Fragmentarium

Mi s-a ars becul de la veioză. Caut altul într-un dulap unde ține soția cîte și mai cîte: medicamente, pansamente, deși n-avem pe nimeni în casă la vîrsta juliturilor la genunchi, iar cuțitele noastre boante de la bucătărie rănesc cu greu o rotiță de cașcaval, albume, tot felul de bibelouri hîde primite cu diverse ocazii și alte nimicuri nefolositoare, cum cred că găsești mai în orice casă.

Găsesc un bec, însă privirea îmi este atrasă de altceva care mă face să înghit în sec: o cutie mare de bomboane de ciocolată pe care scrie "La mulți ani!" Aha, îmi zic, am să profit de lipsa ei (e plecată la Bacău la Rodi, sora ei) și am să mănînc bomboanele în tihnă, fiindcă ea nu mă prea lasă (glucide, colesterol, chestii), iar eu accept numai să nu bată la cap. Apuc cutia... cînd colo era goală, mai bine zis era plină cu scrisori. Na, frate! înghit iarăși în sec.

Cele mai multe scrisori sînt ale mele, scrise în trecute vremi. Oare ce prostii scriam pe atunci? Le-aș citi, dar n-am timp.

*
Cățelușa noastră Duca crește uimitor. Acum îmi sare cu labele pe umeri și încearcă să mă lingă. Uneori reușește. E veșnic veselă și bâțâie mereu din coadă. Vrea să intre în casă, o convingem cu greu să iasă afară. "Dar eu vă iubesc", ne spun justificativ ochii ei de antracit. Nu iese în drum, deocamdată e timidă.

*
Nu trăiesc într-o rulotă ca Jason Momoa, nu am slăbit 7 kile în două luni ca Andra, nu agăț femei pe Tinder ca Prințul Diamantelor, nu mărturisesc despre locul preferat al lui Iliescu ca Vica Blochina, fiindcă nu-l cunosc, nu... nu... și nu. Nu citesc rubrica mondenă a revistelor. Am făcut-o aici ca să scriu chestiile astea. Și nici nu știu zău dacă folosește la ceva.

*
Aflu de-abia acum că anul trecut a murit Radu Gabriel Pârvu. În ultimii ani nu prea am mai păstrat legătura. A fost germanist de seamă din istoria României, discipol al lui Noica și trăia la Pitești. A tradus opere fundamentale din Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Liszt, Nietzsche, Schiller, Kafka, Jung, Ruppert etc. A fost traducător, scriitor, scenarist, profesor universitar de Comunicare și Filosofie.

Am făcut armata la Rădăuți împreună, apoi am stat la îndemnul lui (îmi spunea că se plictisește singur) la aceeași gazdă în studenție, undeva prin spatele Agronomiei ieșene. Până ce într-o duminică (eu veneam acasă la sfârșit de săptămână), când m-am întors la gazdă duminică seara și am dat peste Mona, viitoarea lui soție. Nu aveam cu ce să mă mai întorc acasă. Am stat amândoi la masă la taclale toată noaptea, iar Mona era în pat.

Dumnezeu să-l ierte!

*
Prietenii mei în majoritate nu-s literați. Și mă mândresc cu asta. Dacă vă spun că pe majoritatea literaților nu-i suport, nu o să mă credeți. Uite așa! În afară de câțiva prieteni de la revista Timpul și câțiva după aceea, nu am pe nimeni. Nu joc teatru cu "prietenii". Da, am prieteni din copilărie. Mă mai întâlnesc cu ei și bem ca proștii și de plăcerea că ne-am întâlnit. Atâta rău să fac.

*
În ultima parte a vieții, tata se emoționa repede și plîngea ușor la filme, la auzul unei nenorociri a cuiva. Bocea ca o babă. Era dascăl, cum se zice pe la noi, adică cîntăreț bisericesc, și plîngea de mama focului la prohodirea morților tineri, laolaltă cu familia acestora, mai ales că-i cunoștea pe toți din sat încă de la botez. Nu putea să citească răspunsurile la prohod din cauza lacrimilor care-i încețoșau ochii, pînă ce popa se enerva și-i smulgea cartea din mînă, dînd-o altuia să citească. Mă gîndesc acuma că poate așa a vrut Domnul să-i mîngîie sufletul întristat - dîndu-i lacrimi și străpungerea inimii, primele semne ale venirii smereniei, spune Siluan Athonitul.

*
Mi-am notat pentru roman următoarea vorbă: Publicul preferă în artă tot ceea ce este banal, bine cunoscut și cu care s-a obișnuit. Ferească Domnul să scrii alte alea!

*
Maria (dar nu mă spuneți) e franchețea desăvârșită, normalitatea (îngrozitor cuvânt, dar nu găsesc altul), lipsa capriciilor. Și nu numai acuma, chiar și la 25 de ani. Posedă resurse uriașe de afectivitate, de care profităm eu și băieții noștri.

*
Azi, acum 42 de ani, pe la ora 9.30 - 10, Maria mea era în chinurile facerii. Năștea prima dată, dimineața devreme îmi spunea că bănuiește că-i constipată. Rîdem și acum de chestia asta. A venit "Salvarea", după ce am dat telefon de la CAP, am stat vreo două ore în drum, tremurînd de frig, dar mai mult de emoție, eu și șoferul mașinii ne-am împărțit necreștinește cîțiva "dumnezei", în fine... și a născut pe Vlad-Ioan. Maria, nu șoferul.

LA MULȚI ANI, VLĂDUȚ Vlad Sănătate, bucurii în ciuda cețurilor britanice, a Brexit-ului, etc și tot ce-ți dorești alături de Tania.

La mulți ani tuturor celor care poartă numele sfinților sărbătoriți astăzi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.

*
Am avut două zile, sâmbătă și duminică, tare proaste. Zbuciumat, dormit prost noaptea, ziua n-am putut recupera somnul. N-am citit nimic, scris așijderea. Ce-i mai nasol și mă scoate din papuci - nu știu de ce. Și nu găsesc vreun motiv pentru care să fiu nemulțumit.

Nu mai vreau decât un lucru noaptea asta: Să-mi dea Domnul un somn liniștit.

*
M-am trezit la ora asta (4.35), fiindcă am visat (mai mult o stare între vis și realitate) despre nașterea revistei Timpul și apoi primele zile de la revistă. Frumoase amintiri! Ar merita notate într-o carte. Cum s-au adunat încetul cu încetul redactorii. Ca în "Cei șapte magnifici". Mă și mir că nimeni din cei de atunci nu a făcut-o până acum. Mă gândesc serios la asta. E o părticică din istoria noastră literară.

P.S. Aș începe chiar acum, dar nu am cafea. Într-un acces de filotimie i-am dat-o toată mamei zilele trecute. Iar fără "motorină" nu merge mașina.

*
Îmi amintesc de Aurel Leon. Avea aproape 90 de ani și avea rubrică permanentă la Monitorul. Venea la el câte un inginer, câte un profesor să-l roage să-l porcăiască pe vreun șef de-al lui. Moșul de cuvânt! Pe urmă cel cu rugămintea îi dădea un pachet de cafea. Domnul Leon: "Vai, nu trebuie, nu trebuie". Dar pe urmă întreba: "Dar de care-i cafeaua?"

*
O fetiță spune părinților:
- De ce vă certați? Mai bine jucați-vă.

Parcă Dumnezeu a vorbit prin gura ei! Doamne, parcă Dumnezeu a vorbit prin gura ei.

*
Eram la o lansare de carte. Venise puhoi de lume. Toți mă aclamau. Sute de admiratoare agitau pixurile, ca să le dau autografe. "Incredibil! Pur și simplu te adorăm!" țipau ca la Elvis niște adolescente înnebunite după mine. Toți se îngrămădeau cu tabletele să ne tragem în poză. O domnișorică nu avea cartea mea pentru autograf și mi-a propus altceva: își va scoate sutienul, ca să-i dau un autograf pe el. Și-a ridicat tricoul și atunci și-a dat seama că nu avea sutien. Atunci am luat un pix și... și... m-am trezit. Visasem.