Daniel, vulpița și gunoaiele

Daniel e un tip deștept, cred că peste medie, care a rămas încă din copilărie cu un picior mai scurt. Pur și simplu l-a călcat un cal, doctorii l-au tratat (după ce taică-său și maică-sa l-au tratat mai întâi câteva săptămâni cu oblojeli, dă! oameni de la țară, fără carte prea multă, având concepțiile lor - însă poți să te superi pe tatăl tău și pe mama ta?), dar copilul Daniel a rămas șchiop. De fapt, nu e prea șchiop, defectul abia se observă, dar el, cred, a rămas cu complexul ăsta, care l-a măcinat toată viață și care i-a adus numai necazuri. Căci oamenii, cei mai mulți dintre ei, cel puțin la țară, nu te iartă, ești în fața lor "șchiopul", "handicapatul ceala", "nebunul".

Da, Daniel are și o fire cam sucită, de "nebun", care îl singularizează față de ceilalți, iar problema cu piciorul i-a accentuat această singularizare, așa cred. Calul acela, care l-a călcat pe laba piciorului și i-a făcut terci osișoarele de acolo, a fost pentru el destinul nefast care i-a marcat toată viața. Nu în bine, desigur. Sau poate în bine? Scuzați-mă că fac metafore și literatură, iar Daniel și soarta lui nu sunt deloc literatură, deși este și un înger Daniel. E un om adevărat pe care-l văd aproape zilnic pe fereastră (numai duminicile și sărbătorile nu) trecând cu bicicleta ținută de ghidon. Vine de la gunoi. O să vă explic mai încolo de ce.

În tinerețe Daniel a lucrat o vreme nu știu pe unde, dar s-a lăsat. Bănuiesc că i s-a întâmplat ce i se întâmplă și acum în sat: e văzut ca un paria, ca un outlaw (iar fac literatură!). Mulți se uită la el cu ochi răi - e "șchiopul", "handicapatul ceala", "nebunul", cum spuneam. S-a însurat cu o femeie adusă de pe nu știu unde. Și mi-a explicat (suntem prieteni încă din copilărie): "Băi, Răducule, eu, handicapatu' lu' pește prăjit, nu puteam să-mi iau decât o fată de prin alte părți. Și urâtă pe deasupra". E urâțică, într-adevăr, are un corp diform, parcă e mereu gravidă, dar proastă nu e deloc, după cum constat când merg la magazinul unde ea vine și își bea zilnic cafeaua.

Sunt "friend" cu băiatul lor care lucrează în Danemarca, băiat care e însurat cu o indiancă. Au venit și în România, la părinți, iar soacră-sa are numai cuvinte de laudă despre fată: cuminte, harnică, modestă, cu ochii numai în jos. Așa, ca-n filmele indiene, zicea soacră-sa, soția lui Daniel, zâmbind subțire. Vorbea serios, glumea?

Probabil asta a căutat și a găsit la ea bărbatu-său: cum să zic, cumințenia femeii clasice. Dar altceva voiam să vă spun: Îmi scrie Viorel, băiatul lui Daniel, pe Facebook că taică-său cam bea. Așa e? L-am asigurat că nu bea. Dar adevărul este că Daniel cam bea. Cu anii i s-au adâncit bețiile. Zilele trecute l-am întâlnit seara rezemat de gardul crâșmei. Era beat criță. Mi-a bolmojit că să-i dau bani. Voia să mai bea. Nu i-am dat, deși mi-am adus aminte, că el mi-a dat cândva. M-am temut însă că nu o să mai poată merge acasă, că mai avea de mers vreun kilometru. Și e iarnă, nu poate rămâne într-un șanț, Doamne ferește!

Mi-a vorbit cu ani în urmă de starea de inconștiență, așa cum ești într-o beție cruntă. "Răducule - îmi zicea rânjind cu măselele cariate - niciodată nu vor putea pricepe nebăutorii sau abstinenții i tutti quanti starea asta! Niciodată! Inconștiența asta care îți odihnește mintea mai bine, muuult mai bine ca somnul cel mai bun. Zică ce-or zice doctorii! Simți un fel de tabula rasa, o liniște de începuturi de lume, când Dumnezeu călca "preste ape", un neant de kenoză, de "golire", că asta înseamnă kenoza practicată de călugări, o golire totală, până în gene, a sufletului de toate impuritățile întru purități, o căutare a neființei în definitiv. Așa trebuie că simt și drogații, n-am încercat, Doamne feri-mă, fiindcă... fiindcă... dacă nu te mai poți întoarce? Așa e beția cruntă, adică acel moment al ei fericit, singurul moment frumos din beție, pe care, vai! îl plătești cu prețul mahmurelii de a doua zi". Ia, uite, domnule, câte știe tipul ăsta, mi-am zis. E drept, l-am văzut uneori că aducea de la gunoi și cărți, dar să știe atâtea nu mi-am închipuit.

Daniel este cunoscut în sat de toată lumea ca "gunoierul", "ăla cu gunoiul". Nu, nu, nu e gunoier, dar merge aproape zilnic la "vărsătoare", locul unde se depozitează gunoiul Iașilor. Alege de acolo, dintre gunoaie, tot felul de materiale și le cară pe bicicletă acasă. Are de mers vreo doi kilometri și ceva. Unii râd când îl văd: "Uite, nebunu', iar s-o dus la gunoieră!" Dar el face drumurile astea de ani de zile. Acum are barba albă, o barbă neîngrijită, răsfirată în toate părțile, și tot nu se lasă - merge la gunoi aproape în fiecare zi, fie vară, fie iarnă. Oamenii râd, dar lui nu-i pasă. Vine cu materialele acelea acasă și face din ele tot felul de lucruri: coșuri, plase, veioze, etc. E priceput la toate. Le vinde apoi pe la tot felul de patroni (cu anii și-a făcut tot felul de cunoștințe) și din asta trăiește.

Și într-o zi Daniel a găsit la gunoi un pui de vulpe. Chiar așa! Nici măcar unul din cei mai abili scriitori din lume nu ar putea născoci așa ceva. Dar Dumnezeu născocește! Stai așa, măi Părpăuță, ai înnebunit de cap? Ce are a face Dumnezeu în povestea asta?

Stați voi așa! Dar dacă are? Iar Daniel este chiar îngerul Daniel despre care se scrie în Biblie? Cel care face să apară la om lumina iubirii, chiar așa, omul însemnat cu piciorul lui mai scurt, cu măselele lui cariate și împingând la bicicleta cu resturi de la gunoaie? Dacă el este acel doctor necunoscut al sufletului, care ne învață să ne putem elibera de karma pe care o avem cu cineva dacă îl iertăm? Dacă el este, cum spune poetul Florin Dan Prodan, acea broască veche de la o ușă "unsă cu vaselină adevărată / care se deschide singură și când vrea / și-ți arată o singură zare"?

Bine, bine, va întreba poate cititorul, dar ce a făcut cu puiul de vulpe? Ce să facă, l-a crescut și pe urmă i-a dat drumul în pădure. La doi pași, chiar deasupra casei lui. Din când în când vulpea ieșea din pădure și făcea "cheaf! cheaf!" la gard la el. Pe urmă n-a mai venit deloc. Iar Daniel mai bea din când în când, apoi tropăie iarăși la gunoieră, apoi continuă să facă tot felul de coșuri, plase, veioze...