Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mireasa cu şosete roşii (fragment)


Adela Greceanu

14.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Ieduţule", zice tanti Sofica, "da' să nu uiţi să-ţi dai jos şosetele astea roşii cînd pleci la cununie dimineaţă."
"Cum să mi le dau jos?!", zice mireasa. "Păi ca să mă mărit, trebuie să port şosete roşii."
"Daaa?... Ei, tu ştii... Mie oricum îmi placi, că povesteşti frumos. Şi eu stau să-i ascult cu gura căscată ore întregi pe cei care vorbesc frumos. Nu-mi mai trebuie nici mîncare, nici băutură, nici somn."
"Da", zice mireasa, "dar ştiţi că eu odată n-am mai avut cuvinte? Şi ştiţi cum e să n-ai cuvinte? E ca atunci cînd mama zice că nu ştii ca pămîntu'. Totul e cum e şi nu cum spui tu. Totul ţi-e mamă, totul ţi-e tată. Şi totul mamă te ţine de-o mînă, şi totul tată te ţine de cealaltă mînă. Şi tu n-ai cum să ieşi dintre ei. Şi nici nu vrei să ieşi dintre ei. Nu pentru că e bine, că nu e nici bine, nici rău atunci cînd n-ai cuvinte, dar nu vrei nimic."
"Cum să nu vrei nimic?", sare naşa Lena. "Las' că-i spun io normal lu' băiatu' ăla cu care te măriţi ce grozavă eşti şi să te respecte şi să aibă normal grijă de tine, că de nu normal, apăi vin eu şi ce şi-o auzi el de la mine..."
"Nu mă mai lăudaţi atîta, că eu sînt şi foarte rea. Mirele ăsta, care o să vină dimineaţă ca un miel, trebuie că mă iubeşte cu adevărat. Îmbrăcat în costum negru, ca pentru Operă, vindea mîncare pentru pisici la un magazin din apropierea casei mele."
"Multe pisici am mai avut...", zice mătuşa Zizi. "Dacă nu muream, aş fi avut şi mai multe."
"Da' unde mergeţi normal în luna de miere? Că trebuie să te ducă undeva să ţii minte. Aţi putea normal să mergeţi în Turcia. Io am fost acolo cu afaceri, că ştii că ţi-am adus adidaşi-gheată de piele cu căptuşeală mov. Da' cînd am fost normal cu soră-mea la Istambul, am crezut că nu mai venim întregi înapoi. Am fost noi în bazar, io am luat marfă s-o vînd normal în ţară, să fac şi io un ban şi soră-mea şi-o luat un covor. Pentru ea, nu să-l vîndă. Ne terminăm treaba şi mai aveam normal cîteva ceasuri pînă să ne urcăm în autocar. Hai, zic către soră-mea, să-ţi arăt normal ceva ce n-ai mai văzut! Şi mergem pe faleză cu covorul făcut sul după noi, să ne uităm la apă. Să vezi, miresucă, ce apă e aia! Şi ce pod au turcii!... Să mergeţi normal acolo. Şi trece o maşină pe lîngă noi şi ne claxonează şi încetineşte. Soră-mea începe normal să-i înjure şi să le facă semnu' ăla, mă scuzi normal. Io nu ştiam cum s-o potolesc. "Lasă-i, tu, că ăştia ne iau cu covor cu tot şi cine ştie unde ne duc normal şi ce ne fac, ne iau şi banii, şi tot, poate ne şi omoară normal, lasă-i în pace!» Noroc că ăia n-or oprit, s-or dus în treaba lor, da' io normal m-am jurat că nu mă mai duc în veci cu soră-mea la Istambul normal."

"Sora mea", zice mireasa, "a apărut în două fiinţe pînă acum. Am trădat-o de fiecare dată. Şi ea m-a rănit de fiecare dată. Ne luptam care să trăiască. Erau şi momente de aşa-zisă împăcare. Atunci eu şi sora mea deveneam una.

Prima dată sora mea a apărut într-o fată blondă, subţire, cu ochi verzi, cruntă. Ştia multe despre cine locuieşte înăuntrul meu. Şi smulgea întruna hălci - însîngerate, desigur - de acolo, dinăuntru. Momentul în care am părăsit-o pare nepotrivit şi poate chiar a fost nepotrivit: ea tocmai se îmbolnăvise. S-a vindecat cînd eu eram deja departe.

A doua fiinţă în care a apărut sora mea a fost mult mai prietenoasă decît blonda pirpirie. Părea că nu vrea nimic, în schimb îmi oferea mult. Pe ea am trădat-o altfel. Parcă tot timpul n-a făcut altceva decît să mă încurajeze prin generozitatea ei să iau ceva ce nu-mi oferise. Ca ea să aibă motive să mă otrăvească. S-a întîmplat la o eclipsă totală de soare. Ne-am rănit una pe alta pînă aproape de moarte.

După aceste două întîlniri a început să-mi fie frică să mai am de-a face cu sora mea. Am recunoscut-o cu spaimă pe fiinţa în care a apărut a treia oară. Am refuyat s-o cunosc. Ştiam, însă, că întîlnirea era inevitabilă. Preoteasa ne-a pus faţă în faţă. De-abia ne-am cunoscut, şi sora mea mi-a zis: Uite, am muncit de am făcut bătături! Şi mi-a atins dosul palmei cu buricele degetelor ei ca de piatră. Am împietrit şi eu. Parcă sîngele ei s-a atins de sîngele meu şi s-au recunoscut, în ciuda protestelor mele mute. Spaima şi refuzul în legătură cu ea au început să cedeze, eram sedusă deja, astfel că în curînd aveam să-i propun chiar eu să fie sora mea. Aveam 28 ani. Mi-am dat seama că o să mă nasc. Ceea ce s-a şi întîmplat vreme de un an. De atunci am început să am nişte evidenţe. De pildă: e unul în mare vogă, toată lumea e înnebunită după el, ca după un mult aşteptat. Se scrie despre el peste tot, e considerat cel mai, se moare după el. Ei bine, despre ăsta eu ştiu sigur că e mort de-a binelea. Şi că nu-i nimic de făcut. Desigur, nimeni nu mă bagă în seamă. Nu ştiu de unde-mi vin evidenţele ăstea. Şi nici nu vreau să ştiu. Am început să mă obişnuiesc. De ceva vreme e linişte, e cald, văd toate culorile. Sînt cuminte. Trăiesc zile frumuşele, nimic de zis. Am făcut ordine în sertare. Nu ajută la nimic, aşa este. Dar n-are nici un haz să ai dreptate. De-aia îmi mai bag nasul în rufele de altă dată şi constat că sora mea e nemaipomenit de curată."

"Am fost la Vatra-Dornei", zice verişoara Pulheria. "La tratament. Am mers cu liftul la hotel. Da' ştii cu cine? Hî! Hî! Cu o echipă de fotbal."
"O echipă de fotbal în lift?!", se miră tanti Sofica.
"Da' erau juniori! De la Dinamo. Da' după aceea tata nu m-a mai lăsat. Hî! Hî! Singură cu liftul. Unul mi-a zîmbit. Am vrut să le cer... Ştii ce?" şi mimează că scrie. "...autograf. N-aveam pix. Am cumpărat pîine şi iaurt. Tata ţine regim."

"Eu", zice mireasa, "tot la pisică mă gîndesc. Oare cum o fi în pisică? Păpuşescu nu lasă pe nimeni în ea. Nici pe mătuşa Zizi n-a lăsat-o. Se uita fix spre uşa podului, după care a fugit sub pat. Am scos-o de acolo: Pis, pis, pis! Păpuşescu, hai la mama! Nu e nimeni, fii cuminte! Ea se uita iar fix către pod, iar se ascundea. O luam în braţe, iar îi spuneam că nu e nimeni, că fii cuminte. Şi tot aşa o seara întreagă. A doua zi am pus usturoi la toate uşile."

"Uite, îi zice Pulheria miresei, ai un fir alb!"
"Am mai multe."
"Ţi-l smulg."
"Nu mi-l smulgi."
"Ba da, dacă sînt puţine, ţi le smulg pe toate." Şi verişoara Pulheria trage de un fir de păr alb şi nu poate să-l rupă. Mai încearcă o dată.
"Nu vezi că nu poţi să-l smulgi?", zice mireasa.
"Nu puteţi să-i smulgeţi nici un fir de păr, nici alb, nici negru. Pisicile în trei culori sînt rare", zice mătuşa Zizi.
"De cînd pieptănăm la părul ăsta, nu i-a căzut un fir", zice, ca pentru ea tanti Sofica.

Verişoara Pulheria tot mai încearcă.
"Nu mai trage, că mă doare! Şi oricum n-ai să reuşeşti!"
"Sigur nu i-a căzut nici un fir de păr normal?", întreabă naşa Lena şi începe să caute pe jos. Toate se apleacă după ea.
"Pulheria, adu tu o mătură şi-un făraş normal!"

Pulheria aduce o mătură şi-un făraş.

Naşa Lena mătură cu atenţie în jurul miresei. Se uită în făraş:
"Numai fărîmituri de pîine şi praf!"

Verişoara Pulheria zice:
"Îţi tai cu foarfeca firele albe!"

Atunci mireasa sare de pe scaun:
"Ia du-te tu acasă!"
"Da' n-am terminat..."
"Nu-i nimic. Ne descurcăm şi fără tine."
"Ştii cum poţi să-ţi vopseşti firele albe?"
"Nu ştiu nimic!"
"Cu frunze de nuc."
"Ţi-am zis să pleci."
"Eu m-am spălat cu frunze de nuc şi mi-a ieşit părul roşcat. Hî! Hî!"
"Du-te pînă la cimitir, vezi ce mai face mătuşa Zizi."
"Am fost ieri."
"Du-te şi azi. Du-i nişte flori."
"I-am dus ieri."
"Atunci du-i nişte cafea."
"Nu bea cafea. Apă neagră!", zice Pulheria şi se strîmbă. "Dar eu beau!"
"Du-te să uzi florile."
"Azi a plouat."
"Bine", cedează mireasa. "Dar să nu mai pomeneşti de foarfecă!"

Verişoara Pulheria dă din umeri.

"Scumpete, zice mătuşa Zizi, te necăjeşti pentru atîta lucru? Ori ce-ai? Hai, povesteşte mai departe!"
"Mai departe?!" zice mireasa. "Eu m-am născut la 28 ani. Pînă atunci m-am gîndit la toate. M-am gîndit. M-am gîndit. N-am înţeles nimic. Am făcut nişte mari greşeli. Mi-e şi greu să articulez. Toate se închideau ca o gură carnivoră. Şi eu nu eram o carne pentru ele. Iată primul lucru pe care l-am făcut după naşterea mea: doi pui de pisică se îndepărtaseră de mama lor invizibilă. I-am chemat la mine şi i-am înapoiat invizibilei care stătea nemişcată lîngă un copac."
"Pisicile", zice mătuşa Zizi. "Da, da, pisicile m-au omorît. Dacă nu muream, aveam şi mai multe. Povesteşte, scumpete, că tu eşti mireasa!"

Şi mireasa povesteşte:
"Cînd vreau să-l revăd pe prietenul ca un arbore frumos, iau tramvaiul cinci staţii şi cobor chiar în faţa lui. E cît blocul. Şi-a ales un perete fără geamuri şi stă acolo zi şi noapte pe o bancă şi ascute cu briceagul o nuia. Se uită fix în ochii mei şi e îmbrăcat după ultima modă. Cu primul tramvai mă întorc.

Ultima oară cînd l-am vizitat - nu-l mai văzusem de mult - era cam slab, dar foarte frumos. Mă uitam la el de jos. Ce faci, măi?, l-am întrebat. Şi imediat mi-am dat adus aminte că încă nu am găsit o propoziţie pe care s-o pot spune după propoziţia Prietenul meu ca un arbore frumos nu mai poate fi întîlnit. Nici măcar pe peretele acela.

Prietenului meu ca un arbore frumos nu-i plăcea să danseze. Şi totuşi o dată, de ziua lui, m-am pomenit cu el dis-de-dimineaţă invitîndu-mă la dans. Zîmbind, parcă înota prin cameră cu faţa spre mine. Fără să scoată o vorbă mi-a întins mîna. Am vrut să-i spun că eu n-aş putea pluti, cînd am început să mă ridic încet spre el. Ne unduiam ca nişte animale marine paralel cu tavanul şi era gata-gata să ieşim pe fereastră."
"Mie îmi place" zice verişoara Pulheria.
"Ce-ţi place?" întreabă mireasa.
"Să dansez... La discotecă." Dă din umeri: "Tata... Nu mă lasă. Şi fratele... Iar te duci la bîţa-bîţa... aşa zice! Ai văzut alifie din salivă de lipitoare?" o întreabă pe mireasă. "Pentru varice. E bună..."
"O fi...", zice mireasa.
"Cînd mergeam la discotecă... Da' tata...", îşi pune palmele peste gură şi rîde icnit: "... nu ştia. Hî! Hî!"
"Ce nu ştia? Că mergi la discotecă?"
"... la discotecă. Hî! Hî!. N-aveam varice."

"Oricîte pisici ai creşte într-o cameră, nu seamănă două între ele", zice mătuşa Zizi. "Se pot lupta, se pot omorî, dar, oricît le-ai ţine laolaltă nu se iau una după alta."

"Cînd se întîlnesc doi oameni, zice mireasa, se dă o luptă între timpul unuia şi timpul celuilalt. Unul dintre timpuri îl absoarbe pe celălalt. Cu vlăjganul întotdeauna cîştiga timpul lui. Şi aproape fără luptă. În felul ăsta am ajuns cu vlăjganul la o intimitate totală, percepută însă doar de mine. El face asta cu multă lume. Forţa cu care îi atrage pe ceilalţi în timpul lui este o inteligenţă ieşită din comun. El nu e carismatic şi nu seduce. Mi-a zis o dată cineva despre el Da' urît mai e! El te agresează, îţi violează creierul pe care ţi-l dibuie dintr-o vorbă. Numai că tu, la urmă ai ochii ieşiţi din orbite şi mai vrei. Pentru că, deşi faţă de el eşti ca o libelulă prinsă într-un vîrtej, îţi place să te simţi intimă cu sursa vîrtejului.

După o întîlnire cu vlăjganul, m-am întors într-o seară în casa mătuşii Zizi. Am deschis o uşă şi mi-a sărit în faţă un copil de trei ani cît mine de mare. Rîdea prosteşte, îşi bălăngănea la stînga şi la dreapta capul mare. Era alb de parcă îi curgea lapte pe sub piele şi-şi arăta dinţii la fel de albi, mari şi depărtaţi unul de altul. Am vrut să închid repede uşa, cînd am văzut şi alte fiinţe. De diferite mărimi. Nici una nu stătea dreaptă. Se cocoşau de rîs. Ţopăiau pe sub mobile şi păreau conştiente de prezenţa mea."
"Fel de fel sînt pe lumea asta", zice mătuşa Zizi. "Fel de fel şi pisici. Cînd deschideam uşa camerei lor să le dau de mîncare, fugeau ca de moarte. Multe am mai avut!"

"Da' tu, copilă, zice naşa Lena, io de mult am vrut normal să te-ntreb: tu de ce scrii? Că dintre ai noştri nimeni nu face poezii normal şi doar tu printre noi ai crescut şi la nimeni n-ai văzut normal aşa ceva. Nu c-ar fi ceva rău normal - Doamne fereşte! - da' îs tare curioasă. Că io îs şi mîndră cu tine că faci poezii normal..."
"Ei, asta-i bună!", mormăie tanti Sofica fără să se uite la naşa Lena. "Da' ce, nu mai poate omu' să scrie poezii?..."
"Mă rog", zice naşa Lena, vizibil ofensată. "Mă scuzi normal tu, copilă, n-am vrut să te jignesc... Şi nu mi-ai zis normal niciodată vreo poezie de-a ta..."

După o scurtă tăcere, mireasa zice:
"Mi-e frică de viaţă. De asta scriu. Cînd scrii, nu trăieşti. Deşi eşti viu. Dar mi-e frică şi de moarte. Şi cînd scrii, e ca atunci cînd dormi. Stai pe graniţă.

Înainte să-l cunosc pe miel - zice mireasa - l-am întîlnit pe cel care va fi mielul la 65 ani. Şi am aflat, poate, mai multe despre acest miel bătrîn decît ştiu despre mielul care mîine îmi va fi mire. Cînd îi ascult pe oameni, de cele mai multe ori nu le aud decît cuvintele."
"Da' ce-ai vrea normal să auzi, tu, copilă?", se miră naşa Lena.
"Tăcerea. Foarte rar cînd vorbeşte cîte unul îi aud tăcerea. Sufăr îngrozitor cînd aud numai cuvinte. Cu mielul a fost grozav. Aproape de la început i-am auzit tăcerea. Printre cuvintele acelea banale: Ce doriţi? Cît să fie? Mai doriţi şi altceva? Că nu contează despre ce vorbeşte cineva - despre budism sau despre vreme, tăcerea asta vine pe alte canale. Sau nu vine. Poate să fie ăla doctor în nemurirea sufletului şi să nu-i aud tăcerea. Sau poate să mă întrebe unde am învăţat limba engleză şi eu să-i aud tăcerea şi să mi-l fac prieten pe chestia asta. Aşa a fost şi cu mielul de 65 ani. I-am şi spus asta. Şi i-am mai spus ceva. Că eu îmi port moartea cu mine peste tot. Şi că ea avea obiceiul să-mi dicteze cum să mă port şi cum să mă îmbrac. Şi că eu eram proastă ca moartea. Mă uitam la oameni şi mi se părea că recunosc în orice slăbire a vocii, în orice clipire obosită a pleoapelor un simptom al ei. Au fost nopţi cînd nu puteam adormi de frică. Nu voiam să vină noaptea. Cînd l-am întîlnit pe mielul de 65 ani, frica mea s-a transformat în opusul ei. Şi am văzut că între frică şi opusul ei sînt eu, liberă."
"Auzi, tu copilă, io îndrăznesc să te mai întreb ceva, chiar dacă tanti-ta Sofica normal o să se uite urît la mine... Da' tu ai fost normal la un preot? Că mie nu-mi place deloc ce tot zici tu cu moartea, că ţi-i frică... Să nu fie farmece normal pe tine! Te trimit io la unu' care m-o ajutat şi pe mine. Că ştii normal cum mă-nţeleg io de bine cu al meu. Îngeru' mamii!... Şi dintr-o dată nu ne mai aveam ca înainte. Ne certam ca chiorii toată ziua. Aveam datorii normal. Am vîndut televizoru' - televizor bun, nou - am vîndut şi maşina de spălat, şi casetofonu'. Am vîndut şi maşina din curte, că abia o cumpărasem. Nu mai puteam pleca după marfă. Nu pot să-ţi spun normal ce era pe capul meu!..."

Verişoara Pulheria zice:
"Eu am fost în excursie la mănăstire. Uite, mi-am cumpărat cruciuliţă. E suflată. Cu argint. Numai zece mii de lei. Am fost la un preot care scoate... ştii ce? Hî! Hî! Demonii. Am văzut! Am dormit acolo... E ieftin...Dacă vrei să mergem... Am mîncat... ştii ce? Sarmale de post!"
"Ia mai terminaţi cu prostiile astea...", zice tanti Sofica încet, ca pentru sine.

Mătuşa Zizi spune:
"Mielul bătrîn are 65 ani, tu ai 30. Eu am avut 20 pisici. Dar dacă tu ai 70 ani şi mielul 25? Cum o fi, scumpete?"
"Sînt o mireasă bătrînă. Mirele e şi mai bătrîn. El e făcut din toţi cei pe care I-am iubit pînă la el şi ei toţi mi l-au promis. Mielul meu tînăr e mai bătrîn decît mielul bătrîn, mielul de 65 ani care a fost profet la viaţa lui. L-am visat noaptea trecută. Mă săruta pe creştet. I-am zis: A trebuit să alergi puţin după mine, a trebuit să mă ascund de tine prin boscheţi - mai mare rîsul, să fugi de profetul, de celebrul, ca să nu fii nevoită să-l refuzi. Au trebuit să se întîmple toate lucrurile astea nebuneşti sau poate doar penibile, ca să fac parte din timpul tău. Deşi, altminteri, sîntem pe acelaşi fus orar.

Cine-i tînăr? Cine-i bătrîn? Unde se termină cei 65 ani şi unde încep cei 30? Nu se poate apropiere mai mare: 65 ani înghesuiţi în 30 ani. Iar cei 30 ani înghit cu lăcomie dar pe-ndelete cei 65 ani. Cei 65 ani se străduiesc să încapă în întregime, să nu rămînă nimic pe-afară. Astfel că am în burtă un copil de 65 ani, care se face din ce în ce mai mic. Pînă cînd se va naşte înăuntru. Va rămîne acolo pentru totdeauna să înoate în mine, ultima lui mamă, care-i zice: Nu te mai dau înapoi. De altfel, nici nu te mai găsesc de multe ori. Îmi apari cîteodată aşa cum îmi placi cel mai mult: tu, fără vreo urmă de-a mea în tine. Cînd ai tot restul, tot ce nu sînt eu, dar absolut tot, atunci mă înnebuneşti de-a binelea. Nici măcar să nu ştii că exist, să-ţi vezi de treabă, să zîmbeşti, să fii ironic şi dur şi aşa mai departe şi eu să te privesc doar cum le faci pe toate: atunci îmi vine cel mai tare s-o iau de la capăt, atunci îmi spun că merită să aştept să te-ntorci şi să zic da. Da-ul ăla cînd nimic nu rămîne pe-afară.

"Fii normal atentă la ce-ţi spun acum, copilă! Bine că s-o dus vară-ta la toaletă. Dacă nu vrei să mergi normal la un preot, să vadă dacă eşti legată, atunci fă aşa cum îţi zic io: cînd primeşti ceva... un cadou normal de la cineva care ştii tu că nu prea te iubeşte, atunci fă - mă scuzi normal - pipi pe el."
"Pe cine?", întreabă mireasa rîzînd.
"Pe cadou. Nu rîde, copilă! Înainte să-l foloseşti normal. Îţi spun io că asta te apără. Alungă normal orice farmece. Da', ca să fii sigură, io te sfătuiesc să faci - mă scuzi normal - pipi pe orice primeşti de la oricine. Că nu poţi să ştii normal cine te duşmăneşte. Şi aşa ai linişte."
"Vai, ieduţule!", zice, ca pentru sine tanti Sofica.
"Ascultă-mă pe mine", zice naşa Lena, "că te-nvăţ să-ţi meargă bine. Verişoară-ta Pulheria, de exemplu, mie nu-mi place deloc."
"Ei, aici ne potrivim!", mormăie tanti Sofica. "Nici mie nu-mi place de Pulheria."
"Da' de ce?", se miră mireasa. "Ce rău poate face amărîta de ea?"
"Tot copilă ai rămas normal cît eşti tu de deşteaptă. Păi tu nu te gîndeşti că ea crapă de invidie că tu te măriţi normal şi ea pînă la 40 ani nu s-a măritat!... Uită-te numai cît stă în baie normal!"
"Şi ce dacă stă în baie?"
"Păi să fii sigură că îţi studiază normal tot ce ai pe-acolo şi cine ştie ce mai face!"
"Nu mă supăr dacă îmi foloseşte fardurile şi parfumurile."
"Copilă, vară-ta să ştii de la mine că îţi poate face farmece în baie!"
"Sigur, că Pulheria e plină de farmece!", bombăne tanti Sofica.
"Ei, îmi face farmece în baie! Ea merge la mănăstiri, n-ai auzit?"
"Ce ştii tu, copilă? Tu crezi că toţi ăia care merg la mănăstiri sînt uşi de biserică normal?
"Vezi, de-aia nu mă duc eu la biserică!", spune, ca pentru ea tanti Sofica.
"Io ştiu, că-s păţită şi-am avut de-a face cu tot felul de oameni normal."
"Fel de fel", zice mătuşa Zizi. "Fel de fel sînt pe lume. Şi pisici. Oricîte ai ţine într-o cameră, nu seamănă două între ele."
"Tu ştii normal", zice naşa Lena, "cîţi se duc la mănăstiri şi se roagă pentru răul altuia? Şi asta nu-i nimic! Da' scriu bileţele cu nume ca să le meargă rău ălora de-i invidiază şi le strecoară normal printre acatiste să le citească popa la slujbă. Şi tu ştii normal că ăstea se leagă? Şi ăla nu ştie de unde-i vin deodată toate belelele. C-aşa am păţit şi io. Copilă, copilă... Nu ştii multe normal. Oamenii sînt răi. Da' las' că mă duc io în baie cînd iese vară-ta şi am io grijă să nu se lege dacă o fi făcut ceva normal."
"Da, da, ceva o fi făcut. NORMAL!", mormăie tanti Sofica.
"Cum ai grijă?", întreabă mireasa.
"Ei, nu pot să ţi le spun normal pe toate. Să zici mersi că sînt io aici şi am grijă de tine. Şi că mă pricep. Uite, tanti-ta Sofica, aşa cum e ea intelectuală şi cu nasu' cam pe sus, că nu mi-a zis normal o vorbă de cînd a venit, mi-a făcut numai observaţii, da' nu m-a-ntrebat ce mai fac, dacă-s sănătoasă... Da' nu-i nimica. Aşa normal cum o vezi, să ştii de la mine: asta nu ţi-ar face vreodată un rău şi nici n-ar gîndi rău împotriva ta normal."
"Vai, mulţumesc", zice tanti Sofica înţepată.
"N-ai de ce să-mi mulţumeşti că nu ţi-am făcut un compliment normal."
"Uite", zice mireasa, "te rog să nu te mai legi de tanti Sofica!"
"Da' nu mă leg io normal de tanti-ta Sofica. Tocmai ţi-o lăudam."
"... Că ea e foarte sensibilă...", mai zice mireasa.
"Ieduţule, lasă!", zice încet tanti Sofica.
"Are o sensibilitate ieşită din comun", nu se lasă mireasa. "Că un doctor i-a şi spus în tinereţe să nu mai caute leacuri pentru emotivitatea ei exagerată, că sînt atît de puţini oameni sensibili şi e aşa de frumos să fii sensibil. Şi că ar trebui să fie mîndră că e aşa."
"Poate de-atunci o fi normal aşa mîndră, de nu-i ştii voia şi nevoia. Şi cu toate astea, repet normal, tanti-ta Sofica nu ţi-ar face vreodată un rău."
"Da' de unde ştii cine are gînduri bune şi cine are gînduri rele?", întreabă mireasa.
"Io ţi-am zis normal, copilă, da' văd c-ai uitat, că am trăit ani de zile printre femei şi femeile normal îs cele mai date naibii. Dacă le cunoşti pe ele, nu-ţi mai trebuie nici o facultate. N-ai văzut normal că vară-ta o vrut să-ţi taie o şuviţă de păr?"
"A vrut să-mi taie firele albe."
"Da, da... firele albe... N-ai văzut cum se uita pe jos după vreun firicel de păr din capul tău normal? Că-mi venea să-i dau una peste mînă... De-aia am şi trimis-o după mătură şi făraş, să nu pună mîna pe vreun fir de păr de-al tău, că nici nu vreau să-ţi spun normal ce-ţi putea face... Da' n-ai grijă, că te păzeşte naşa. Asta nu-i aşa proastă cum pare. Asta-i şmeeecheră! Să nu-mi zici mie naşa Lena, dacă nu-i aşa! Ia spune, ai primit normal cadou de nuntă de la ea?"
"Am primit", zice mireasa plictisită.
"Cînd iese din baie, te duci cu cadoul acolo normal şi faci pipi pe el."
"Nu fac eu aşa ceva!"
"Ba ai să faci! Aş face eu normal, da' tu trebuie, că-i obiectul tău."
"Da' sînt farfurii! Cum să fac pipi în ele şi după aia să mănînc din ele?!"
"Păi le speli bine normal după aia, copilă!", zice naşa Lena.
"Dacă le dădeam atunci, să le ducă la marginea oraşului, s-ar fi sufocat în portbagaj. Erau 40 grade afară. Şi ele erau 20. Şi casa a făcut igrasie de la pipi de pisică. Se înmulţeau mai repede decît apucam eu să spăl după ele", zice mătuşa Zizi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer