Un norocos

Prin '90 sau '91, am nimerit la o consfătuire a oamenilor de afaceri din România și Basarabia. Căzusem și eu popâc acolo în calitatea-mi ambiguă de jumătate ziarist, jumătate - drace călugăre! - om de afaceri! Eram editor fără de editură (pe care n-am mai înființat-o nici până în ziua de azi) și colaborator la un ziar, așadar nici câine, nici ogar, nici călare nici pe jos, însă mă țineam tare: nici eu ca dracul, dar nici dracul ca mine. Însă între oamenii grei de acolo nu eram nici în car, nici în căruță, nici în teleguță, nici oaie între lupi, nici lup între oi, adică așa cum îmi place mie - de ce n-aș spune-o! - cel mai mult în viață: nici cu viii - mai mult cu viile! - nici cu morții, nici cârciumă-n pungă, nici parale-n drum.

Nici-niciul cu pricina nu mă împiedică să beau și să mănânc pe veresie, alături de colectiv, la astfel de adunături, care la noi sunt o lungă înșiruire de chiolhanuri, cu toasturi și chefuri de pomină, pitite sub vocabule care mai de care mai simandicoase: bufet suedez, cocktail, dineu. Așadar cot la cot cu alți fruntași în asemenea trebușoare, înfulec, în pofida faptului că șirul de mâncători de urzici prăjite, care m-au precedat în clanul meu, mă face să-i analizez pe ceilalți și să m-apuce sila. Noroc că nu-s rău de scârbă și alung repede din sine întrebările privind pe unii care muncesc și trăiesc ca vai de ei și pe alții care se îndoapă de pe urma primilor.

Așa am procedat și acum, călcându-ne în picioare, îmbrâncindu-ne și ghiftuindu-ne de era mai-mai să dărâmăm masa plină vârf cu bunătățuri. M-am nimerit cot la cot cu unul Vasea din Bălți, editor și el de cărți naționale, de care va fi vorba mai la vale (iaca rima c-am scăpat-o!). De Vasea vreau să zic, care se înfrupta lupește alături de mine, punând bazele unui pod de cârnați și caviar între noi. Ne-am mai potolit când a intrat prefectul să ne spună "câteva cuvinte" care până la urmă s-au dovedit a fi un sac de povețe din noul limboi de lemn. În final prefectul a toastat pentru succesul lucrărilor, atunci dându-ne seama că paharele umplute cu șampanie de pe masă, pe care noi le horpăisem de mult, erau pregătite pentru toast. Noroc cu frații basarabeni care au scos imediat câteva sticle de votcă. Prefectul a toastat și a plecat. Noi am rămas să începem lucrările "pe secțiuni", dar unu' Liova, cam șpanchi și cu glas gros, brejnevist, a zis că-i mai bine să rămânem "grămăjoară", ca între frați ce suntem și să dezbatem împreună cum să scăpăm economicește de porcii ceia de ruși. În fine, ne-am întins la votcă până seara, ducându-se dracului toate discuțiile.

A doua zi au mers pe la mănăstirile din nordul Moldovei, după program, de predilecție pe la cramele acestor mănăstiri. A treia zi s-au întors la Iași să încheie lucrările și să semneze protocoale, dar necazul e că s-a început cu un nou toast; iar pe urmă, hai, mai luați oleacă, olecuță, olecuțică măcar. Așa că s-a semnat în final un protocol de continuare a dezbaterilor la Chișinău. "Veniți și voi la noi - zicea Liova cu glas dogit - că nu-i de chip, nu trebuie să ne lăsăm până nu scăpăm de porcii ceia de ruși".

Dar ce s-a petrecut în cele două zile și mai bine am aflat de la alții, căci iată ce s-a întâmplat. În pauza de masă din prima zi, Vasea, editorul meu din Bălți, vede pe stradă o liotă de cetățeni care hâșcâiau niște cartonașe, care cu degetul, care cu câte o monedă. "Ce fac aceia, bre"? mă întreabă. Și i-am explicat că sunt niște lozuri cu o peliculă deasupra și că, răzuind-o, poți câștiga bani. "Da' nu-mi iei și mie unu'?" "Îți iau". Am cumpărat două cartonașe, Magic parcă se chemau: unul pentru mine, unul pentru Vasea. Hâșcâi eu, nimic. Hâșcâie Vasea, un milion de lei! Măi, al dracului! Vasea nici nu realiza valoarea câștigului, foarte mare la vremea aceea, fiindcă nu știa valoarea banilor românești. Mergem la chioșcăreasă să ridicăm banii, dar nu, sume atât de mari nu pot fi încasate decât de la Centru, de la București. Na, Părpăuță! Din toată bogăția mea de prosper om de afaceri, m-am împrumutat de la Ovidiu Nimigean, care-i mai bogat ca mine, și hai cu Vasea la București. Bineînțeles, i-am plătit și lui, fiindcă nu avea nici o rublă ștearsă: venise cu Liova cu mașina să încerce marea cu degetul. Pe tren îi spun: "Măi Vasea, da' mi-i da și mie o sumă." "O să mai videm." Am schimbat subiectul. Și ce credeți că discutam? "Îs bune și afacerile cu cărți, da' hai să facem ceva mai mare" zice Vasea, uitându-mi-se cu luare aminte în ochi. "Ce?" "Un pulemiot de ceala nu vrei"? "Ce pulemiot?" "Mitralie de aceea". "Mitralieră? Da' cum poți să mi-o aduci"? "Dărăgoi moi, asta nu te interesează pe tine. Vrei sau nu vrei"? "Nu vreau, dom'le, lasă-mă-n pace". După o vreme Vasea iar: "Da' un vârtalău nu vrei?" "Ce-i acela vârtalău?" "Un - și Vasea vântură degetul prin aer - un licopter de ceala". "Un elicopter? Da' cum poți să mi-l aduci?" "Asta nu te interesează pe tine. Noi îl facem bucăți și ți-l trimitem". "Nu-mi trebuie, dom'le, ce să fac cu el?" "Cum ce să faci? Tu nu vrei să vinzi cărți? Le duci cu vârtalăul de la Iași la Piatra Neamț, de la Piatra Neamț la Sibiu... Tu numai stai, cum stăm noi bunioară aici-așa ia, și dai telefon pe mobilnic: Alio, trimiteți vârtalăul la Timișoara ori la Vaslui... Ei?" "Nu-mi trebuie, dom'le, lasă-mă-n pace!" Și mă gândeam că poate e normal ca Norocul să-i surâdă unuia care vinde, fie și virtuale, elicoptere și mitraliere.

Ajungem la București, scoatem banii și apoi Vasea intră în primul restaurant ultraelegant, indiferent la protestele mele. Apar niște chelneri în fracuri albe cu meniul (nu fracurile-s cu meniul, ci chelnerii). Vasea îl apucă și-l ține cu susu-n jos. Încearcă o vreme să citească apoi îl trântește pe masă: "Aduceți tăt ce aveți!" spuse cu nonșalanța lui Richard Gere la un dineu la "Ritz". Numai că Vasea nu prea arăta a Gere; cu un costum alburiu, cam boțit, cu o cămașă în carouri și cu cravată roșie-roșie. Am băut și am mâncat niște chestii foarte ciudate, care tremurau în farfurie, dar Vasea le înfuleca de parcă în fiecare zi îi pune așa ceva pe masă bucătăreasa. După un timp Vasea s-a mai înmuiat: "Măi, românașule, hai să spaiom un cântic. Aceala cu Siberii de gheață îl știi?" "Nu." "Ce pacat!" Și mi l-a cântat Vasea, vărsând și câte-o lacrimă. Pe urmă a scos din buzunarul de la piept niște fotografii: soția, fiica Aliona, un bărbat. "Îl vezi pe ista? - zice arătându-mi bărbatul din fotografie - ista se culcă cu soră-mea." "Vai", fac confuz. "Cum nu, măi românașule, dacă-i cumnatu-meu". Pe urmă am trecut la politică și a început să bată cu pumnul în masă: marea greșală este că s-au încălcat pastaiano normele leniniste, pastaiano! Dacă nu se încălcau normele leniniste acuma era bine în Rusia. Dar așa... La Bălți are o casă pe pământ și cu bănișorii iștia o s-o repare, că altfel n-avea cum. "Dacă la Moscova pravitelstvo nu încălca pastaiano normele leniniste... Dar n-am avut noroc". În fine a împărțit banii, mi-a dat și mie o sumă frumușică, nu mă pot plânge. Acolo ne-am despărțit, el voind să-și caute niște neamuri prin București. "Noroc, măi românașule!" mi-a zis la despărțire, în timp ce ne pupam amestecat: cu muci și lacrimi.

Da! Am avut noroc în viață de oameni buni. Să dea Dumnezeu să mai am.