Reprezentând un spațiu intim de reculegere și de inspirație al scriitorului, zidurile caselor și pereții muzeelor abundă cu inscripții desprinse din scrierile lui. Suflul vechiului oraș se materializează sub ochii călătorului din memoria scrisului său magic. Plajele de coral, terasele, caldarâmurile elegant pietruite au fost cândva atinse de pașii lui, pe ale căror urme calci cu sentimentul și, nu numai, cu încercarea de-a pătrunde în povestea acestui ținut de la capătul lumii. Un spațiu paradisiac de lumină în care cerul și apele de turcoaz se întâlnesc în amurgul ascuns după zidurile ce înconjoară orașul.
Casa în care a locuit cândva García Márquez - cu ziduri cafenii și un breton de verdeață în partea superioară - poartă însemnele scriitorului. Lângă ea se află hotelul Makondo. Pe zidul alb, cu balcoane albastre, o inscripție cu un panseu al scriitorului, un graffiti cu portretul său și în majuscule, MAKONDO - orașul ficțional din romanul Un veac de singurătate - transfigurează locul într-o clipă de eternitate. În aceeași idee a singurătății - chiar în stânga hotelului, se află un pub ultra punk-ist cu obiecte vechi agățate pe ziduri (pendule, lămpi de gaz, tablouri,...) și afișe care cer obligativitatea măștilor sau anunță absența WI-FI-ului, cu îndemnuri pentru clienți să mai vorbească și între ei!
Cartagena este orașul muzicii într-o diversitate de ritmuri spaniole, indigene (caraibiene) și africane: champeta, salsa, mambo, ritmuri cubaneze în spiritul lui Buenavista, reggae, cumbia ce le integrează pe toate. Rap-ul aparține tinerilor - ce umblă în spatele tău și-ți sparg urechile cu recitativele lor agresive și stridente, precum vechii lăutari de odinioară. Muzica străzii pare să interfereze la fiecare colț, dar cea mai pregnantă și mai reconfortantă este muzica cailor - zgomotul copitelor pe caldarâm. Caleașca trasă de cai pare a fi vahana turistului - de zi, dar mai ales de noapte. Căluții au o siluetă mignonă - precum indigenii - dar o ținută suplă și grațioasă, cu picioarele lungi și glezna fină. Ȋntr-o largă diversitate coloristică cabalină (blonzi, suri, negri, bruni, bălani și roșcați) e o bucurie să-i privești cum trec la pas sau în galop, ducând cu ei muzica și dansul elegant și maiestos. Mașinile calcă cu răbdare în urma lor, pe străzile înguste, cu un singur sens - intruse ale acestui micro univers ce a păstrat prospețimea și vitalitatea lumilor coloniale. Spectacolul străzii e fascinant. Zi sau noapte, artiști ai străzii dansează în fața restaurantelor sau în mijlocul piațetelor, peste tot ecouri de tobe africane sau baiadere suple și rasate, fără oase - ca niște statui de abanos - dansând din șolduri.
Nu mai puțin, Cartagena este orașul balcoanelor cu colonade sculptate din lemn. Ele împodobesc zidurile colorate ale caselor în stil colonial (ex. Calle Factoria) laolaltă cu exuberantele flori în culori fauve (bougainvillea). Orașul cu atâtea flori nu poate fi decât orașul iubirii în vreme de holeră (Márquez) sau orișicând! Clădirile, foarte bine menținute într-o arhitectură unitară, au fost transformate în hoteluri, buticuri, restaurante sau muzee. Vechiul oraș, de un pitoresc exotic, strălucește în lumina iradiantă a tropicelor cu nuanțele lui de ocru, verde, galben intens, albastru și tonuri de alb. Porți monumentale, sculptate în lemn, se deschid către curțile interioare, acele splendide patio-uri încărcate de vegetație prin care circulă binecuvântații curenți de aer. Pe zidurile interioare ale hotelurilor atârnă flori, arbuști, tablouri, măști, vase și alte obiecte de artă tradițională.
Istoria modernă, zbuciumată și glorioasă a acestor fabuloase meleaguri începe odată cu sosirea spaniolilor. Ȋn 1533, Pedro de Heredia transformă Kalamari, sătucul populat de Karibs - populația indigenă - în omonimul ei european, Cartagena (de Spania), după originea primilor lui colonizatori. Ȋn fapt, istoria acestui ținut începe patru mii de ani î.e.n. Prin poziția sa geografică, de-a lungul coastei mării Caraibilor, acest spațiu a reprezentat mereu un loc de întâlnire între culturi și civilizații - de unde și numele de "Marea întâlnirilor" conferit Mării Caraibilor. Mai întâi, triburile amerindiene Tainos (nord) și Karib (din sudul continentului), apoi au sosit conchistadorii spanioli, orașul devine primul port de trafic al sclavilor negri ce vor înlocui treptat mâna de lucru a populației indigene. Cartagena este un portal între trei lumi și trei continente: Europa, Africa și America. Trei civilizații și culturi ce vor integra armonios războinicii Karib, oamenii crucii și ai spadei, alături de toboșarii africani.
Aflată în proximitatea ecuatorului, Cartagena este ținutul unui singur anotimp cu cea mai prietenoasă și caldă mare din lume. Un arhipelag de insule (30 la număr) la nord de Cartagena formează Parcul Național de Corali Rosario și San Bernardo, cu o floră și faună paradisiacă. Drumul spre Paradis durează aproximativ o oră, cu ambarcațiuni mici, foarte rapide, deschise, cu cabina căpitanului cocoțată pe acoperișul bărcii. Impiegații circulă pe poante pe marginile punții printre coatele pasagerilor, ca să priponească barca la vreun țărm de interes. La apus, mai cu seamă, apele învolburate te udă până la piele în timp ce barca face salturi mortale prin troienele de spumă. Te întrebi dacă echipajul mai subzistă încă în vârful ambarcațiunii, sau au fost demult aruncați în valuri.
Pădurile tropicale de un verde intens sunt încercuite de o salbă alb-aurie - plaje sălbatice și înguste printre stâncile negre ce bordează țărmul filigranat. Cea mai vizitată insulă e Barú, cu Playa Blanca sau Playa Tranquila. N-ai prea mult răgaz să te bucuri de solitudinea splendidelor plaje și nici de apele lor fierbinți de turcoaz. Ai sentimentul că te afli în mijlocul unui bazar, o explozie de culori și delicii naturale și artificiale. Ești asaltat din toate părțile de vânzători ambulanți care vând absolut orice: de la tot soiul de mâncăruri, fructe de mare, dulciuri (chiar și în timp ce-ți consumi prânzul pe terasa improvizată din stuf și bănci de lemn), băuturi reci aduse pe cărucioare cu gheață, textile, ochelari de soare, bijuterii, scoici, până și pietre desprinse din stâncile poroase ale insulei. Ȋn fapt, oferta nu e cu nimic mai modestă, decât atunci când te plimbi pe străzile orașului, atât că te strecori mai ușor, fiind în mișcare, prin densitatea mai mare de turiști.
Insulele Rosario înconjurate de bariere de coral oferă un spațiu generos pentru snorkeling și un Oceanario amenajat în mijlocul naturii. Apele mării îngrădite și parcelate se transformă în bazine unde peștii sunt segregați pe specii: delfini, rechini uriași (tiburonul lui Hemingway din Bătrânul și marea), țestoase de coral (superb colorate) de toate mărimile... Păsările (pelicani, stârci, albatroși, fregate) zboară libere printre turiști, atingându-i obraznic, în treacăt, cu aripa, și însoțesc cu solicitudine personalul de serviciu la orele când se distribuie mâncarea în bazine. Cocoțate pe umerii lor sau de pe greabănul rechinilor se înfruptă direct din gălețile cu pești. O acrobată marină oferă un spectacol cu delfini ce par că improvizează dezinvolt în orice moment și răspund dresoarei percutant (ciripesc la microfon!) și prin gesturi pline de curtoazie - adevărați gentilomi ai apelor.
Vechiul oraș e înconjurat de zidul cetății, la marginea căruia se ridică fortăreața Castillo San Felipe de Barajas - cel mai elaborat și solid fort realizat în timpul imperiului spaniol. Zidul lung (de 13 km) e construit din piatră gălbuie de coral, iar fortăreața (începută la 1536), e strategic cocoțată pe dealul San Lazaro, al cărui nume l-a purtat până mai târziu, când a fost extinsă și dedicată lui Filip al IV-lea al Spaniei. Castelul are o alură piramidală neregulată cu un sistem complex de buncăre legate printr-un labirint de tunele. El aruncă un ochi către vechiul oraș și altul cotit - "la făină" - către faleza nesfârșită de plaje, ce urmărește linia zgârie-norilor - aliniați cosmic - ce aparțin orașului modern (Boca Grande).
Intrarea principală în cetatea veche a Cartagenei se face printr-o poartă înaltă și boltită, deasupra căreia stă un ceas cu pendul, cunoscută sub multiple nume: Puerta del Reloj, Torre del Reloj sau Boca del Puente (1600). Numele de Boca del Puente vine de la deschiderea porții către un pod mobil ce făcea legătura între orașul vechi și Getsemani (o suburbie fortificată a Cartagenei, de la sfârșitul secolului XVI, la sud de cetatea veche). Străzile orașului se întâlnesc în piațete cochete înțesate cu turiști și localnici de toate etniile, artiști și vânzători ambulanți ce-și cară după ei neobosiți panopliile peste tot.
Plaza de los Coches (sau Plaza de Ecuador), cu statuia conchistadorului Pedro de Heredia, întemeietorul Cartagenei, e situată aproape de poarta cetății. Un port al caleștilor ce oferă o plimbare romantică pe străzile de piatră ale orașului, a fost în vremurile ei glorioase piață de sclavi și mai apoi de comerț. Comerțul se menține și astăzi pe sub arcadele în semicerc unde se aliniază zeci de tarabe cu suveniruri, dar mai ales cu dulciuri tradiționale: Portal de los Dulces. O tăbliță face referință la romanul lui García Márquez, Dragostea în vremea holerei, unde se menționa "arcada scribilor" - pentru că aici compuneau escribidores sub dictare scrisori pentru iliterați.
Plaza Fernández de Madrid, cu impunătoarea statuie a omului de stat, savantului și scriitorului, José Fernández Madrid, din parcul cu migdali situat în mijlocul piațetei, capătă noaptea o strălucire aparte. Barurile și restaurantele pline de turiști își plasează mesele pe carosabilul de la marginea parcului, iar pe stradă, în fața lor, se produc artiști itineranți, grupuri de dansatori, iar muzica - la competiție - te asaltează din toate direcțiile și nu se oprește niciodată. Din când în când, printre dansatori trece câte o caleașcă și zgomotul copitelor pe caldarâm te duce cu gândul la eroul lui Márquez când, în aceeași piațetă, urmărea din umbră caleașca în care se plimba iubita lui, Fermina, și dispărea din imagine ca o magică iluzie (Dragostea în vremea holerei).
Cartierul istoric are ca centru Plaza de Simón Bolívar, un spațiu public destinat festivităților, închinat eliberatorului Cartagenei. Aici se află Palatul Inchiziției (început la 1610) ce a găzduit al treilea tribunal inchizitorial din imperiul spaniol, și unde s-a petrecut primul act auto de fé. Actualmente, muzeul de istorie al Cartagenei, conține documente despre abuzurile și instrumentele de tortură ale Inchiziției și despre victimele ei, intercalate cu citate din García Márquez. Unul dintre cele mai distinse monumente ale Cartaginei, are o structură compozită de calcar cu cărămidă albă și cuadraturi din lemn, cu o arhitectură în stil colonial spaniol cu elemente de baroc adăugate în secolul al XVIII-lea, o curte cu arbori înalți, cu o ghilotină și o spânzurătoare. Vizavi, vechea catedrală Santa Catalina de Alejandría (1577), în stil spaniol andaluzian, remodelată în secolul XX, cu un interior nespectaculos, dar o fațadă atrăgătoare, cu zidurile de un ocru-portocaliu intens.
Printre biserici, remarcabilă este Santuario de San Pedro Claver (1580) situat în piața ce-i poartă numele, numită și Plaza de San Juan de Dios. Biserica-mănăstire are un claustru cu o vegetație luxuriantă, dominată de un arbore uriaș în centru și un muzeu ecleziastic pe două etaje ce oferă o colecție de tablouri reprezentând portrete clericale și o interesantă expoziție de scaune episcopale din piele (de Córdoba!), cu încrustații. Biserica, în stil colonial jesuit, cu un dom reconstruit târziu (secolul XX), o fațadă monumentală, bogată în raport cu interiorul frust, atipic, adăpostește în altar moaștele Sfântului Pedro Claver - un misionar ce a luptat pentru libertatea sclavilor negri. Ȋn fața Muzeului de Artă Modernă, printre mese, stau de vorbă statuile lui Edgardo Carmon - ce de altfel respiră prin mai toate piațetele vechiului oraș. Edgardo Carmon, artist de formație inginerească, designer de piese mecanice, realizează o sculptură de notație, din foiță de metal (fier), reprezentând tipologii sau posturi din viața de zi cu zi a Cartagenei.
Ȋn apropiere, Plaza de Santa Teresa, cu înălțimile bisericii San Claver în background, găzduiește un cochet și elegant hotel de lux, cu o arhitectură colonială, în fostul Claustro de Santa Teresa. Hotelul Charleston de Santa Theresa te întâmpină de la intrare cu un uriaș patio - restaurant, cu o fântână în mijloc, înconjurată de plante și arbori tropicali. Pe laturi, portaluri circulare, joase, din cărămidă, deschid culoarele către apartamente.
Plaza de San Domingo e o piațetă efervescentă străjuită de un hotel înalt cu ferestre - hublouri ce-i dau aspectul unei nave și pereții în tonuri de ocru ce se armonizează cu zidul galben intens al mănăstirii de ordin dominican de pe latura opusă a pieței. Convento de Santo Domingo (secolul XVI) a servit ca loc de studiu și formare a călugărilor misionari. Dar senzația pieței rămâne statuia monumentală a lui Botero (de unde și numele alternativ al pieței, Plaza de la Gorda) - un nud alungit, lasciv și narcisic - cu o oglindă în mână - stă pe-o parte, aproape de mesele cafenelei - cu un fund apocaliptic de rotund și arzător - pentru că soarele se reflectă și el cu nesaț în bronzul alunecos - de care-și lipesc cu patos palmele los visitantes în timp ce sunt fotografiați de însoțitorii ce-și așteaptă cuminte rândul.
Ȋn Plaza de la Aduana, numită și Plaza Colón rezidă impunătoarea clădire a vămilor, ce i-a servit drept rezidență lui Pedro de Heredia. Ȋn pregătirea sărbătorilor de Crăciun și a Anului Nou, un eșafodaj psihedelic de sârme, reprezentând mai degrabă decât un brad împodobit, un arbore al lui Eseu, se aprinde noaptea într-o feerie de lumini. Bradul tropical are crăcile aplecate invers - faustic. Gol pe dinăuntru, e străbătut de un tunel-portal prin care treci ca să-i admiri spectacolul de lumini și adevărata formă conică - ce nu se bănuiește din exterior. În interiorul pomului, un Moș Crăciun - ce probabil se topește în hainele roșii și oficioase ale moșului - prezintă cadouri tuturor copiilor în trecere.
Teatrul Heredia (Adolfo Mejia), construit pe structura bisericii Merced, e o clădire impunătoare cu ziduri albe de calcar, ferestre și balconete baroce și un interior elegant cu loje somptuoase pe două etaje. Ȋn miezul zilei, poți urmări un spectacol electrizant de lumini și de muzică sud-americană într-o sală arhiplină, unde spectatorii dansează în delir.
Plaza San Diego cuprinde câteva clădiri elegante în tonuri intense de ocru și albastru. Puternic luminată noaptea, deschide un scuar plin cu artiști și obiecte artizanale, restaurante unde poți mânca ceviche cu mesele în mijlocul străzii, vizavi de Universitatea de Arte Frumoase, Bolivar, cu alura unei biserici.
La sud de cetatea veche, treci prin Getsemani, în drum spre Playa de Bocagrande, către capătul peninsulei. Getsemani, odinioară o suburbie rău famată, o mahala a drogurilor și a crimelor, a devenit astăzi un cartier artistic, plin de buticuri și restaurante - vechi case restaurate, cu zidurile pline de graffiti. O piață artistică, cu statui și o efervescentă viață de noapte poartă numele unei biserici - Iglesia de la Santísima Trinidad, de la 1600, cu un zid de un portocaliu - ocru intens.
O efervescență de culori te întâmpină la tot pasul de la florile și grafitti ce împodobesc zidurile străzilor înguste, acoperite de umbrele suspendate pe sârmă, în culori psihedelice - ce țin călătorul la adăpost de soarele torid.
O mică piațetă cu clădiri în culori vivante are o fântână în centru ce-i conferă numele, Plazuela del Pozo, Regăsim aici sculpturi aparținând artistului Edgardo Carmona. Din loc în loc, câte-o casă părăsită sau o tienda derelictă reprezintă contraste indicative ale istoriei recente, adăugând la pitorescul locului.
O lume relaxată trăiește în ritmurile ei împietrite, aparent departe de realele și stupidele crize mondiale. Nimeni nu se grăbește, stresul nu se instalează, iar turiștii rătăciți prin această parte a lumii par să se adapteze și ei încet, încet acestor ritmuri existențiale la ralanti, fermecați de muzică, atmosferă și generozitatea afișată a gazdelor. Chiar și COVID-ul - încetinit în această parte a lumii - preferă să-și ia toll-ul din locuri mai învrăjbite. Cu toate astea, toată lumea poartă disciplinat mască, respectându-și și protejându-și semenii și vecinii, afară, pe străzi sau chiar și pe plajă, în zonele populate. Paradisul natural parcă ar vrea să pervertească și regnul uman. Trei populații ce au sosit aici din lumi îndepărtate cu obiceiurile și tradițiile lor, la timpuri atât de diferite trăiesc într-o comuniune tacită, fiecare la locul lui (societal) cu deprinderile lui, într-o simbioză aparent naturală și un angrenaj perfect. Ȋntr-un echilibru ecologic, o populație hiper mixtată - poate cea mai diversificată din lume - europeni (conchistadori), indigeni (amerindieni), nord africani și amestecul lor (mulatri și metiși) trăiesc într-un Babel ameliorat fără aberația unui sindrom exaltat de "politically correct". Etnicitatea nu pare a fi o problemă, culoarea pielii variază la tot pasul și nu e mai mult decât un artificiu cromatic, precum coama cailor ce tropăie disciplinat și temeinic pe drumurile frumos pietruite. Culorile etnice strălucesc în lumina fascinantă a tropicelor cu aceeași diversitate de pe zidurile cochete ale caselor pictate cu vopsele și flori. Femeile negre poartă coșuri compozite de fructe pe cap, se îmbracă la uniformă, în culorile steagului columbian, cu rochii evazate ca niște parașute și umerii dezgoliți.
La fiecare pas, se mai pune de-o nuntă - mirii se ivesc de peste tot sau coboară din calești pentru a se poza în fața clădirilor frumoase, într-o exuberanță de flori, amintindu-ți că te afli în orașul iubirii, așa cum l-a trăit și descris odinioară García Márquez.
