Tainele inimei

Cristian Teodorescu
Tainele inimei
Editura Cartea Românească, 2005





CRISTIAN TEODORESCU s-a născut în anul 1954, la Medgidia. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1980. Din 1980 pînă în 1985 e profesor în satul Vizureşti, din Dîmboviţa. În 1985 i se oferă un post de corector, cu jumătate de normă, la Contemporanul. Consiliul Culturii nu-şi dă acordul. E şomer timp de şase luni, apoi corector la Tipografia "Informaţia". D.R. Popescu îl angajează corector la "România literară", apoi îl va trece în redacţie.

După 1990 lucrează succesiv la Cotidianul, Zig-zag, Avantaje şi, timp de 5 ani, la biroul din Bucureşti al Europei libere. Conduce, 7 luni, revista Cultura, apoi demisionează. În prezent e şef de departament la Cotidianul.

A debutat editorial în 1983, în antologia Desant, Editura Cartea Românească.

Debutează cu volum în 1985, la Cartea Românească, cu Maestrul de lumini, povestiri. Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor.

În 1987 îi apare la Cartea Românească romanul Tainele inimei. Premiul Academiei Române, 1990.

Publică la Editura Alex Faust repovestit copiilor mei în 1991.

În 1996 scoate la Editura RAO volumul Povestiri din lumea nouă. Premiul Uniunii Scriitorilor.

În 2003 îi apare la Editura Paralela 45 Îngerul de la benzinărie. Premiul ASPRO.

Povestirile sale au apărut în antologii în Olanda, Statele Unite, Germania, Rusia.

Am scris cartea asta acum aproape 20 de ani. Singura editură la care trăgeam nădejde că ar fi putut apărea era Cartea Românească. Directorul ei era, pe atunci, romancierul George Bălăiţă, care s-a luptat pentru publicarea majorităţii colegilor mei de generaţie. Redactorul cărţii a fost doamna Magdalena Bedrosian, căreia îi datorez forma finală a manuscrisului, mult îmbunătăţit în urma sugestiilor sale.

N-am schimbat nimic în această reeditare faţă de prima ediţie a romanului Tainelor inimei, din cel puţin două motive. Cartea a devenit între timp un fel de document de epocă. Dacă mi-aş fi permis să intervin în ea, aş fi făcut cam acelaşi lucru ca martorii proceselor de azi, care îşi schimbă declaraţiile după împrejurări. În afară de asta, romanul urmăreşte un anumit sindrom, cel de sufocare, de care sufereau şi suferă mulţi intelectuali români. Unii au ajuns în case de sănătate, alţii au devenit boschetari, o formă limită de libertate, ca şi nebunia.

Nu ştiam cînd am scris Tainele inimei că boschetarul intelectual va deveni unul dintre personajele numeros reprezentate în viaţa comună, după căderea totalitarismului în România. Poveşti asemănătoare aceleia prin care trece personajul principal al acestei cărţi am auzit după Revoluţie de la cîteva zeci de persoane de bună condiţie care şi-au părăsit familia, slujba şi identitatea, din cauză că simţeau că se sufocă, dacă n-ar fi ales această cale. Nu fură, nu cerşesc, deşi nu refuză un mic ajutor nerambursabil. Trăiesc din te miri ce, iar cîte unii încearcă să se întoarcă la viaţa pe care au abandonat-o. Nu izbutesc, fiindcă simt din nou că sînt strînşi de beregată: nu de cineva anume, ci de ceva impalpabil care supravieţuieşte în România şi după 1989.

Acesta ar fi al treilea motiv pentru care ediţia a doua din Tainele inimei nu se deosebeşte cu nimic de prima.

(Cristian Teodorescu)


Vara, din oraşul acestei povestiri aveau loc exoduri zilnice. Lumea se ducea la Constanţa să facă plajă sau la Eforie să-şi trateze reumatismele. La trenul de şase dimineaţă, peronul gării era şi nu prea era aglomerat de navetiştii care aveau serviciu la Constanţa, de familiile cu copii şi de bătrînii fără somn. Aceştia din urmă fumau, tuşeau, scuipau cu fereală şi pînă să vină trenul beau o bragă şi-i urau vînzare bună lui Midat. Bragagiul dădea din cap, sceptic: "Cine mai ştie ce-i bun?" Răcoritoarele lui nu se mai bucurau de trecere decît în rîndurile călătorilor în tranzit, amatori de culoare locală. Pentru ei purta Midat fes roşu, cu ciucure, şi un brîu, tot roşu, încins pe deasupra halatului de un alb ponosit.

Maiorul Scipion, dacă nu era la pescuit, se plimba prin mulţime şchiopătînd - şi-ar fi început ziua cu un rom, dar, cum nu se găsea nimeni să i-l ofere, se uita acru la plimbăreţi recomandîndu-le nămolul din fundul bălţilor de la marginea oraşului. Maiorul era sănătos sau, mai precis, nu fusese niciodată bolnav, deşi avea vreo 65 de ani şi trecuse prin multe. După părerea lui, bătrînii care se duceau la Eforie să-şi dea cu nămol se răsfăţau. Pentru el, leacul unic era romul, astfel dozat încît dimineaţa să-l bine-dispună, la prînz să-i dea poftă de mîncare, după-amiază să-l ajute să-şi treacă timpul, iar seara să-l adoarmă.

"Mai veneau şi negustori de mîna a doua. Ăştia voiau să dea lovitura, la speculă. Cîte unul o scotea la capăt - îşi dubla capitalul. Ceilalţi pierdeau vremea prin oraş aşteptînd osul de ros şi pînă la urmă o luau din loc lefteri. Îi scutura de bani un comis-voiajor care pica în oraş toamna, cînd erau afacerile în toi. Avea un geamantan cu mostre de stofă pe care-l deschidea în sala tăinuită a cafenelei. Din buzunar scotea un portofel plin cu zaruri şi titireze de barbut. Asta era afacerea lui: vindea zaruri şi titireze, dar numai pe încercate. Le dădea al naibii de scump - marfă franţuzească, cu dungă argintie pe învelişul de ţiplă sau în cutiuţe sigilate. Îi plăcea şi să joace. Cu clienţii săi din oraş îşi încerca norocul, cîteva mîini. Mai mult pierdea. Îşi scotea banii din buzunarele negustorilor nou-veniţi, după ce-şi aştepta şansa zile în şir. Miza sume tot mai mari, parcă împotriva propriei sale convingeri de jucător păgubos. Se mira că cîştigă şi-şi întreba, după fiecare mînă, partenerii dacă vor să mai joace. După ce le lua toţi banii, le înapoia stingherit o parte din cîştig; dacă ar fi pierdut el?!

Comis-voiajorul a mai venit în oraş de cîteva ori şi după război. În geamantanul lui care se învechise avea acum marfă de contrabandă. Nu găsea cui s-o plaseze; se făcuse stabilizarea şi erau bani puţini în oraş. Ne-a invitat pe cîţiva în camera lui, la hotel, să facem o partidă. Eu nu luasem solda - nu m-am băgat. Proprietarul hotelului a încercat vreo două, trei mîini şi, dacă a văzut că nu-i intră zarul, s-a astîmpărat. S-a prins Garvis, la titireze. A pierdut pînă au început să-l treacă sudorile. Juca pe marfa din depozit şi, încăpăţînat, nu voia să se oprească. Făcuse băşici la degete tot răsucind la titireze. Le-a scăpat sub masă pe amîndouă. Nu găsim decît unul. Celălalt nu-i şi nu-i. Aud ceva sub talpa cizmei - mă aplec: titirezul lipsă şi cîteva bobite de mercur."

"N-am avut nici o pretenţie (Garvis). Mi-am luat banii înapoi, am rupt hîrtiile - bonuri de marfă - şi le-am spus ălorlalţi să-l lase în pace. Hotelierul l-a buzunărit, să-şi ia banii înapoi. I-a găsit o mulţime de zaruri şi titireze, sigilate, închise în cutiuţe, S-a dus să la arunce la privată. Cînd s-a întors l-a dat afară pe nemernic."

"Ne-a dat la fiecare cîte o pereche de zaruri (Scipion). Eu le-am îngropat pe-ale mele în grădină de frica percheziţiilor."

"Le am şi acum." (Garvis).

Proprietarul hotelului îşi luase tălpăşiţa după naţionalizare.

Pe măsură ce se apropia de prezent, anonimul devenea tot mai duios. Vocile sale începeau să se amestece, pierzîndu-se în divagaţii şi în confesiuni de interes strict personal. După cîteva halbe drese cu rom, vocea fostului maior răzbătea cu tot mai multă putere. Nu-l asculta nimeni. Tot ceea ce avea de spus era ştiut şi răsştiut. Bine ameţit, bătrînul părăsea terasa. În drum spre casă, tapa trecătorii de ţigări.

Miliţianul nu se ţinea după tine. A rămas la intrarea în parc. Te uiţi totuşi în urmă. Nu e! Dar ar fi fost atît de simplu să te înhaţe cînd ai trecut pe lîngă el. Să treci pe lîngă un miliţian, fără să-l vezi numai pentru că femeia care aştepta în staţie semăna cu Lucia. Era să te opreşti cînd ai dat cu ochii de ea - dacă era ea! Culmea neghiobiei ar fi fost să te apropii şi să-i spui că tu eşti. Dacă te-ar fi recunoscut sau, mai probabil, dacă ar fi avut chef să te recunoască aşa cum arăţi, ar fi urmat un dialog penibil-absurd, întretăiat de exclamaţiile ei exprimate sau subînţelese - Tu? Nu se poate!

Îţi răreşti paşii. Pantofii tăi temeinic tălpuiţi cu bucăţi groase de cauciuc strivesc frunzele uscate, împrăştiate pe marginea aleii. Prudenţa te îndeamnă să eviţi zgomotele. Tot ea te avertizează că e de preferat să mergi, modest, pe marginea aleii. Hainele tale nu bat la ochi, dar nici nu arată strălucit. Pantalonii au o urmă de dungă, însă examinaţi cu atenţie - şi printre apărătorii ordinii publice există destui care au deprinderea asta - se poate observa că sînt destrămaţi jos, la manşete. Se pot observa şi petele de grăsime de deasupra genunchilor. Haina în schimb, din stofă pepit cum n-ai purtat de mulţi ani, o haină aproape nouă, compensează aspectul dubios al pantalonilor. Şi dacă ai avea o cămaşă adevărată - nu tricoul acesta cu număr pe spate şi cu o diagonală ridicolă pe piept - ai putea risca o plimbare pe bulevard, à la carte, cu popasuri în dreptul vitrinelor şi cu expediţii prin librării, după noutăţi. Ai îndrăzni chiar să comanzi o bere sub vreuna din umbrelele de soare de la "Dunărea".

Vînezi de mult o cămaşă de diftină: cu una din asta, oricît ai purta-o nu stîrneşti suspiciuni! S-a ivit ea, săptămîna trecută, şi era cam pe măsura ta, dar femeia căreia i-ai bătut două covoare mari+patru carpete s-a răzgîndit în ultima clipă. Ţi-a adus un pulover negru, de lînă. Nu obişnuieşti să te tocmeşti (un rest de snobism de intelectual de provincie), dar în situaţia ta nici n-ar fi sănătos s-o faci fiindcă femeile sînt oricînd în stare să ridice vocea, ba chiar să ţipe, deşi le vorbeşti politicos şi pe un ton scăzut. Iar ţipetele, ce să mai discutăm, nu-ţi pot aduce decît neplăceri.

La prima vedere, puloverul părea o afacere excelentă, încît femeia, care ţi-a pus în farfurie nişte resturi mizere, pe colţul mesei din bucătărie, între vase şi tacîmuri nespălate, ţi s-a părut o generoasă. Cînd te-ai uitat cu atenţie la pulover, în bîrlogul tău, ţi-a venit să rîzi: lîna era ciuruită de molii. L-ai îmbrăcat, de probă, şi găurile acelea minuscule din împletitura subţiata de purtare s-au unit, în dreptul burţii, într-una singură, ireparabilă.

Faci încet turul parcului, înainte de a te aşeza pe o bancă, la capătul unei alei mai ferite, cu posibilităţi de retragere.

Dacă ştii să-ţi alegi ora, în parcuri mai descoperi un ziar uitat, auzi discuţii - afli ce se mai întîmplă în lume.

În viaţa ta anterioară (în definitiv de ce n-ar exista şi o metempsihoză socială?) ai cunoscut persoane care atunci, şi probabil că şi acum, nu concepeau viaţa în lipsa ziarului care să le ţină la curent cu noutăţile. Pe atunci şi tu citeai ziarele - dimineaţa, la serviciu, iar seara, în fotoliu, auzeai aceleaşi ştiri din gura teleşpicherilor. Cît de important ţi se părea să afli ce se mai întîmplase în ţări pe care nu le văzuseşi niciodată, ce mai declarau oameni de stat care habar n-aveau de existenţa ta, cine cu cine intra în conflict sau încheia pace... Cu cîte îşi mai încarcă omul memoria, cînd e atît de simplu să... Nu-ţi duci gîndul pînă la capăt. L-ai repetat de atîtea ori, că a început să te plictisească. Un gînd care seamănă a justificare, ceea ce ţi se pare şi mai plictisitor. Bătrînul Haikis, cu comisioanele lui, ar fi spus: "Dacă ai făcut o alegere şi ţi s-a părut bună, ce rost are să tot pui lucrurile în balanţă?" Numai că Haikis nu ducea lipsă de interlocutori cărora să le pese de asemenea chestiuni şi nici n-avea parte de astfel de zile cînd nu e rost nici de ziare, nici de discuţii la care să tragi cu urechea!

Te rezemi de speteaza băncii, te întinzi gemînd încetişor de plăcere şi îţi cauţi o poziţie cît mai comodă de moţăit. E cald pentru mijlocul lui octombrie. Te poţi cocoţa într-un vagon de marfă dacă ai chef de umblat prin ţară, fără să te dai jos cu încheieturile înţepenite. Ar fi şi mai plăcută călătoria dacă ai putea lăsa prudenţa deoparte. N-ai furat niciodată din vagoane şi, în general, te-ai abţinut de la acte care ar putea fi calificate astfel. Din nefericire, actuala ta situaţie socială te face vulnerabil la orice acuzaţie. Dezavantajele libertăţii pure şi simple! Dezavantaje pe care ai reuşit să le ocoleşti - mai puţin întîmplarea de acum doi ani, ce porcărie!, ferindu-te de situaţiile delicate şi de împrejurările interpretabile. Viaţa ar fi mult mai plăcută dacă nu te-ar sili la atîtea precauţii!

Mda, ar fi cazul ca interlocutorul tău imaginar să fie atent - îţi aşezi, cu gravitate, picior peste picior şi afirmi: "E imposibil să simplifici lucrurile pe de-a-ntregul! Mai totdeauna se întîmplă ca simplificarea unei părţi să provoace complicarea alteia. Cînd te apuci de aşa ceva e bine să o faci în urma unui strict calcul probabilistic; să te convingi dacă merită!" Tu unul încerci uneori mici nostalgii, alteori regreţi comoditatea vieţii tale anterioare, dar una peste alta, cîte avantaje!!

Simţi un avînt retoric. Cîte ar fi de spus la acest capitol! Te-ai putea desfăşura în perioade ample, ca odinioară, în şedinţele de bilanţ şi analiză, cînd augmentai cifrele cu fraze construite de acasă, pe hîrtie, cu nenumărate ştersături prudente şi tot atîtea adăugiri menite să placă tuturor. Acum ai putea improviza, spiritual şi convingător, luînd ca pretext chiar această zi de toamnă, cu soarele ei, care îţi încălzeşte, mîngîietor, faţa şi mîinile. Să ai hîrtie şi ceva de scris, i-ai trimite o scrisoare lui Marius. Chiar dacă nu e de acord cu ideile tale, într-un fel Marius ţine la tine. S-ar bucura de o scrisoare primită de la tine: ar şti că eşti departe. S-ar bucura şi mai mult dacă n-ar mai avea deloc veşti de la tine; într-un oraş de provincie e incomod să ai un frate care a fost cineva, mai ales după întîmplarea de acum doi ani, care s-a aflat în oraş, şi cît de deformată! Să fi fost adevărat numai un sfert din ceea ce imaginaţia locală ţi-a pus în spinare şi ai fost şi acum acolo, la tăiat stuf, numărul cutare!

O privire spre capătul descoperit al aleii; n-ai poftă să repeţi experienţa de atunci! Nu sînt decît cîţiva adolescenţi întîrziaţi, studenţi dornici să fie băgaţi în seamă - e ora lor -, îi urmăreşti cum trag două bănci una lîngă alta, recunoşti stilul căminiştilor fără bani, bîrfe, discuţii despre filme, cum sună ultimul disc al cutăruia. Pe vremea ta acest cutare se numea Adamo, grupul Beatles-ilor, Tino Rossi...

Discuţia - privind lucrurile strict retrospectiv, altfel ţi se pare o pălăvrăgeală lipsită de orizont -, discuţia, să zicem, e asezonată cu înjurături rostite impersonal, dar cu o anumită forţă - provocări imprecise, cel mai comod mijloc de a se simţi bărbaţi la adăpostul unei adresări cu totul ambigue.

Nu mai suporţi înjurăturile, nici măcar cele fără adresă. Ţi se par o formă de neputinţă. Nu-ţi place să recunoşti neputinţa celor din jurul tău. Vezi în asta o problemă de autoapărare.

Te întorci eu gîndul la anii tăi de studenţie, perioada aceea cînd făceai planuri vagi care ţi se păreau riguroase şi de-abia aşteptai să te vezi cu diploma în mînă. Eviţi să-ţi aminteşti detaliile jenante - încăperea de la cămin, împărţită cu alţi trei colegi, complicitatea fiziologică pe care o presupunea încăperea - urmate de regimul camerei închiriate cînd trebuise să te muţi de la cămin. Viaţa ta anterioară n-a fost atît de trandafirie pe cît încerci să ţi-o închipui. S-ar zice chiar că propriul tău trecut, unul dintre puţinele lucruri care îţi aparţin exclusiv, refuză să se lase simplificat, cum ai decupa dintr-o fotografie numai imaginea care-ţi convine... Mda, viaţa ta anterioară nu se lasă ajustată cu foarfeca bunei-păreri-despre-tine-însuţi manifestate retrospectiv. Dar după ce ai fost numărul cutare, la stuf, acest refuz ţi se pare un amănunt, nu o problemă.

În ultimii ani te-ai deprins să stai cu ochii închişi, fără să te gîndeşti la nimic ore întregi, lăsînd timpul să se scurgă pe lîngă tine. Dacă ţi se întimplă să te şi gîndeşti la ceva, cu atît mai bine. Oricum, problema timpului nu te mai interesează decît informativ...

Cînd făcea publicitate oraşului, anonimul menţiona numele lui Iacob Haikis la capitolul "Vestigii recondiţionate". Conflictele sociale se încheiaseră şi bietul Haikis trăsese destule pe vremea cînd ele fuseseră în toi. Nu mai era nevoie acum de epitete prin care anonimul să-şi precizeze poziţia faţă de fostul negustor. Vorbea despre trecutul lui Haikis cu tandreţea pe care o încearcă istoricul cînd îşi evocă personajele. Ce afaceri făcuse Iacob la vremea lui! Avea legături în toate porturile însemnate din Europa. Primea depeşe de la Pireu, telegrafia la Marsilia. Asociatul său de la Rotterdam îi trimitea pipe şi tutun prin căpitanii de vas care-i aduceau mărfurile la Constanţa în port. Şi nu fusese un încuiat Haikis. Loc rezervat la Cazino, femei frumoase; să vrea el, cîte ar avea de povestit! În oraş, n-ai fi zis că era cine era, locuia într-unul din hotelurile de lîngă gară, pline de ploşniţe. Nu-şi făcuse şi el o casă - socoteli de burlac: dacă ai casă îţi trebuie şi nevastă s-o îngrijească. Că zice maiorul Scipion că nu fusese mare lucru de capul negustoriei lui? Cît poţi să te încrezi în Scipion?! Păzeşte trenurile de la Bucureşti după nu ştiu ce Trimis special care-o să vină ăla - vezi să nu! - să-l facă pe el general pentru nu ştiu ce merite.

După ce terminase cu negustoria, rămăsese în oraş Haikis, nu ca Vîlcu inginerul, de care chiar că nu s-ar fi împiedicat nimeni. Cîţiva ani, a trăit şi el cum a putut. Nu mai avea cameră la hotel. Altul şi-ar fi luat lumea în cap, să scape de anchete. El aşteptase să treacă valul şi se apucase de comisioane, îndeletnicire de trepăduş, îl luase Scipion peste picior. Dar văzînd şi făcînd, Haikis trecuse de la mesajele amoroase şi buchetele de flori pe care i le încredinţau timizii, la treburi mai complicate - mergea în peţit, îşi reprezenta clienţii prin tribunale fără să li se substituie înaintea completului de judecată şi fără să se dea drept avocat; specialitatea lui erau coridoarele şi funcţionarii mărunţi. Obţinea repartiţii, autorizaţii de construcţie, găsea avocaţi potriviţi; dacă aveai de vînzare lucruri care nu se căutau în oraş te duceai la el. Dacă-ţi trebuia ceva care nu se găsea în oraş, îi spuneai lui de ce ai nevoie.

Acum, bunăoară, se întorsese de la Bucureşti, cu acceleratul de douăsprezece şi jumătate. Cu ce mai întîrziase trenul, era aproape unu. După-amiază de iunie; căldură, praf, el, transpirat, coborînd treptele peronului exterior. S-ar cuveni să-l aştepte cineva. Lăsînd deoparte plicticoasele deducţii fizionomice, de ce? în ce scop?, care însoţesc adesea descrierea unui personaj - anonimul nu se ocupă cu aşa ceva: ce rost are să descrii o persoană, pe care o cunoaşte toată lumea din oraş? - Haikis, se va afla în zilele următoare, avea motivele lui să se creadă aşteptat. Nu-l aştepta nimeni, iar în staţia de taxi nici vorbă de vreo maşină. La ora asta, şoferii moţăie la umbra blocurilor din centru. Acceleratul ăsta nu le aduce mai niciodată clienţi.

Comisionarul n-are bagaje, doar o servietă uşoară, dar, cum e bolnav de astm şi cisterna salubrităţii n-a trecut, să potolească praful, se va opri de cîteva ori în drum spre casă. Mai întîi în dreptul fostului hotel, azi, clubul ceferiştilor, clădire cu etaj, unde, cîndva, a ocupat camera 19: tapet de hîrtie, şifonier în perete, lavoar cu lighean şi oală de noapte sub pat. Asta numea hotelierul o cameră confortabilă! Fetele cu care venea de la Constanţa îi rîdeau în nas de confortul lui. Ghiceau fără să-i răsfoiască registrele cam ce fel de negustor era el. Una, o roşcovană care avea apartament cu o cadă de porţelan, venise aici numai de dragul lui. Stătuse cu el o săptămînă, un fel de vacanţă pe care şi-o plătise singură. Se îndrăgostise de ea; nu-l făcuse să se simtă umilit de camera lui de la hotel. Noaptea omorau ploşniţele împreună iar ea făcea planuri în locul lui. Îi prezicea glorie, bani mulţi, apartamente în hoteluri luxoase, un singur lucru nu-i prezisese, că va rămîne cu ea. La sfîrşitul săptămînii se urcase în tren. La plecare îl îndemnase să nu mai facă prostii, aluzie la cheltuielile în care se aruncase la Constanţa, pentru ea. La ea în apartament nu-l mai primise, şi-ar fi stricat firma cu el.

Haikis se consideră un om ghinionist, dar cum are 10.000 de lei ca şi în buzunar, de astă dată nu va mai face generalizări pe tema neşansei. "O amintire frumoasă!" va spune şi-şi va continua drumul pe strada principală.

Se va opri din nou, în centru. Se va adăposti sub umbrarul de pînză vărgată al cafenelei cu biliard care, de cîţiva ani, a fost transformată în berărie. Masa de biliard mai există, chelnerii o întrebuinţează însă drept punct de tranzit pentru halbele pline. Există aici şi un telefon public, dar pînă una alta, comisionarul comandă o halbă micii chelneriţe care îşi face vînt cu bonierul. E frumuşică şi ştie să zîmbească plăcut. Haikis o cunoaşte de pe vremea cînd i-a mijlocit un schimb de bileţele cu un tînăr tehnician de la Fabrica de ciment. Fata nu cunoştea acea tactică a amînărilor care duce la căsătorie. Era sigură că avea să vină şi căsătoria. Tehnicianul se mulţumi s-o încerce; se însură cu o colegă de serviciu. Fata îl căutase pe Haikis cerîndu-i să-i înapoieze bileţelele celuilalt. Pentru ea, domnul Iacob, viaţa se terminase... Să n-o luăm chiar aşa, fată dragă, dumneata ai impresia că viaţa s-a terminat. Ştii cîţi băieţi se uită după dumneata? Să iei în serios o legătură întîmplătoare? După cum zîmbeşte bărbaţilor de la mese, se vede că mica chelneriţă a învăţat să nu ia în serios legăturile întîmplătoare. Acelaşi zîmbet i-l adresează şi lui, aducîndu-i halba cu bere. Haikis se simte mai tînăr; nu-şi îngăduie, fireşte, s-o bată pe fund, oricît ar fi ea de învăţată cu acest tratament, pentru el a rămas fata căreia îi dădea sfaturi după primul eşec sentimental.

Goleşte jumătate de halbă şi se duce la telefon să anunţe vestea cea bună clienţilor săi: moştenirea era a lor. Strîngătoarea mătuşă de la Bucureşti n-avea alţi moştenitori direcţi.

Telefonul sună în gol. Sînt la serviciu, bănuieşte dezamăgit. Să moşteneşti bunuri de peste o sută de mii şi să-ţi ardă să mai semnezi condica! Tînăra generaţie habar n-are să-şi savureze emoţiile... Nu-i vorbă că, aşa cum le prezentase avocatul situaţia, nu prea aveau emoţii de savurat. Vina lor - iei un specialist în divorţuri să descîlcească o moştenire fără testament. În anii din urmă, mătuşii îi stătuseră prin preajmă o sumedenie de rubedenii. Noroc că statul avea şi el interese în averea ei, un tablou de patrimoniu, şi pusese sigiliu la vreme. Altfel toate verişoarele şi cumnatele ei văduve (puioasă familie!) s-ar fi înţeles pînă la urmă, pe tăcute, cum se întîmplă, şi-ar fi împărţit moştenirea, fără cheltuieli de notariat. Clienţii săi, soţ şi soţie, el şofer pe autobuz, ea taxatoare, îşi luaseră adio de la moştenire. Cînd îi încredinţaseră cazul, îi oferiseră 50 de procente. Nu acceptase el, şi nu-i părea rău - ghinionul lui s-ar fi răsfrînt asupra cazului dacă ar fi devenit cotă parte la moştenire: 10.000 şi cheltuielile lui, atît pretinsese. Era mulţumit - avea chitanţă cu clauză şi, atît cît se pricepea el la oameni, clienţii săi îi vor oferi cam 5.000 pe deasupra.

Se întoarce la masă, îşi plăteşte berea; mica chelneriţă îi adresează, la plecare, unul dintre zîmbetele ei, ceea ce-l face pe comisionar să se simtă şi mai tînăr. Nu se va mai opri nicăieri pînă acasă.

Locuieşte într-o casă fără pretenţii din partea de sus a oraşului. Proprietarul e responsabilul restaurantului din centru, din Feteşti. Vine acasă o dată pe lună, ca să doarmă.

Cînd se vede în camera lui, Haikis îşi dezbracă grijuliu costumul, aşezîndu-l pe umeraş, în şifonier; papionul îl pune pe noptieră. Dă ocol mesei, în cămaşă şi indispensabili. Apoi îşi ia pipa, o umple cu tutun şi, după ce-şi potriveşte perna, se întinde de-a latul patului. Trage din pipă, fără s-o aprindă. Astmul său nu se împacă deloc cu fumul de tutun. Alunecă treptat într-o reverie care face de prisos pipa. Se amestecă, în proporţii egale în această visare, gîndul la cele zece mii sigure şi speranţa în alte cinci pe care i le vor oferi, poate, diseară tinerii săi clienţi.

Adormi de-a binelea. Bătăile în uşa camerei îl treziră, buimac. Uitase uşa de la intrare deschisă, fir-ar să fie! Ceru un răgaz, ridicîndu-se să-şi ia halatul de casă de pe scaun.

Uşa se deschise înainte de încuviinţarea lui. Era Dumitru, cu maioul lui albastru, decolorat la subţiori, şi cu pantaloni de doc pătaţi de unsoare.
- Puteai să mai aştepţi puţin! îi spuse, nemulţumit că fusese găsit în indispensabili. Trăgîndu-şi halatul, se întrebă ce putea căuta la el un pierde-vară ca acest Dumitru.
- La blocul nostru, dom' Haikis... Familia Stănescu... Aţi auzit?
- Stănescu, funcţionarul de la C.E.C.? temporiză comisionarul.

Fucţionarul fusese angajatul lui cîteva luni, înainte ca el să fi fost silit să lichideze afacerile. Îl angajase de probă, dar fusese mulţumit de el. Îi dăduse referinţe excelente. Stănescu avusese prudenţa să nu le arate nimănui...
- El, dom' Haikis! Accident de maşină... Şi el, şi nevastă-sa! Praf s-au făcut...

Dumitru vorbea vădit satisfăcut că el era primul care îi dădea această veste. Îi văzuse cu ochii lui pe Stăneşti, dimineaţa, cînd se urcaseră în maşină. Se duceau în concediu, la mare... Acum, i-a adus un camion...

El însă se folosise de referinţele fostului său angajat. Stănescu îi cunoştea registrele şi ştia să se descurce în ele. Îi lămurise pe anchetatori, cu cifre, că nu vînaseră un negustor ajuns, ci doar un soi de misit mai acătării. Stănescu venise nechemat să depună mărturie în favoarea lui. În anii aceia ciudaţi, se găsise careva să spună că Stănescu făcuse asta fiindcă îi simpatiza pe exploatatori. Formula exactă era: "unealta burgheziei". El fusese din nou anchetat, iar Stănescu aşteptase cîţiva ani ca să se poată angaja din nou funcţionar.
- Băiatu' ăla al lor de e la liceu n-a vrut să meargă cu ei. Parcă a ştiut. Ălălalt, studentu', are examene, la Bucureşti... Dimineaţa, buni, zdraveni, şi-acu' nu-i mai recunoşti; să nu vă duceţi să-i vedeţi că vi se face rău! S-a adunat comitetu' de bloc. O să fie de alergat...

Comisionarul se aşeză pe un scaun, închise ochii nădăjduind că aducătorul veştii se va volatiliza.
- Şi eu ce trebuie să fac?, întrebă înainte de-ai deschide: aducătorul unei veşti proaste nu dispare niciodată.
- Comitetu' zice că să luaţi legătura cu ăla student, să-i spuneţi. Cum oţi şti că e mai bine. Şi să mergeţi să discutaţi cu comitetu'.

Bătrînul simţi un val de ură neputincioasă împotriva acelui comitet care voia să-l facă purtător de veşti rele.
- Sînt obosit, scînci. De-abia am venit de la Bucureşti.
- Mă duc să le spun că nu veniţi?
- De unde ai scos asta? Du-te înainte; spune-le... Adică lasă, du-te.

Rămas singur, Haikis îşi dezbrăcă halatul în silă. Deschise uşa şifonierului. Trase afară un vechi costum negru şi se echipă în vederea noului comision.


Cel care ai fost a pornit într-o zi pe o pistă falsă! Mult timp ai crezut asta, încercînd să redescoperi drumul cel bun. Ca şi cum undeva ai fi schimbat macazul din nebăgare de seamă. Poate că asta s-a petrecut în seara acelei telegrame, pe care ai primit-o la cămin în penultimul an de studenţie.

Cu o zi înainte dăduse telefon acasă. Vorbise cu mama. Luase toate examenele! Puteau pleca liniştiţi în concediu... Cu note mari, fireşte... Tata era jos, pregătea maşina. Se duceau la Constanţa, la fina; îi aştepta. Ăsta era concediul alor lui - două săptămîni la fina lor Rica; cînd se întorceau în oraş se puteau lăuda că şi-au petrecut concediul pe litoral. Vorbind la telefon, şi-l închipuise pe tatăl său, spălînd maşina în faţa blocului, în maiou, cu ţigara stinsă în colţul gurii. Spălatul maşinii era un ceremonial pe care tata îl îndeplinea cu încetineala cuvenită, mai totdeauna asistat de doi-trei vecini - era singurul din bloc care avea maşină. Tatăl spunea cu o mulţumire naivă că nu pretinde că Wartburgul său se compară cu un Fiat 1800, cum avea profesorul Anghelini, însă e, orişicît, o maşină serioasă. Era felul lui de a se declara mulţumit cu soarta lui de funcţionar la C.E.C. Ştia multe despre cei din oraş, lucruri din categoria celor despre care oamenii nu prea vorbesc - cum îşi fac economiile, pentru ce, cît de des pun bani deoparte, încît se putea lăuda, în sensul strict al cuvîntului, că ştie cîte parale fac cei mai mulţi dintre concitadinii săi. Poate că asta îl făcea atît de încrezător în sine însuşi în ultima vreme. Ajunsese în momentul periculos pentru bărbaţii care îşi închipuie că au un sistem sigur de valori, fără să-l aibă. Confunda regula cu circumstanţele în care aceasta se aplică şi se simţea invulnerabil.

Venirea telegramei ţi-a anunţat-o o voce de pe culoar, în foiala generală care preceda exodul de la sfîrşitul sesiunii.

Te-ai dus la poartă, ai desfăcut telegrama, ai citit cele cîteva cuvinte. Ce era absurditatea asta? De unde pînă unde accident mortal?! Şi ce legătură avea comisionarul Haikis cu ai tăi? "Vino imediat" ţi se spunea. Îndemnul acesta ţi s-a părut singurul lucru raţional din toată telegrama.

Mama îi spusese şi ea să vină acasă cît mai repede. Se trezi prins într-un vîrtej iscat de acest "Vino imediat", ignorînd restul mesajului. Se întoarse în cameră fugind pe scări; pregătirile de plecare care altfel i-ar fi luat o jumătate de zi ţinură un sfert de oră.

De-abia în Gara de Nord, în mijlocul acelui du-te vino de necunoscuţi, i se păru că n-ar fi trebuit să se grăbească, ci să se agaţe de cel mai neînsemnat motiv care l-ar fi făcut să întîrzie sau chiar să-şi amîne întoarcerea acasă. Şi asta văzînd o femeie cu o geantă de voiaj atîrnată neglijent de umăr. Se plimba pe peron omorîndu-şi atît de inexpresiv timpul, încît era cu neputinţă să-ţi dai seama dacă pleca sau de-abia venise - mai degrabă nu dorea să ajungă nicăieri.

Trenul era plin.
Aglomeraţia îl ajută să se dezmeticească. Accident mortal! Asta nu putea însemna decît un singur lucru... Dar nu s-ar fi putut oare ca lucrul acela să depindă de graba lui de acum? Nu-i plăcea să-şi ştie părinţii îngrijoraţi din cauza lui; totdeauna se întorsese la timp acasă. Chiar şi atunci cînd ar fi vrut să mai întîrzie prin oraş. Nu ceruse niciodată vreo răsplată pentru asta. Nu s-ar fi putut ca măcar acum?! Dar cui să ceară răsplata asta? Nu credea că exista cineva care să i-o ofere. Mama se închina seara, înainte de culcare, dar cu privirile îndreptate aiurea. Se închina aşa cum tata bea o cană cu lapte rece, de unul singur, în bucătărie. Aşa erau obişnuiţi. Lui şi lui Marius nu le pretinseseră nici să se închine, nici să bea lapte.

Lîngă el, un bărbat fluiera încetişor printre dinţi, sorbind, la răstimpuri mari, cîte o înghiţitură dintr-o sticlă de bere. Era de parcă nu se întîmplase nimic.

Şi dacă nu s-a întîmplat nimic? Se sprijini cu fruntea de bara din spatele ferestrei. Închise ochii.

Îţi vin în minte şi acum întîmplări mărunte, din timpul ultimei vacanţe. Tata jucînd şah cu Marius, în sufragerie, mama în colţul de lîngă fereastră trăgînd la maşină o rochie pentru o vecină, iar venind şi întorcîndu-se în camera din fund. Conspectai un curs. Din cînd în cînd făceai mici pauze. Te duceai în bucătărie să fumezi. Te interesai, în treacăt, de scorul la şah. Marius juca mai bine decît tata care cîştiga, rar, cîte o partidă. Atunci venea şi el în bucătărie şi îşi aprindea o ţigară - în casă nu se fuma decît cînd veneau oaspeţi. Ai tăi rămăseseră cu o sumedenie de obiceiuri de pe vremea cînd locuiau cu chirie într-o casă de paiantă din cartierul gării. Se descălţau la uşă, mama aduna resturile de material de la croieli, tăindu-le fîşii înguste. Făcea preşuri pestriţe din ele. Tata îşi adusese un hîrdău pe balcon. Creştea în el rîme pentru pescuit. După ploaie, rîmele ieşeau din hîrdău şi împînzeau balconul. Tata le culegea una cîte una şi le vîra înapoi. "Aţi ieşit la aer, fetelor?"

Cînd eraţi toţi acasă, vă strîngeaţi în sufragerie, ca şi cînd aţi fi avut şi acum o singură cameră. Dacă era linişte, tata adormea pe fotoliu. Ţăcănitul maşinii de cusut nu-l trezea niciodată. Mama cu papucii ei de pîslă, ieşind din bucătărie duminica la prînz să vă cheme la masă.

Adormi şi se trezi de mai multe ori în poziţia aceea chinuită.

Se dădu jos din tren, înfrigurat. Trecu prin sala de aşteptare pustie la ora aceea şi mirosind greţos a fum de tutun. Coborî cele cîteva trepte ale peronului exterior. Se opri cîteva clipe lîngă taxiul parcat la marginea trotuarului. Şoferul dormea răsturnat pe banchetă într-o poziţie grotescă.

Porni în sus, pe strada principală, în lumina albăstrui-albicioasă a lămpilor de neon. Nu se gîndea la nimic; era prima oară cînd se întorcea acasă cu un tren de noapte. Uitase de telegramă. Se simţea ca demult, în nopţile cînd întîrzia la ceaiurile date de colegii de liceu. Mergea grăbit, fără zgomot, nădăjduind să găsească deschisă uşa de la intrarea în bloc.

Cînd ajunse pe aleea din faţa blocului, aruncă din obişnuinţă o privire pe trotuarul celălalt unde era locul Wartburgului. Maşina lipsea; doar cîteva pete de ulei străluceau metalic pe asfalt, în lumina spălăcită. Ce simplu e! descoperi buimăcit. Intră în bloc, dezorientat, de parcă se rătăcise în mijlocul unui cîmp deschis.

Comisionarul sau vreun vecin din bloc îi anunţase de accident pe fraţii mamei. Stăteau într-un sat, aproape de Babadag. Veniseră la o zi după Octavian. Erau trei, cu o mulţime de copii. Cel mai mare dintre copii, cam de vîrsta lui Marius, avea figură de idiot. Femeile erau îmbrăcate în negru, iar bărbaţii miroseau a ţuică - băuseră în tren şi acum aveau chef de vorbă. Îi sîcîiră cu întrebări pe el şi pe Marius. "Şi voi ce-o să faceţi de-aici încolo?" "Zi, n-aţi fost de faţă?" "Maşina v-aţi asigurat şi voi s-o luaţi din drum?" Băiatul cel mare ieşi pe balcon, se întoarse după cîteva minute cu un pumn de rîme pe care le arătă celor de faţă, rîzînd de unul singur. Cîteva căzură pe covor. Taică-su îl puse să le culeagă, îl trimise cu ele înapoi, apoi îl pocni peste gură cu dosul palmei.
- Nici aici nu te-astîmperi, mă?

Rica, pe care o chemase Marius, dădu fiecăruia cîte ceva de făcut. Pe el şi pe Marius îi trimise la primărie după autorizaţia de înhumare. Octavian o privi mirat auzind-o cu cîtă energie distribuia sarcini. O ştia timidă, aproape ştearsă. De cînd o părăsise bărbatul trăia la voia întîmplării, fericită vara, cînd ai lui trăgeau la ea în gazdă. Aici în oraş apărea de sărbători, pe neobservate. Tata, care o aştepta la gară, se întorcea de fiecare dată singur, în timp ce ea, ajunsă de mult, încărcată cu pachete, îl aştepta cu mama în sufragerie. Rica avea însuşirea, proprie îndeosebi obiectelor uzate, de a se lăsa confundată cu locul unde stătea. Cînd intra în casă, privirea tatii aluneca pe lîngă ea: "N-a venit cu trenul ăsta". Mama rîdea stingherită; Rica, în schimb, părea sincer amuzată că el n-o văzuse.

Îndreptîndu-se spre primărie, trecură pe lîngă biserică. Ai lor erau în capelă. Arătau îngrozitor, Rica le acoperise feţele. Îi vegheau două dintre cumnatele mamei. Se înţeleseră din priviri să nu intre în biserică. Mergeau repede. Cele cîteva străzi pe care le străbătură i se părură lui Octavian ireal de la fel, ca şi cum nu se întîmplase nimic. Nu suferea aproape de loc, ceea ce îl făcea să se simtă vinovat faţă de ai lui cînd îi reveneau în minte.

Funcţionarul de la primărie le spuse că se ocupase comisionarul de toate actele, cu o zi înainte. Octavian se simţi de prisos. Îi spuse lui Marius să se ducă singur acasă.
- Tu ce faci? îl întrebă celălalt.
- Nu ştiu.

Marius se răsuci pe călcîie.
- Nu mă duc acasă! îl anunţă peste umăr.

Octavian bănui că celălalt dorea, ca şi el, să fie singur. Se încurcau unul pe celălalt. Lui i se părea că Marius îl spiona, ca pe vremea cînd mergeau împreună pe maidan, la joacă. Poate că Marius avea acum aceeaşi impresie. Se surprinsese de cîteva ori urmărind atent reacţiile fratelui său mai mic cînd acesta vorbea despre ai lor. Ca şi cum ar fi vrut să-i cîntărească sentimentele. Găsea exagerate lamentările zgomotoase ale lui Marius, la apariţia vecinilor veniţi să-i consoleze. La un moment dat îl trăsese în camera din fund şi îi ceruse să se abţină. "N-ai decît să te abţii tu!" strigase Marius. Cînd rămîneau în doi, celălalt tăcea, neştiind ce să spună. Nu suporta tăcerea asta; se ducea în bucătărie, după Rica, cerîndu-i amănunte despre ceea ce avea să se întîmple. Seara, se oferise s-o ajute la prepararea mîncărurilor de parastas. Rica îl trimisese în sufragerie. Octavian stătea în fotoliu.
- La ce te gîndeşti? îl întrebase.
- La nimic.
- Ce vrei să spui?
- Exact ce ai auzit...
- De ce te-ai aşezat pe fotoliul ăsta, e locul lui tata! îi aminti Marius, ca şi cum tata ar fi fost în încăperea vecină şi l-ar fi putut auzi. Cînd era mic, lui Marius îi plăcea să-l pîrască. Acum părea să aibă o criză de involuţie. Sau dorea să pară că are, în lipsă de altceva. Octavian se ridicase; se aşezase pe canapea.
- Eşti mulţumit?
- N-am spus asta ca să te ridici; ţi-am spus doar că e locul lui.

Marius se aşeză el pe fotoliu, ca şi cum l-ar fi probat. Scîncise încet.

Octavian se ridicase şi se dusese în camera din fund. Nu era camera lui, dar de cînd era student se deprinsese să doarmă acolo, în vacanţă.
- Ar trebui să mă întrebi şi pe mine dacă te duci dincolo.
- De ce?

În împrejurări obişnuite, provocările lui Marius l-ar fi scos din sărite, acum se simţea toropit.
- Aşa, ca chestie. Poate că vreau să mă duc şi eu dincolo.
- Credeam că vrei să te culci în sufragerie.
- Trebuia să mă întrebi! Marius ridică vocea.
- Atunci o să mă culc în sufragerie.
-Vreau să mă întrebi! strigase celălalt.
- Să zicem că te-am întrebat.
- Întreabă-mă.
- Eşti prost. Unde vrei să te culci?

Marius ridicase din umeri, îi făcuse semn să aleagă el mai întîi. Se dusese în camera din fund. În răstimpul scurt, înainte de a adormi, se gîndise cu o duioşie chinuită la fratele lui mai mic.

După ce se despărţiră, Octavian porni în jos, pe străduţele care duceau la marginea oraşului. Mergea repede, de teamă să nu-l oprească cineva. Ultimul rînd de case era aproape de malul canalului. Coborî pe cărarea mărginită de stufăriş care ducea la locurile de pescuit. Tata îl lua cu el cînd se ducea să pescuiască în locurile astea. Asta se întîmpla demult. Prima oară cînd îl luase şi pe Marius, i-l dăduse lui în grijă. Marius avea vreo cinci ani. Octavian ajunsese să urască pescuitul din cauza asta, fiindcă, de atunci, tata îl punea să aibă grijă de fratele lui de fiecare dată, ca el să poată pescui în tihnă. Niciodată nu-i trecuse prin cap să protesteze. Se ţinea după Marius, trăgîndu-l înapoi cînd se apropia prea tare de apă sau cînd dădea să intre în smîrcurile cu papură. Marius trebuia să nu se murdărească, să nu se aşeze pe pămînt, să nu bage mîna în cutia cu cîrlige. Tata se întorcea din cînd în cînd cu faţa spre ei arătîndu-le cîte un peşte, cu care Marius putea să se joace cu condiţia să nu-l piardă. Peştele căsca gura şi se zbătea în mîinile lui Marius, care rîdea încîntat. Cînd fratele său găsea altceva să se joace, Octavian arunca pe furiş peştele în apă. Cei mai mulţi, după ce pluteau cîteva clipe între ape, zvîcneau încet din coadă, apoi dispăreau în brădiş. Cîte unul cobora lent pînă atingea fundul şi rămînea acolo.

Acum Marius mai avea un an de liceu şi nu se omora cu învăţatul. Iar ai lor! Octavian se simţi sufocat de neputinţă. De ce să se gîndească mai întîi la Marius? Cu el cum rămînea?! Luă o piatră şi o aruncă în apa mică de lîngă mal. Atingînd fundul, piatra tulbură, încet, apa stătută. Octavian mai culese una, plată, şi o aruncă cu o mişcare deprinsă în copilărie. Piatra zbură pînă departe, razant cu apa; cînd îi atingea suprafaţa sărea puţin în aer, de parcă apa ar fi respins-o. Dacă ar fi aruncat piatra cu mai multă putere, ar fi făcut-o să traverseze canalul.

Mama nu vorbea despre fraţii ei. Din aluziile Ricăi, Octavian înţelesese că mama se certase cu ei, demult, înainte de a se fi măritat. Cînd nu puneau întrebări, cei trei se uitau prin casă cu o curiozitate lacomă. Rica îi trimise să doarmă la hotel. Se purta cu ei de parcă i-ar fi cunoscut, iar în voce avea o asprime care nu îngăduia replică. Marius o rugă, în şoaptă, să fie mai prietenoasă cu ei, doar erau fraţii mamei; îl repezi şi pe el...

După înmormîntare, la masă, cei trei aduseră vorba despre dreptul lor.
- Care drept? se înfurie Rica.
- Dreptul nostru de fraţi...

Comisionarul care ocupa un scaun lîngă Rica îi şopti ceva la ureche.
- N-aveţi nici un drept aici! repetă ea cuvintele lui Haikis. Dumnealui, arătă spre Haikis, e avocat, cunoaşte legile.

Comisionarul îşi vîrî mai întîi capul între umeri, apoi, deodată, dădu din cap, cît putu mai convingător.
- Asta-i o treabă s-o discutăm noi cu nepoţii, ca-ntre oameni! spuse tatăl idiotului. N-avem pretenţii, da' să ştim şi noi ce şi cum...

Haikis îşi potrivi papionul.
- Aceşti doi tineri ar putea să aibă pretenţii de la dumneavoastră, în calitate de succesori ai defunctei. Mă iertaţi că m-am amestecat.

Cei trei se ridicară, unul cîte unul, înghiontindu-şi nevestele să se grăbească. Marius, cu nasul în farfurie, se făcu că nu-i vede. Octavian se ridică în silă de pe scaun; îi ardeau urechile. Erau fraţii mamei, totuşi. Îşi luă rămas bun de la ei, strîngîndu-le mîna de la distanţă. Cînd îi întinse mîna, idiotul se feri de el, prudent.