Despre Arjuna, Măria mea și zațul de sfârșit de an

Ne-am luat o cățelușă de la padoc. Maria spune să-i zicem Ajuna, că am luat-o în ajun de Anul Nou. Eu, mai cititor de legendele popoarelor, i-am zis Arjuna, ca zeul indian, vorba lui Mihai de la Ipotești: Kamadeva, zeul indic. Arjuna a început ieri să scheaune. Vai, vai! Ce-i? Nimic. Se plictisea singură. La padoc a stat mereu cu alți câini. Era o hărmălaie acolo și un miros... nu știu cum să vă spun. Era ca-n căminele muncitorești de pe vremea aia: Puțea-puțea, dar era cald. Iar Arjuna noastră are pesemne reminiscențe comunistoide.

E câine ciobănesc (în fine, o corcitură de câine ciobănesc), o să se facă mare, ne-au prevenit doamnele de la padoc. Cuminte. Ne urmărește în tot ce facem. Iar când o mângâi - se topește de plăcere. I-am arătat cușca câinelui, i-am pus o saltea acolo și mâncare. Dar nu vrea să stea în cușcă. La ușă. I-am pus și aici o pătură, dar ea doarme pe ciment. Cum bine zice maneaua lui Dani, Prințul Banatului: Stau și plâng la ușa ta.

M-am întâlnit cu Piticu, un tip care a lucrat prin casă la noi. Și i-am zis că ne-am luat un câine: "Ăăă, dom Radu, vă aduceam eu trei câini, nu unul". Dar eu nu! Îmi venea să-i zic: Să-i pupi sub coadă pe toți trei! După cum vedeți, eu, vorba tot a lui nea Mihai: rămân ce-am fost - romantic.

*
Orice s-ar spune, oricât ar bârfi rău-voitorii mei (niște zerouri barate, trebuie s-o spun) voi spune cinstit și deschis: Sunt un scriitor mare. Poate-poate Cărtărăscu să fie pe aproape de mine. Dar în urma mea, fără doar și poate! Dar nu! Nuuu!

Fără falsă modestie sunt un scriitor MARE! Nu un scribalău ca Costică Achricesei. Ce să mai vorbim de ceeea ce este mai mult decât evident, se vede de la o poștă: Sunt un om mare. Și știți și dumneavoastră de ce e în stare un om mare. Un om mare este capabil de orice - să urce everesturi sau să coboare în hell (Asta înseamnă iad, dar nu știu exact dacă se zice așa. Nici cum se scrie nu știu), să deschidă ușa cu capul, să spargă tampoanele tot cu țeasta, mă rog, etc.

Știu-știu că mulți or să mă socoată cam lăudăros, iar lauda de sine... în fine, pute. Creadă ce vor, dar eu... euuuu... în fine. Modestia mă face să nu spun mai multe. Dar de mare-s mare. Și e treabă mare să fii mare! Nu numai că-s mare, dar țin ascunse în mine acele sentimente urieșești pentru care unul ca Giordano Bruno a mers în foc. Iar Costică Achiricesei merge zilnic la berărie. Merg și eu în foc, dar în focul creației. E drept, merg și la berărie...

Dar ce să mai vorbim! Știți și dumneavoastră de ce este în stare un om mare. Mai ales când este așa ca mine: deștept, înalt, frumos, că toate domnișoarele și doamnele întorc capul după mine. Și Maria mea mă tot țistuie. Asta deși nu mai sunt așa tânăr. Dar știți vorba: Găina bătrână face zama bună! Însă tot mare sunt. Oricât ar bârfi unii și alții, niște zerouri barate, nu altăceva. Domle, sunt mare și pace bună, gata să merg în foc ca broscarul ăla. Așadar, o spun cinstit și deschis: Sunt MAAARE!

*
E o vorbă: Frumoasă de (ca) mama focului. Cum vine asta: mama focului? Pentru vorbulița asta trebuie să ne întoarcem cu mintea pe vremea matriarhatului, când mama stăpânea focul, vatra familiei. Ea, mama, era văzută de ceilalți ca o zeiță, care făcea focul, mâncarea, făcea copiii. Ea era Născătoarea. Bărbățelul era mic și insignifiant, mama focului însă era atotstăpânitoarea.

Când am lucrat în satul Burdusaci, undeva departe de Bacău, veneau tractoriștii la profesorul Mihăilă pentru că-l știau pasionat de asta. Îi aduceau idolițe din lut din neolitic găsite în arătură: cu sâni uriași și cu zgău asemenea, care mai încoace s-a chemat fătăciune. Acestea au fost primele zeițe ale omului - mamele focului, ale vetrei și ale nașterii. Sigur că erau percepute ca frumoase. De aceea se zice astăzi, fără să mai știm de unde vine vorba asta: frumoasă ca (de) mama focului!

*
S-a dus anul cel vechi, a venit unul nou. Dar au rămas mâncărurile sleite, chiștoacele aruncate peste tot, cu disperare parcă, urmele cafelelor pe mobile, pe cărți, pe unde vrei și unde nu vrei. Și zațul anului trecut în suflete - amar și leșios. Problemele nerezolvate. Zâmbetele echivoce și triste sau, în fine, tristuțe, abătute. Și insomniile, trezitul din somn în transpirație rece, gândurile descurajante. Ca niciodată parcă, sfârșitul de an a venit cu veștile prea multe ale unor cunoscuți și prieteni morți sau bolnavi grav, de boli urâte ale secolului. Și gândul de a scrie niște cărți, dar știi în interiorul tău că nu îl vei duce la îndeplinire. Vârsta, descurajarea, neputința de a mai lupta cu... și cu...

Eah! Măcar am rămas sincer.