

Începu să-şi desfacă servieta în timp ce ea pregătea whisky-ul.
— Chiar nu există nici un motiv de îngrijorare? întrebă Castle. Niciodată nu-mi place cum vorbesc doctorii, mai ales atunci cînd sînt liniştitori.
— Nici un motiv.
— Pot să mă duc să-l văd?
— Acum doarme. E mai bine să nu-l trezim. I-am dat o aspirină.

Puse volumul unu din Clarissa Harlowe la loc în bibliotecă.
— L-ai terminat?
— Nu, şi mă îndoiesc că o să-l termin vreodată. Viaţa e un pic cam scurtă.
— Dar credeam că-ţi plac cărţile lungi.
— Poate o să-mi încerc norocul cu Război şi pace pînă nu e prea tîrziu.
— N-o avem.
— O să cumpăr mîine un exemplar.

Ea măsurase cu atenţie un whisky cvadruplu după standardele cîrciumilor englezeşti şi acum i-l aduse şi-i strînse mîna peste pahar, de parcă ar fi fost un mesaj pe care nimeni altcineva nu trebuia să-l înţeleagă. De fapt, cantităţile pe care le bea erau cunoscute numai de ei: de obicei nu bea nimic mai tare decît berea atunci cînd era cu un coleg sau chiar cu un străin la bar. Orice urmă de alcoolism putea fi privită cu suspiciune în profesia lui. Numai Davis era atît de indiferent încît să tragă degajat la măsea, fără să se sinchisească de cine-l putea vedea, dar la el era genul acela de îndrăzneală care provine dintr-un simţ al inocenţei totale. Castle îşi pierduse pentru totdeauna şi îndrăzneala, şi inocenţa, în Africa de Sud, cînd aştepta să cadă lovitura.
— Nu te superi, nu-i aşa, dacă mîncarea e rece în seara asta? întrebă Sarah. Am fost ocupată cu Sam toată seara.
— Sigur că nu.

Îşi petrecu braţul în jurul ei. Profunzimea iubirii lor era la fel de secretă ca măsura cvadruplă de whisky. Vorbindu-le altora despre ea ar fi ispitit pericolul. Dragostea era un risc total. Literatura proclamase asta dintotdeauna. Tristan, Anna Karenina, pînă şi poftele lui Lovelace – se uitase peste ultimul volum din Clarissa. “Îmi place soţia mea” fusese maximul pe care i-l spusese chiar şi lui Davis.
— Mă întreb ce m-aş face fără tine, spuse Castle.
— Cam ce faci şi-acum. Două duble înaintea cinei de la opt.
— Cînd am ajuns şi tu nu erai aici cu whisky-ul, m-am speriat.
— Te-ai speriat de ce?
— De singurătate. Bietul Davis, adăugă el, să meargă acasă şi să nu-l aştepte nimic...
— Poate se distrează mult mai bine.
— Asta e distracţia mea, spuse el. Un sentiment de siguranţă.
— Viaţa de-afară e chiar aşa periculoasă? Sorbi din paharul lui şi-i atinse gura cu buze umede de J & B. El cumpăra întotdeauna J & B datorită culorii – o porţie mare de whisky cu sifon nu părea mai tare decît una slabă de altă marcă.

Telefonul sună pe masa de lîngă canapea. Ridică receptorul şi spuse alo, dar nu răspunse nimeni. “Alo.” Numără în gînd pînă la patru şi puse jos receptorul cînd auzi legătura întrerupîndu-se.
— Nimeni?
— Trebuie să fi fost o greşeală.
— S-a întîmplat de trei ori luna asta. Mereu atunci cînd întîrzii tu la birou. Nu crezi c-ar putea fi un spărgător care verifică dacă sîntem acasă?
— Nu e nimic aici care să merite o spargere.
— Citesc poveşti atît de oribile, iubitule – oameni cu ciorap pe faţă. Urăsc momentul ăla de după asfinţit, înainte de întoarcerea ta.
— De-asta ţi l-am cumpărat pe Buller. Unde este Buller?
— E în grădină, mănîncă iarbă. I-a fost un pic rău. Oricum, ştii cum e cu străinii. Se gudură pe lîngă ei.
— Cu toate astea, s-ar putea să aibă ceva de obiectat la o mască-ciorap.
— Ar crede că e pusă ca să-i facă lui plăcere. Îţi aminteşti de Crăciun... cu pălărioarele de hîrtie...
— Înainte de a-l cumpăra pe el crezusem că boxerii sînt cîini fioroşi.
— Sînt – cu pisicile.

Uşa scîrţîi şi Castle se întoarse repede: botul negru şi pătrăţos al lui Buller împinse uşa pînă la capăt şi apoi îşi proiectă corpul, ca un sac de cartofi, către prohabul lui Castle. Castle se feri.
— Culcat, Buller, culcat.

O panglică lungă de bale cobora de-a lungul cracului de la pantalonii lui. Spuse:
— Dacă aşa se gudură el, orice hoţ o să fugă un kilometru.

Buller începu să latre spasmodic şi să scuture din şale ca un cîine cu viermi, mergînd înapoi spre uşă.
— Taci din gură, Buller.
— Nu vrea decît o plimbare.
— La ora asta? Mi s-a părut că ai zis că e bolnav.
— Pare să fi mîncat destulă iarbă.
— Taci din gură, Buller, lua-te-ar naiba. Nici o plimbare.

Buller se lăsă greu şi îmbăloşă parchetul ca să se consoleze.
— Omul care a citit contorul azi-dimineaţă s-a speriat de el, dar Buller nu voia decît să se împrietenească.
— Dar omul care citeşte contorul îl cunoaşte.
— Era unul nou.
— Nou. De ce?
— Oh, omul care vine de obicei e răcit.
— I-ai cerut legitimaţia?
— Bineînţeles. Iubitule, acum ţie ţi-e frică de hoţi? Termină, Buller. Termină. Buller îşi lingea părţile intime cu entuziasmul unui consilier municipal care-şi bea supa.

Castle trecu peste el şi ieşi pe hol. Examină contorul cu atenţie, dar nu părea să existe nimic neobişnuit şi se întoarse.
— Tu eşti îngrijorat de ceva?
— Nu-i nimic important. S-a întîmplat ceva la birou. Un tip nou de la securitate, care-şi arată muşchii. M-a iritat – sînt în firma asta de mai bine de treizeci de ani şi pînă acum ar fi trebuit să aibă încredere în mine. În curînd o să ne caute prin buzunare cînd ieşim în pauza de prînz. De fapt, s-a uitat în servieta mea.
— Fii drept, iubitule. Nu e vina lor. E vina serviciului.
— E prea tîrziu ca să-l mai schimb pe-ăsta.
— Niciodată nu e prea tîrziu, spuse ea, iar el şi-ar fi dorit să o poată crede. Îl sărută din nou cînd trecu pe lîngă el, spre bucătărie, ca să aducă friptura rece.

După ce se aşezară şi el mai luă un whisky, ea îi spuse:
— Lăsînd gluma la o parte, chiar bei prea mult.
— Numai acasă. Nu mă vezi decît tu.
— Nu m-am referit la slujbă. M-am referit la sănătatea ta. Nu-mi pasă de slujbă.
— Nu?
— Un departament din Foreign Office. Toată lumea ştie ce înseamnă asta, dar trebuie să umbli cu gura închisă ca un criminal. Dacă mi-ai spune – mie, soţiei tale – ce-ai făcut azi, te-ar da afară. Aş vrea să te dea afară. Ce-ai făcut azi?
— Am bîrfit cu Davis, am luat notiţe pe nişte fişe, am trimis o telegramă – oh, şi am fost intervievat de ofiţerul ăla nou de la securitate. L-a cunoscut pe văru-meu pe vremea cînd era la Corpus.
— Care văr?
— Roger.
— Snobul ăla de la Trezorerie?
— Da.

Cînd se duceau la culcare, el îi spuse:
— Pot să văd ce face Sam?
— Sigur. Dar deja ar trebui să doarmă dus.

Buller îi urmă şi lăsă puţin scuipat, ca o bomboană, pe aşternuturi.
— Oh, Buller.

Dădu din coada ce-i mai rămăsese de parcă ar fi fost lăudat. Pentru un boxer nu era inteligent. Costase o groază de bani şi poate că pedigriul lui era puţin prea perfect.

Băiatul dormea întins pe diagonală în pătuţul lui din lemn de tek, cu capul pe o cutie de soldăţei de plumb în loc de pernă. Un picior negru ieşea de tot de sub pături şi un ofiţer tanchist era prins între degetele lui. Castle o privi pe Sarah cum îl rearanjează, îndepărtînd ofiţerul şi dezgropînd un paraşutist de sub o pulpă. Îi manevra corpul cu nonşalanţa unei experte şi copilul continua să doarmă sănătos.
— Pare foarte febril şi deshidratat, spuse Castle.
— Şi tu ai părea la fel dacă ai avea temperatură 39 de grade.

Arăta mai african decît mama lui şi amintirea unei fotografii despre foamete veni în mintea lui Castle – un cadavru mic, răşchirat în nisipul deşertului, privit de un vultur.
— Asta-i foarte mult.
— Nu pentru un copil.

Era mereu uimit de încrederea ei: putea să facă o mîncare nouă fără să apeleze la vreo carte de bucate şi nimic nu se spărgea vreodată în mîinile ei. Acum îl întorcea cu bruscheţe pe băiat şi îl învelea cu hotărîre, fără a cauza nici măcar un tremur de pleoapă.
— Are un somn sănătos.
— Cu excepţia coşmarurilor.
— Iar a avut unul?
— Mereu acelaşi. Noi plecăm amîndoi cu trenul şi el rămîne singur. Pe peron, cineva – nu ştie cine – îl apucă de braţ. Nimic îngrijorător. E la vîrsta coşmarurilor. Am citit undeva că ele vin o dată cu ameninţarea şcolii. Mi-aş fi dorit să nu trebuiască să meargă la şcoala pregătitoare. S-ar putea să aibă probleme. Uneori aproape-mi doresc să fi avut şi voi apartheid aici.
— E un alergător bun. În Anglia n-ai probleme dacă eşti bun la vreun joc oarecare.

În pat, în noaptea aceea, ea se trezi din primul somn şi spuse, de parcă gîndul i-ar fi venit în vis:
— Nu-i aşa că-i ciudat faptul că ţii atît de mult la Sam?
— Bineînţeles că ţin la el. De ce n-aş ţine? Am crezut că dormeai.
— Nu e nimic “bineînţeles”. E un mic bastard.
— Aşa-i spune şi Davis.
— Davis? Nu ştie, nu? întrebă ea cu teamă. Sigur nu ştie?
— Nu, stai liniştită. E cuvîntul pe care-l foloseşte el despre orice copil.
— Mă bucur că tatăl lui e la doi metri sub pămînt, spuse ea.
— Da. Şi eu mă bucur, săracul de el. Poate că pînă la urmă s-ar fi însurat cu tine.
— Nu. De tine am fost îndrăgostită tot timpul. Chiar şi atunci cînd am rămas grea cu Sam, eram îndrăgostită de tine. E copilul tău mai mult decît al lui. Încercam să mă gîndesc la tine cînd făcea dragoste cu mine. Era genul ăla căldicel. La universitate îi spuneau unchiul Tom. Sam n-o să fie căldicel, nu? Fierbinte sau rece, dar nu căldicel.
— De ce vorbim despre toată istoria asta antică?
— Pentru că Sam e bolnav. Şi pentru că tu eşti îngrijorat. Cînd nu mă simt în siguranţă îmi amintesc cum mă simţeam atunci cînd ştiam că trebuie să-ţi spun despre el. Atunci, în prima noapte, dincolo de graniţă, în Lourenço Marques. Hotel Polana. Mă gîndeam: “O să se îmbrace la loc şi o să plece pentru totdeauna”. Dar n-ai făcut-o. Ai rămas. Şi am făcut dragoste cu tot cu Sam înăuntru.

Stăteau întinşi în linişte unul lîngă altul, după atîţia ani, doar un umăr atingînd umărul celuilalt. El se întreba dacă aşa arată bătrîneţea fericită pe care o mai văzuse uneori pe feţele străinilor, dar avea să fie mort cu mult înainte ca ea să ajungă la bătrîneţe. Bătrîneţea era ceva ce nu vor putea niciodată să împartă.
— Nu-ţi pare rău niciodată, întrebă ea, că noi n-am făcut un copil?
— Sam e de-ajuns ca responsabilitate.
— Nu glumesc. Nu ţi-ar fi plăcut un copil al nostru?

De data asta ştiu că întrebarea era una dintre cele ce nu pot fi ocolite.
— Nu, spuse el.
— De ce nu?
— Prea vrei să despici firul în patru, Sarah. Îl iubesc pe Sam pentru că-i al tău. Pentru că nu-i al meu. Pentru că nu trebuie să văd nimic din mine cînd mă uit la el. Văd doar ceva din tine. Nu vreau să merg înainte la nesfîrşit. Vreau ca ştafeta să se oprească aici.

Capitolul III
1

— O dimineaţă de sport pe cinste, spuse cu jumătate de gură colonelul Daintry, întorcîndu-se către lady Hargreaves şi bătînd din cizme ca să se debaraseze de noroi înainte de a intra în casă. Păsările erau bine răspîndite.

În spatele lui, ceilalţi oaspeţi se îngrămădeau afară din maşini cu falsa jovialitate a unei echipe de fotbal care încearcă să-şi arate viguroasa încîntare sportivă, ca să n-arate cît de îngheţaţi şi înnămoliţi se simt de fapt.
— Băuturile vă aşteaptă, spuse lady Hargreaves. Serviţi-vă. Prînzul – peste zece minute.

O altă maşină urca dealul din parc, la mare distanţă. Cineva mugea de rîs în aerul rece şi umed şi cineva striga:
— Uite-l în sfîrşit pe Buffy. La ţanc pentru masa de prînz, normal.
— Şi celebrul dumneavoastră pudding cu friptură şi rinichi? întrebă Daintry. Am auzit atîtea despre el.
— Vrei să spui plăcinta mea. Chiar ai petrecut o dimineaţă bună, domnule colonel? Vocea ei avea un vag accent american – cu atît mai agreabil pentru că era vag, ca adierea unui parfum scump.
— N-au fost mulţi fazani, spuse Daintry, dar în rest a fost foarte bine.
— Harry! strigă ea peste umărul lui. Dicky! Apoi: Unde e Dodo? S-a rătăcit? Nimeni nu-i spunea lui Daintry pe numele mic pentru că nimeni nu-l ştia. Cu o senzaţie de singurătate privi silueta graţioasă şi longilină a gazdei sale şchiopătînd pe scări în jos ca să-l întîmpine pe “Harry” cu cîte un sărut pe fiecare obraz. Daintry merse de unul singur în sufragerie, unde băuturile aşteptau pe bufet.

Un bărbat mic, îndesat şi trandafiriu, în costum de tweed, pe care i se păru că-l mai văzuse pe undeva, îşi amesteca un martini sec. Purta ochelari cu rame argintii care sclipeau în lumina soarelui.
— Puneţi şi pentru mine, spuse Daintry, dacă-l faceţi chiar sec.
— Zece la unu, spuse omuleţul. Miroase a tărie, hă? Întotdeauna folosesc un deodorant după. Tu eşti Daintry, nu? M-ai uitat. Eu sînt Percival. Ţi-am luat tensiunea o dată.
— Oh, da. Doctorul Percival. Sîntem mai mult sau mai puţin din aceeaşi firmă, nu?
— Corect. C voia să luăm legătura în secret – aici n-avem nevoie de prostiile alea de emiţătoare. Eu nici nu pot să-l fac pe-al meu să meargă, tu poţi? Necazul e, totuşi, că nu vînez. Doar pescuiesc. Eşti aici pentru prima dată?
— Da. Tu cînd ai venit?
— Cam devreme. Pe la amiază. Sînt o adevărată fiară la volanul unui Jaguar. Nu pot să cobor sub o sută.

Daintry privi spre masă. În dreptul fiecărui loc era cîte o sticlă de bere. Nu-i plăcea berea, dar întotdeauna, dintr-un motiv sau altul, se părea că e considerată potrivită la vînătoare. Poate că se asorta cu infantilismul întregii ocazii, ca berea de ghimbir de la Lord’s. Dar Daintry nu era deloc infantil. Pentru el, o vînătoare era un exerciţiu de strictă abilitate competitivă – fusese cîndva finalist în Cupa Regelui. Pe mijlocul mesei erau castronaşe de argint pentru dulciuri care, văzu el, conţineau Maltesers-urile sale. Fusese cam stînjenit cu o seară înainte, cînd îi prezentase aproape o ladă lui lady Hargreaves; era clar că ea habar n-are ce sînt sau ce-ar putea face cu ele. Simţea că omul ăla, Castle, îl prostise intenţionat. Se bucură să vadă că păreau mai rafinate în castroane de argint decît în pungi de plastic.
— Îţi place berea? îl întrebă pe Percival.
— Îmi place tot ce-i alcoolic, spuse Percival, mai puţin Fernet-Branca, şi-atunci băieţii năvăliră zgomotoşi în casă – Buffy şi Dodo, Harry şi Dicky şi toţi ceilalţi; argintăria şi paharele vibrară de atîta veselie. Daintry se bucura că Percival e acolo, pentru că nici prenumele lui Percival nu părea să-l ştie nimeni.

Din păcate fu despărţit de el la masă. Percival îşi termină repede prima sticlă de bere şi o începu pe a doua. Daintry se simţi trădat, căci Percival părea să se înţeleagă atît de uşor cu vecinii, de parcă şi ei ar fi fost membri ai vechii firme. Începuse o poveste pescărească ce-l făcuse să rîdă pe bărbatul numit Dicky. Daintry stătea între tipul despre care presupunea că e Buffy şi un bărbat în vîrstă, zvelt, cu faţă de avocat. Se prezentase şi numele lui îi suna cunoscut. Era ori procurorul general, ori jurisconsultul general, însă Daintry nu-şi amintea care din două; incertitudinea lui inhiba conversaţia.

Buffy spuse deodată:
— Doamne, să fiu al naibii dacă alea nu-s Maltesers!
— Aţi auzit de Maltesers? întrebă Daintry.
— N-am mai gustat unul de pe vremea lui Pazvante! Întotdeauna îmi cumpăram la film cînd eram copil. Au un gust minunat. Pe-aici nu sînt cinematografe, nu?
— De fapt, eu le-am adus de la Londra.
— Mergeţi la film? Eu n-am mai fost de zece ani. Deci încă mai vînd Maltesers?
— Pot fi cumpărate şi de la magazin.
— Nu ştiam. Unde le-aţi găsit?
— Într-un ABC.
— ABC?

Daintry repetă cu îndoială ce spusese Castle:
— Aerated Bread Company.
— Extraordinar! Ce e pîinea aerată?
— Nu ştiu, spuse Daintry.
— Ce chestii se mai inventează azi! Nu m-aş mira dacă pîinile lor ar fi făcute de computere, ce ziceţi de asta? Se aplecă, luă un Malteser şi-l foşni între degete, în dreptul urechii, ca pe un trabuc.

Lady Hargreaves strigă peste masă:
— Buffy! Nu înaintea plăcintei cu carne şi rinichi.
— Scuză-mă, dragă. N-am putut să rezist. N-am mai gustat unul de cînd eram copil. Îi spuse lui Daintry: Extraordinare chestii, computerele astea. O dată am plătit cinci lire să-mi găsească nevastă.
— Nu sînteţi căsătorit? întrebă Daintry, uitîndu-se la inelul de aur purtat de Buffy.
— Nu. Pe-ăsta-l ţin mereu pe deget pentru protecţie. De fapt nu eram serios, mă-nţelegi dumneata. Îmi place să încerc şmecherii noi. Am umplut un formular cît braţul tău de lung. Calificare, pasiuni, profesie, tot ce vrei şi ce nu vrei. Mai luă un Malteser: Slăbiciunea mea, spuse. Întotdeauna am avut-o.
— Şi aţi avut candidate?
— Mi-au trimis o fată. Fată! Avea trei’j’cinci de ani cum te văd şi cum mă vezi. A trebuit să-i dau ceai. N-am mai băut ceai de cînd a murit maică-mea. I-am zis: “Draga mea, te superi dacă-l facem whisky? Îl ştiu pe chelnerul de-aici. Ne aranjează el ceva!” Mi-a zis că nu bea. Nu bea!
— Le încurcase computerul?
— Avea o diplomă în economie de la Universitatea din Londra. Şi ochelari mari. Pieptul plat. Mi-a zis că găteşte bine. I-am zis că eu întotdeauna mănînc la White’s.
— Aţi mai văzut-o?
— N-am mai vorbit, dar o dată mi-a făcut cu mîna dintr-un autobuz cînd coboram pe treptele clubului. Penibil! Fiindcă eram cu Dicky în momentul ăla. Asta s-a întîmplat cînd au lăsat autobuzele să circule pe St James’s Street. Nimeni n-a mai fost în siguranţă.

După plăcinta cu carne şi rinichi urmară o tartă cu melasă şi o bucată mare de brînză Stilton, iar sir John Hargreaves făcu să circule vinul de Porto. Exista o uşoară senzaţie de neastîmpăr la masă, ca şi cînd vacanţa s-ar fi prelungit prea mult. Lumea începu să arunce priviri pe fereastră, spre cerul cenuşiu: în cîteva ore, lumina se va duce. Îşi băură repede vinul, de parcă s-ar fi simţit vinovaţi – în realitate nu se aflau acolo ca să huzurească –, cu excepţia lui Percival, care nu era implicat. El spunea o altă poveste pescărească şi avea patru sticle de bere goale în dreptul lui.

Jurisconsultul general – sau era procuror general? – zise răspicat:
— Ar trebui să mergem. Apune soarele. El sigur nu se afla acolo pentru plăceri, ci numai pentru execuţii, şi Daintry simpatiza cu neliniştea lui. Hargreaves chiar trebuia să facă o mişcare, dar Hargreaves aproape adormise. După atîţia ani în serviciul colonial – pe vremuri fusese un tînăr comisar districtual pe ceea ce se numea atunci Coasta de Aur – îşi însuşise trucul de a-şi asigura o siestă în circumstanţele cele mai defavorabile, chiar înconjurat de poliţiştii care se certau făcînd mai multă gălăgie decît Buffy.
— John, strigă lady Hargreaves peste masă, trezeşte-te.

Deschise nişte ochi albaştri, senini, imuni la şocuri şi spuse:
— Am aţipit.

Se spunea că în tinereţea lui, undeva în Ashanti, mîncase din greşeală carne de om, dar digestia nu-i fusese afectată. Conform poveştii îi spusese guvernatorului: “Chiar nu puteam să mă plîng, domnule. Îmi făceau o mare onoare invitîndu-mă să iau masa cu ei”.
— Ei, Daintry, spuse el, presupun că e vremea să continuăm masacrul.

Se desprinse de masă şi căscă:
— Plăcinta ta cu mere, dragă, este prea bună.

Daintry îl privi cu invidie. Îl invidia în primul rînd pentru poziţie. Era unul dintre foarte puţinii oameni din afara serviciilor care fuseseră vreodată numiţi C. Nimeni din firmă nu ştia de ce fusese ales – se bănuiau tot felul de influenţe obscure, căci singura experienţă în domeniul informaţiilor şi-o cîştigase în Africa în timpul războiului. Daintry îl invidia şi pentru soţia lui; era atît de bogată, atît de decorativă, atît de impecabil americană. Aparent, o căsătorie americană nu intra în categoria căsătoriilor cu cetăţeni străini: pentru a te căsători cu o străină trebuia să obţii o permisiune specială şi aceasta era deseori refuzată, dar căsătoria cu o americancă însemna, poate, o confirmare a relaţiei speciale. Se întrebă, totuşi, dacă lady Hargreaves fusese aprobată de MI5 şi pasată de F.B.I.
— Diseară, spuse Hargreaves, facem o şuetă, nu-i aşa, Daintry? Tu cu mine şi cu Percival. După ce pleacă ăştia.

2

Sir John Hargreaves ţopăia de colo-colo, oferind trabuce, turnînd whisky-uri, aţîţînd focul.
— Eu unul nu prea mă dau în vînt după vînătoare, spuse el. În Africa nu vînam deloc, decît cu camera de filmat, dar soţiei mele îi plac toate vechile obiceiuri englezeşti. Dacă ai pămînt, spune ea, trebuie să ai şi păsări. Mă tem că n-au fost destui fazani, Daintry.
— Am avut o zi foarte bună, zise Daintry, una peste alta.
— Mi-aş fi dorit să aveţi şi un pîrîu cu păstrăvi, spuse doctorul Percival.
— Oh da, te dai în vînt după pescuit, nu-i aşa? Ei bine, poţi să zici că sîntem pe punctul de a începe o partidă de pescuit chiar acum. Plesni un buştean cu vătraiul. Inutil, spuse, dar îmi place să văd cum sar scîntei. Se pare că avem o scurgere undeva în secţia 6.

Percival spuse:
— Acasă sau pe front?
— Nu ştiu sigur, dar am un sentiment urît că e aici, acasă. Într-una dintre secţiile africane – 6A.
— Tocmai am terminat de trecut în revistă secţia 6, spuse Daintry. Doar o verificare de rutină. Ca să fac cunoştinţă cu oamenii.
— Da, mi-au zis. De-asta te-am chemat aici. Bineînţeles, m-am bucurat şi de participarea ta la vînătoare. Te-a frapat ceva?
— Securitatea s-a cam înmuiat. Dar asta-i valabil şi pentru toate celelalte secţii. Am făcut o percheziţie, de exemplu, ca să văd ce iau oamenii cu ei în serviete, în pauza de prînz. Nimic serios, dar m-a surprins numărul de serviete... E doar un avertisment, desigur. Dar un avertisment poate să sperie un om nervos. Nu prea avem cum să-i punem să se dezbrace.
— Se face asta în minele de diamante, dar sînt de acord că, în West End, dezbrăcarea ar părea puţin neobişnuită.
— Vreo neregulă serioasă la cineva? întrebă Percival.
— Serioasă nu. Davis din 6A avea la el un raport – spunea că vrea să-l citească în timpul mesei. L-am avertizat, desigur, şi l-am pus să-l lase la brigadierul Tomlinson. Am mers şi pe urmele vechi. Epurarea s-a făcut foarte eficient de la izbucnirea cazului Blake, dar încă mai avem cîţiva oameni care au fost cu noi în vremurile rele de demult. Unii dintre ei sînt chiar de pe vremea lui Burgess şi Maclean [6]. Am putea să începem iar să-i urmărim, dar e dificil să mai găseşti o pistă care s-a răcit.
— E posibil, bineînţeles, la rigoare e posibil, spuse C, ca scurgerea să vină din străinătate şi dovezile să fi fost plantate aici. Iar ei să vrea să ne dezbine, să ne distrugă moralul şi să ne strice relaţia cu americanii. Informaţia că a existat o scurgere, dacă devine publică, ar fi mai vătămătoare decît scurgerea propriu-zisă.
— La asta mă gîndeam şi eu, spuse Percival. Întrebări în Parlament. Toate numele vechi scoase la lumină – Vassall [7], afacerea Portland [8], Philby [9]. Dar dacă ei vor publicitate, noi nu putem face mare lucru.
— Bănuiesc că o Comisie Regală ar fi însărcinată să închidă uşa grajdului, spuse Hargreaves. Dar hai să presupunem pentru un moment că ei vor informaţii, nu scandal. Secţia 6 pare un departament cît se poate de improbabil pentru aşa ceva. Nu există secrete atomice în Africa: gherile, războaie tribale, mercenari, mici dictaturi, recolte pierdute, scandaluri legate de construcţii, filoane de aur, nimic foarte secret în toate astea. De-asta mă întreb dacă motivul n-ar putea fi pur şi simplu scandalul, să demonstreze că iar s-au infiltrat în serviciul secret britanic.
— E o scurgere importantă, C? întrebă Percival.
— Poţi să spui că e o picătură foarte măruntă, în primul rînd economică, dar lucrul interesant este că, în afară de economie, mai e vorba şi despre chinezi. Oare nu se poate – dat fiind faptul că ruşii sînt aşa nişte novici în Africa – ca ei să vrea să se folosească de serviciul nostru pentru informaţii despre chinezi?
— Nu pot să înveţe mare lucru de la noi, zise Percival.
— Dar ştii cum e mereu la Centrul fiecăruia. Un lucru pe care nimeni nu-l suportă niciodată acolo e o fişă albă şi goală.
— De ce nu le trimitem cópii la indigo, cu complimentele noastre, după lucrurile pe care le trimitem americanilor? În principiu ar trebui să existe o détente, nu? Ne-am scuti pe toţi de o groază de probleme. Percival scoase din buzunar un mic tub şi pulveriză pe ochelari, apoi şi-i şterse cu o batistă albă, curată.
— Serviţi-vă cu whisky, spuse C. Sînt prea înţepenit ca să mă mişc, după vînătoarea aia afurisită. Ai vreo idee, Daintry?
— Majoritatea oamenilor din secţia 6 sînt post-Blake. Dacă urmele lor nu sînt de încredere, atunci nimeni nu e în siguranţă.
— Şi totuşi, sursa pare să fie secţia 6 – şi probabil 6A. Ori acasă, ori în străinătate.
— Şeful secţiei 6, Watson, e relativ nou-venit, spuse Daintry. A fost verificat foarte minuţios. Şi apoi mai e Castle – e cu noi de foarte mult timp, l-am adus înapoi din Pretoria acum şapte ani pentru că aveau nevoie de el în 6A şi mai existau şi motive personale – necazuri cu fata cu care voia să se-nsoare. Sigur, el e din epoca verificărilor relaxate, dar aş zice că e curat. Un tip plicticos, de mîna-ntîi, bineînţeles, printre dosare – în general, periculoşi sînt ăia sclipitori şi ambiţioşi. Castle e însurat fără riscuri, a doua oară, prima lui soţie a murit. Are un copil, o casă în Metroland, luată pe ipotecă. Asigurarea de viaţă – e la zi cu plata. Nu trăieşte pe picior mare. N-are nici măcar maşină. Am impresia că merge cu bicicleta pînă la gară în fiecare zi. O diplomă de categoria a treia, pe istorie, la Casă. Atent şi scrupulos. Roger Castle de la Trezorerie e vărul lui.
— Deci crezi că e curat?
— Are excentricităţile lui, dar n-aş zice că sînt periculoase. De exemplu, el mi-a sugerat să-i aduc acele

Maltesers lui lady Hargreaves.
— Maltesers?
— E o poveste lungă. N-o să vă plictisesc cu ea acum. Şi mai e Davis. Nu ştiu dacă sînt chiar atît de mulţumit de Davis, în pofida rezultatului pozitiv al verificării.
— Mai toarnă-mi şi mie un whisky, Percival, te rog, aşa, bravo. În fiecare an spun că e ultima mea vînătoare.
— Dar plăcintele alea cu carne şi rinichi ale soţiei dumitale sînt minunate. N-aş vrea să le pierd, spuse Percival.
— Îndrăznesc să spun că am putea găsi o altă scuză pentru ele.
— Ai putea să încerci să pui păstrăvi în pîrîul ăla.

Daintry simţi din nou o zvîcnire de invidie; încă o dată se simţea lăsat pe dinafară. N-avea nici un fel de viaţă comună cu tovarăşii săi dincolo de graniţele securităţii. Chiar şi pe post de vînător simţea că e în exerciţiul funcţiunii. Se spunea că Percival colecţionează tablouri. Şi C? O întreagă existenţă socială fusese deschisă pentru el de către soţia americană şi bogată. Plăcinta cu carne şi rinichi era tot ce i se permitea lui Daintry să împartă cu ei în afara programului de serviciu – poate pentru prima şi ultima oară.
— Spune-mi mai mult despre Davis, zise C.
— Universitatea din Reading. Matematică şi fizică. Şi-a făcut o parte din serviciul militar la Aldermaston. Nu i-a susţinut niciodată – cel puţin nu deschis – pe protestatari. Partidul Laburist, desigur.
— Ca patruzeci şi cinci la sută din populaţie, spuse C.
— Da, da, sigur, şi totuşi... E celibatar. Trăieşte singur. Cheltuieşte destul de liber. Îi place vinul bun de Porto. Pariază la curse. Asta-i o metodă clasică, desigur, de a explica de ce-ţi poţi permite...
— Ce-şi permite? În afară de vin.
— Mă rog, are un Jaguar.
— Şi eu la fel, spuse Percival. Presupun că nu trebuie să te întrebăm cum s-a descoperit scurgerea?
— Nu v-aş fi adus aici dacă nu v-aş fi putut spune. Watson ştie, dar nimeni altcineva din secţia 6. Sursa informaţiei e una neobişnuită – un trădător sovietic care rămîne pe loc.
— Oare scurgerea ar putea să vină din secţia 6 din străinătate?
— Ar putea, dar mă îndoiesc. E adevărat că unul dintre rapoartele pe care le-au primit părea să vină direct de la Lourenço Marques. Era cuvînt cu cuvînt aşa cum îl scrisese 69300. Aproape ca o fotocopie a documentului propriu-zis, deci s-ar fi putut crede că scurgerea era acolo dacă n-ar fi existat cîteva corecturi şi ştersături. Inadvertenţe care nu puteau fi descoperite decît aici, comparînd raportul cu dosarele.
— O secretară? sugeră Percival.
— Daintry şi-a început verificarea de la ele, nu-i aşa? Sînt verificate mai serios decît oricine altcineva. Deci rămînem cu Watson, Castle şi Davis.
— Un lucru care mă îngrijorează, spuse Daintry, este că Davis era ăla care scotea un raport din birou. Unul de la Pretoria. Fără vreo importanţă aparentă, dar avea o legătură cu China. Spunea că vrea să-l recitească în timpul mesei. El şi Castle trebuiau să-l discute mai tîrziu cu Watson. Am verificat adevărul acestei chestii cu Watson.
— Ce ne sugerezi? întrebă C.
— Am putea introduce nişte măsuri de maximă securitate cu ajutorul lui 5 şi al Secţiei Speciale. Vizîndu-i pe toţi cei din secţia 6. Scrisori, telefoane, microfoane în apartamente, urmărire pas cu pas.
— Dacă lucrurile ar fi atît de simple, Daintry, nu te-aş fi deranjat să vii pînă aici. Asta e doar o vînătoare de mîna a doua şi ştiam că fazanii te vor dezamăgi.

Hargreaves îşi ridică piciorul beteag cu ambele mîini şi îl aduse către foc.
— Să presupunem că dovedim vinovăţia lui Davis – sau a lui Castle, sau a lui Watson. Ce facem atunci?
— Aici ar trebui să decidă tribunalele, spuse Daintry.
— Titluri în ziare. Alt proces in camera. Nimeni din afară nu ar şti cît de mici şi lipsite de importanţă fuseseră scurgerile. Oricine o fi, n-o să ia patruzeci de ani ca Blake. Poate o să facă zece, dacă închisoarea e sigură.
— Asta n-ar trebui să fie problema noastră.
— Nu, Daintry, dar ideea acelui proces nu mă încîntă cîtuşi de puţin. La ce cooperare putem să ne mai aşteptăm după aceea din partea americanilor? Şi apoi, mai e şi sursa noastră. Ţi-am spus, e încă la locul lui. Nu vrem să-l expunem atîta timp cît se dovedeşte folositor.
— Într-un fel, spuse Percival, ar fi mai bine să închidem ochii ca un soţ politicos. Să expediem pe cine-o fi într-un departament inofensiv. Să uităm totul.
— Şi să ascundem o crimă? protestă Daintry.
— Oh, crimă, spuse Percival şi zîmbi către C ca un tovarăş de conspiraţie. Cu toţii comitem crime pe undeva, nu? E meseria noastră.
— Problema este, spuse C, că situaţia seamănă puţin cu o căsnicie dificilă. Într-o căsnicie, dacă amantul începe să se plictisească de complezenţa soţului, poate oricînd să provoace un scandal. Are pîinea şi cuţitul. Poate să-şi aleagă momentul. Eu nu vreau scandal.

Daintry ura zeflemeaua. Zeflemeaua era ca un cod secret pentru care n-avea manual. Avea dreptul să citească telegrame şi rapoarte marcate Strict Secret, dar zeflemeaua de genul ăsta era atît de secretă, încît n-avea nici un incidiu după care s-o înţeleagă. Spuse:
— Personal, mai degrabă aş demisiona decît să acopăr.
Puse jos paharul de whisky cu atîta putere încît ciobi cristalul. Iarăşi lady Hargreaves, gîndi el. Ea trebuie să fi insistat cu cristalul. Spuse:
— Îmi cer scuze.
— Sigur că ai dreptate, Daintry, zise Hargreaves. Nu-ţi face probleme cu paharul. Te rog să nu crezi că te-am pus să faci tot drumul pînă aici ca să te conving s-o laşi baltă, dacă avem destule dovezi... Dar un proces nu e neapărat răspunsul corect. Ruşii de obicei n-ajung la proces cu propriii lor oameni. Procesul lui Penkovski [10] ne-a ridicat mult moralul, ei chiar i-au exagerat importanţa, cum a făcut şi C.I.A. Încă mă mai întreb de ce l-au ţinut. Aş vrea să fiu jucător de şah. Tu joci şah, Daintry?
— Nu, bridge.
— Ruşii nu joacă bridge, cel puţin aşa am auzit.
— E important?
— Noi jucăm jocuri, Daintry, jocuri, noi toţi. E important să nu luăm un joc prea în serios, altfel s-ar putea să-l pierdem. Trebuie să ne menţinem flexibili, dar evident că e important să jucăm acelaşi joc.
— Îmi cer scuze, sir, spuse Daintry, nu înţeleg ce spuneţi.

Era conştient de faptul că băuse prea mult whisky şi era conştient de faptul că C şi Percival evitau să se uite unul la altul – nu voiau să-l umilească. Aveau capete de piatră, gîndi el, piatră.
— Hai să mai bem un singur whisky, spuse C, sau mai bine nu. A fost o zi lungă şi umedă. Percival...?

Daintry spuse:
— Aş mai vrea unul.

Percival turnă băuturile. Daintry spuse:
— Îmi cer scuze că sînt dificil, dar aş vrea să-mi clarific puţin lucrurile înainte de culcare, altfel n-o să dorm.
— De fapt e foarte simplu, zise C. Ia-ţi măsurile de maximă securitate dacă vrei. Poate or să scoată vînatul din bîrlog fără alte probleme. O să-şi dea seama repede de ce se întîmplă – dacă e vinovat, vreau să zic. Ai putea să te gîndeşti la vreun soi de test – vechea tehnică a bancnotei marcate rareori dă greş. Cînd sîntem absolut siguri că el e omul nostru, atunci mie mi se pare că pur şi simplu va trebui să-l eliminăm. Fără proces, fără publicitate. Dacă putem să obţinem mai întîi informaţii despre contactele lui, cu atît mai bine, dar nu trebuie să riscăm o fugă publică şi apoi o conferinţă de presă la Moscova. Arestarea iese şi ea din discuţie. Dat fiind faptul că e din secţia 6, nici o informaţie pe care o poate da nu poate face la fel de mult rău ca scandalul unui proces...
— Eliminare? Vreţi să spuneţi...
— Ştiu că eliminarea e un lucru oarecum nou pentru noi. E mai mult pe linia K.G.B.-ului sau a C.I.A. De-asta am vrut să te întîlneşti cu Percival. S-ar putea să avem nevoie de ajutorul unuia dintre oamenii lui de ştiinţă. Nimic spectaculos. Certificat medico-legal. Fără anchetă, dacă se poate evita. O sinucidere e tot ce poate fi mai simplu, dar o sinucidere înseamnă întotdeauna anchetă şi asta ar putea ridica întrebări în Parlament. Toată lumea ştie ce înseamnă “un departament din Foreign Office”. “A fost la mijloc o chestiune de securitate?” Ştii genul de întrebări pe care sigur s-ar găsi cineva din fundul sălii să le pună. Şi nimeni nu crede niciodată în răspunsul oficial. În orice caz, nu americanii.
— Da, spuse Percival, înţeleg foarte bine. Ar trebui să moară liniştit, în pace – şi fără durere, bietul băiat. Durerea rămîne uneori pe faţă şi or fi existînd rude, care trebuie luate în considerare. O moarte naturală...
— E puţin mai dificil, îmi dau seama, cu toate antibioticele astea noi, zise C. Presupunînd pentru moment că este Davis, e un om abia trecut de patruzeci de ani. În floarea vîrstei.
— De acord. În ultimă instanţă ar putea fi aranjat un atac de cord. Doar dacă nu cumva... Ştie cineva dacă bea mult?
— Ai zis ceva despre vinul de Porto, nu-i aşa, Daintry?
— Nu spun că e vinovat, spuse Daintry.
— Nimeni n-o spune, spuse C. Nu facem decît să-l luăm pe Davis ca posibil exemplu... să ne ajute să examinăm problema.
— Aş vrea să mă uit pe dosarul lui medical, spuse Percival, şi aş vrea să fac cunoştinţă cu el sub un pretext oarecare. Într-un fel, ar fi pacientul meu, nu? Adică, în caz că...
— Tu şi cu Daintry aţi putea cumva să aranjaţi asta. Nu e mare grabă. Trebuie să fim foarte siguri că el e omul nostru. Şi acum – a fost o zi lungă – prea mulţi iepuri şi prea puţini fazani – somn uşor. Mic dejun pe platou. Ouă şi şuncă? Cîrnaţi? Ceai sau cafea?

Percival spuse:
— De toate, cafea, şuncă, ouă şi cîrnaţi, dacă se poate.
— Ora nouă?
— Ora nouă.
— Şi tu, Daintry?
— Numai cafea şi pîine prăjită. Ora opt, dacă nu e nici o problemă. Nu pot să dorm mult şi mă aşteaptă multă treabă.
— Ar trebui să te relaxezi mai mult, spuse C.


Note:
1. Foreign Office – Ministerul de Externe Britanic.
2. Traducerea numelui companiei.
3. George Blake – agent sovietic demascat în 1959 şi condamnat la patruzeci şi doi de ani de închisoare; a reuşit să fugă în U.R.S.S.
4. Teren aflat în folosinţa comună a locuitorilor.
5. Numele pe care şi l-au dat trupele britanice din primul război mondial, inspirat, se pare, de o remarcă de-a kaizerului Wilhelm al II-lea.
6. Guy Burgess şi Donald Maclean – diplomaţi britanici recrutaţi de K.G.B. înaintea celui de-al doilea război mondial; fug la Moscova în 1951. Alături de Kim Philby, John Cairncross şi Anthony Blunt, fac parte din aşa-numitul “grup al celor cinci magnifici de la Cambridge”, a cărui trădare a zguduit serviciul secret britanic.
7. Afacerea Vassall – tentativă de corupere a unor miniştri din guvernul Marii Britanii prin intermediul unei reţele de prostituate manipulate de ataşatul militar al ambasadei U.R.S.S. la Londra.
8. Arestarea de către MI5 a unui agent secret sovietic care, sub numele de Gordon Lonsdale (în realitate, Kim Maladoi), reuşise să obţină planurile bazei secrete de submarine de la Portland.
9. Harold “Kim” Philby – cel mai celebru trădător din “grupul de la Cambridge”. Ajuns într-o funcţie de conducere în serviciul secret britanic, este implicat în trădarea tuturor mişcărilor anticomuniste din estul Europei. Este demascat de C.I.A. în urma trădării secretului armei nucleare, dar nu i se poate dovedi vinovăţia. Fuge în 1963. Moare la Moscova în 1988 şi e înmormîntat cu onoruri militare.
10. Oleg Penkovski – colonel în Marele Stat Major al armatei sovietice; în 1960 îşi oferă serviciile Marii Britanii şi Statelor Unite. Este omul care în 1962 i-a oferit preşedintelui Kennedy documentaţia asupra rachetelor sovietice din Cuba. Arestat de K.G.B. în 1962, este condamnat la moarte şi executat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer