Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sărbătorile de iarnă acasă


Andreea Sepi

19.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În aeroportul din Munchen m-au pus să îmi dau jos bocancii. Din cauza găicilor, făceau urât la detectorul de metale. După 5 minute, timp în care mi i-au scanat riguros, mi i-au înapoiat. Se vede treaba că nu găsiseră ce căutau. (Ai mei conţineau doar arme neconvenţionale. Chimice. Nişte acumulări de gaze lacrimogene cu potenţial exploziv:)) Când mi i-am înşiretat din nou strâns, mi-au zâmbit cu toţii uşuraţi şi vădit recunoscători. Apoi m-au informat cu seriozitate că în aeronavă descălţatul, ca şi fumatul, sunt strict interzise.

După îmbarcare, din cale-afară de voioşi şi nerăbdători, ne-am luat avânt pe pistă, am ambalat motoarele, şi... ne-am oprit! Ne-am repoziţionat, ne-am ambalat din nou, iar ne-am oprit, iar ne-am opintit zgomotos, şi în ritmul ăsta ne-a luat vreo câteva zeci de minute să reuşim să ne ridicăm.

Pluteam cu graţia unei elefantine gravide, tremurând şi huruind de mama focului din toate încheieturile şi făcând eforturi considerabile ca să ne auzim gândurile. Alpii erau înzăpeziţi şi creţi, iar deasupra, soare. Apoi, până la Balaton, nori compacţi. Mai departe, spre est, Ungaria părea pudrată fin cu zahăr vanilat, iar când am zărit un râu mare, canalizat cu rigla, speculam dacă e Mureşul sau Tisa. Încercam să ne dăm seama deasupra cărei ţări survolam după mărimea exploataţiilor agricole. Graniţele nu se observă de sus. (Nici din America, se pare, care plasează Bucureştiul mai tot timpul prin Cehia sau Iran.)

Când, în fine, am început să pierdem din altitudine, şoseaua atinsese îngustimea maximă posibilă, iar direct sub noi se întindea o sublimă arătură cu oi, ne-am prins că cel mai probabil ajunseserăm acasă. Speram doar că la un moment dat vom vedea şi o pistă de aterizare. Noi n-am văzut-o, dar spre norocul nostru, pilotul da. (Am uitat să menţionez că pilotul a petrecut o bună parte din zbor citind ziarul, şi încă unul din acela financiar, mare cât tot parbrizul. Să-i înţelegem, sunt foşti piloţi de MIG. Se plictisesc fără senzaţiile tari aferente.)

Am aterizat lin - în uralele părinţilor stresaţi de la garduri - la câteva azvârlituri de băţ de "impozanta" clădire a Aeroportului Internaţional Timişoara. De acolo ne-am transbordat într-un autobuz din care am şi debarcat aproape instantaneu şi după un total de 2 secunde aproape întregi intram deja în holul cu capacitate de 50 de sardele bine înghesuite. Aşa e pe aeroporturile internaţionale, dom'le, nu ieşi de capul tău pe pistă, trebuie autobuz.

Controlorul de paşapoarte mi-a zâmbit un pic obosit, după care am avut ocazia să admirăm noua bandă rulantă de bagaje, cu o lungime totală de vreo 15 metri, la capătul căreia, din spatele unei uşi pe care scria "Acces denied" (cu un singur s, sic!), răzbăteau icniturile hamalului care sorta valizele, ba le suia, ba se răzgândea. Nu de alta, dar trebuia să fie atent la etichetă. Unele mergeau mai departe la Sibiu, Cluj, etc.

Vameşul era cel mai bine dispus dintre toţi. Se vedea de la o poştă că n-avea nici cea mai mică intenţie să verifice ceva (doar prezentam credibilitate) şi şi-a răspuns singur la întrebarea "Aveţi ceva de declarat?" cu un "Nu" hotărât. După care ne-a zis: "Hai, hai, treceţi, treceţi şi Sărbători Fericite, aici sunteţi în România, la noi e tot drept înainte."

De aici încolo nu îmi mai amintesc foarte bine deoarece am intrat brusc într-o pâclă de pupături umede şi plescăite ale familiei. Ştiţi, la noi, în România, pupăturile au valenţe terapeutice. Pot fi folosite şi pe post de cataplasme. Ventuzele cele mai recomandate pentru astfel de scopuri vampiriceşti (doar suntem ţara lui Dracula, nu?) sunt ale mătuşelor.



Clanul şi îmbuibarea

Ei bine, de aici încolo a urmat o misiune complicată de slalom printre rubedenii, care poartă până în ziua de astăzi numele de cod "Operaţiunea Îmbuibatul". Am mers mai întâi la noi acasă să lăsăm bagajele, şi m-am reacomodat instantaneu. Apoi am plecat tot clanul la ai mei, unde a început repriza întâi din operaţiunea Îmbuibatul. Seara am avut deja prima dilemă. De când sunt eu în Germania tânjesc după Cronica Cârcotaşilor şi după un film cu Louis de Funes, deşi sunt perfect conştientă că dublat în germană farmecul filmului ăluia ar fi masacrat. Ei bine, nici nu ajunseserăm bine acasă şi fiind miercuri, la ora 8 au şi început Cârcotaşii pe Prima, pentru ca, peste câteva minute, să văd pe Antena 1 Jandarmul şi Jandarmeriţele! Amazing. Cred că era un semn de bun venit acasă. În general am stat cu ochii holbaţi în televizor cât pentru 6 luni de lipsă, de fericire să aud româneşte şi pe actori în original.

Ok. A două zi am fost la bunica C. Vineri la maică-mea, Sâmbătă am chemat prietenii la noi la o cină chinezească din care ei abia au ciugulit deci a trebuit să recuperăm tot noi (vă daţi seama că aici postul a colapsat deja total), Duminică la sat, cu fripturi şi n-şpe feluri de torturi, şi tot aşa...

Între timp am făcut şi un maraton de achiziţii prin centrele comerciale, unde, vânzătoarele, fericite de cumpărători serioşi, se întreceau pe sine în amabilitate, şi ne tot asigurau că unicul lor scop e să ne servească şi că ele vor întoarce magazinul pe dos până sigur vor găsi ceva care să ne placă şi să ni se potrivească.

Marţi am făcut bradul la maică-mea. În ultima clipă am rămas fără beteală destulă, drept pentru care mama s-a dus să cumpere şi a dat pe 2 metri de franjuri cât pe tot bradul.

Seara de Ajun am împărţit-o tot între cele două familii, acum cunoscute sub denumirea generică de "Clanul", unde am primit o grămadă de cadouri şi am pierdut firul delicateselor întinse pe mese. N-au venit copii la colindat, poate din cauza interfoanelor, lucru care m-a întristat, deşi în alte părţi mi s-a povestit că au fost, cu interfoane cu tot.

Pe apa Sâmbetei



În 26 Decembrie dimineaţa devreme, mult prea devreme, ne-am trezit ca să plecăm spre Făgăraş (Sâmbăta de Sus). Am condus cu rândul şi am ajuns înainte de lăsarea întunericului. Odată instalaţi la hotelul Floarea Reginei, am început să facem incursiuni în zonă.

În dimineaţa următoare am urcat până la Cabana Sâmbăta, în Căldarea de sub Fereastra Mică a Sâmbetei. Am descoperit că are cel mai uşor acces din Făgăraş. Deşi e situată la 1401 m altitudine, poteca e ca o alee prin parc: un peisaj sublim, înzăpezit, cu soare, zăpadă care cădea pulverizându-se de pe crengi, pârâul cristalin Sâmbăta pe care l-am traversat de vreo 4-5 ori inclusiv pe podeţe improvizate din butuci, apoi un alt izvor din care am băut şi apă, într-atât era de curată... Am făcut în jur de 3 ore până sus, dar asta numai fiindcă ne tot opream să fotografiem crestele şi puieţii de brad încotoşmăniţi în plăpumi de nea. A fost minunat. A treia zi, Duminică, ne-am dus la Liturghie la mânăstire, şi apoi ne-am petrecut toată după-amiaza declanşând bucuroşi aparatele foto pe acolo.



Pe drumul care urcă de la mânăstire spre hotel, un drum forestier, acum acoperit cu zăpadă, am fost martorii unui nou sport: datul cu sania trasă de maşină! Ca să vezi cum se modernizează românul, îi place motorizat! Tipii îşi legau şi câte 2 sănii în şir la maşină iar şoferul îi trăgea cu o viteză care făcea să fluture şi să zboare căciulile. Se şi afumau bine, de la tobă, dar erau încântaţi. Drumul se făcuse aproape patinoar de la atâtea maşini.

La Sâmbăta am stat în total patru nopţi, din care una a fost pigmentată cu o muzică oltenească dată tare, cam mult peste limita bunului gust. Nişte băştinaşi cu o "maşină de maşină" făcuseră foc de tabără în parcarea de jos de lângă hotel, şi dăduseră difuzoarele la maxim. Am apreciat faptul că era folclor autentic şi nu manele până pe la 12 jumate, când, brusc, A. nu a mai apreciat deloc nimic şi a ieşit să răcnească la oameni să dea mai încet. Vă daţi seama că nu îl puteau auzi. Prin urmare s-a trecut la semnalizat cu lanterna de pe balcon. Într-un târziu s-au prins şi au dat muzica încet, după care în scurt timp s-au şi cărat în camere. Cred că li se gătase şi focul şi probabil nici datul mărunt din picioare nu mai ajuta, că era frig nevoie mare afară. Dar în rest a fost bine, toată lumea amabilă.



Am omis să vă spun că pe drumul de venire către Sâmbăta, undeva după Sibiu, ne-am oprit să cumpărăm caş afumat, din acela "adevărăciune", de la un cioban. Omul era îmbrăcat în haină de oaie, şi mi-am adus aminte de colegul meu de birou neamţ pe care îl fascinează ciobanii români. Aşa că l-am întrebat pe om dacă pot să îi fac o poză. N-a zis nici da nici nu. După ce i-am făcut-o, s-a interesat timid dacă poate să ne întrebe şi el pe noi ceva, şi ne-a arătat o bancnotă, despre care nu ştia exact ce bani sunt şi cât valorează. Îi primise de la cineva pe brânză. L-am informat după scris că erau şekeli. Dar de valorat nu ştiu nici acum cât valorează. Dacă mai treceţi pe acolo, faceţi-i unui om un pustiu de bine şi informaţi-vă.



Ei, uitaţi că am ajuns şi la drumul de întoarcere. Fiind 30 decembrie, era pustiu. Am decis să facem un mic ocol şi până la Mânăstirea Râmeţ, lângă Alba. Şi bine am făcut, căci de lângă Teiuş am intrat imediat pe o vale pitorească şi strâmtă, cu stânci violete, păduri de foioase şi multe sate parcă împietrite în timp, dar şi cu căbănuţe noi de vacanţă, mici şi drăguţe. La capătul unui sat, pe un deal, copiii ieşiseră la derdeluş iar unul din ei purta nişte schiuri tare vechi - din acelea din lemn, prinse direct pe bocanc prin legături ruginite cu arc - probabil coborâte jos din pod de la bunicul. Mai încolo o bătrână spăla rufe în râu, ceea ce ne-a distrat având în vedere că folosea mănuşi moderne, roz, de plastic gros, ca să îşi protejeze mâinile. Case complet din lemn, cu acoperiş din paie, gros de vreo jumătate de metru şi acoperit cu o plăpumioară faină de zăpadă dormitau liniştite în timp ce căţei haioşi şi pofticioşi după mângâieri străine, se gudurau fără timiditate ca să îi freci pe burtă.

Noaptea Revelionului s-a petrecut la prietenii noştri S. şi A., în apartamentul babacilor lor de pe Pârvan, unde am fost martorii reconstituirii pe scară largă a unor scene din Primul Război Mondial, în varianta color, cu artificii. Puşca tot oraşul, se vedeau şi focurile organizate de Primărie lângă Catedrală, şi focurile spontane de la Termal, şi multe altele, plus sutele de petarde care sfâşiau văzduhul aruncate de la etaj şi care îşi încheiau efemera existenţă pe trotuar cu pocnete şi bufnituri infernale. Asta în cazul fericit. În cel nefericit, aterizau sub maşini şi, după ce pocneau îngrozitor, mai declanşau şi alarma autoturismului, care ţiuia disperant vreme de vreo 10 minute. Un dulău mare şi alb, vagabond, gonea prin noapte ca apucat de streche, şi atinsese o asemenea viteză de gândeai că 50 de furgonete de hingheri s-ar fi aflat deodată pe urmele lui.

A doua zi, prânz la bunică-mea, apoi iar la sat, apoi la cealaltă bunică, şi tot aşa până când am declarat că trebuie să se inventeze şi altă modalitate de manifestare a afecţiunii în ţara asta, că altfel plesnim cu toţii de prea-plin.

În cele din urmă n-am mai avut de ales şi ne-am suit pe tren să venim înapoi.

Arad, expresul Dacia, Bucureşti-Viena. Tren supra-aglomerat, se stătea şi pe coridor. Curtici, trecerea de frontieră. Controlul paşapoartelor a durat mai mult decât normal, motiv pentru care am plecat cu o oră întârziere, dar mecanicul a reuşit să recupereze până la Budapesta, de unde a plecat în grafic. Prin pustă ningea însă furibund, şi cred că tocmai ce se gripase şi locomotiva, cert este că am intrat în Austria cu vreo 40 de minute întârziere, şi până la Viena am mai adunat 10 pe deasupra. Doi dintre colegii de compartiment, care mergeau la Zürich, către universităţi din Elveţia şi-au pierdut bineînţeles legăturile. De fapt, majoritatea celor din tren şi-au pierdut legăturile. Noi aveam un ICE (varianta germană a TGV) peste o oră şi am stat mai liniştiţi. După o raită în pas de vals prin gara din Viena ne-am luat avânt şi ne-am suit în InterCity Express. ICE-ul ăsta e super, totul frumos, fotolii spaţioase, baie, telefon, cuier, loc din plin pentru bagaje, ne şi frecam mâinile de plăcere ce senzaţii noi şi unice vom încerca noi acum cu 140-160 km pe oră. Dar nici nu a plecat bine din gară, cred că 5 minute a mers, şi, delicat, încetişor şi lin, s-a oprit. Ningea violent şi în Viena, traficul prin oraş era pe jumătate blocat, iar trenul nu ştiu unde fusese ţinut că era înzăpezit şi îngheţat rău de tot la exterior. Am priceput, o fi ICE pe engleză. În fine, ne-am oprit, şi am stat. Şi am stat. Şi după ce am mai stat o vreme ne-a anunţat conductorul că s-a stricat motorul şi să avem răbdare că îl repară. După ce am stat 40 de minute iar ne-a cerut răbdare că se lucrează şi mai durează o oră. Noi tot stând observam cum dispar liniile de cale ferată sub un strat tot mai consistent de zăpadă. Se pare că nici de data asta n-au reuşit să-i vină de hac. Până la urmă au pus o locomotivă austriacă să îl remorcheze. În fine, ne-am urnit în cele din urmă, cu o oră jumătate întârziere, din Viena. Dar, neavând locomotiva sa proprie, ci una Diesel care îl remorca, trenul nu s-a mişcat în nici un caz ca un InterCity Express, ci ceva de genul unui rapid românesc. Care mai apoi, pe la Passau a şi capitulat complet, expulzându-ne fără avertisment să ne descurcăm cum s-o putea cu următorul tren, că ei trebuie să repatrieze locomotiva în Austria.

Am ajuns, în cele din urmă, cu aproape 3 ore întârziere faţă de plan şi cu o grămadă de smucit suplimentar de bagaje, dar Slavă Domnului, am ajuns cu bine! Asta a fost luni, 5 ianuarie 2004. Marţi aproape toată ziua am dormit şi am prelucrat pozele digitale. Spre seară a început să ningă nebun, s-au pus două degete de omăt pe terasă, ca spuma de la bere, apoi a plouat, iar acum e înnorat, rece şi gri. Ne gândim foarte serios să ne facem un poster cu soare şi să ni-l agăţăm deasupra patului, că să prevenim depresiile.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Titlu oblogatoriu cică
    Adrian Stoia, 13.06.2017, 14:27

    Foarte fain...:-)

    Acum nu tre sa comentez pe larg un articol bun.

    Felicitari :-)

Spacer Spacer