Așa mă lăsam pradă acestor visări de stabilitate, când vine un moșulică la poartă. Cu ochelari mați, cu costum alb, impecabil. A lăsat mașina în drum și ar fi intrat, după câte înțeleg, dar se temea de cățelușa noastră ciobănească. Are ea numai șase luni, dar deja toate mâțele nu ne mai vin prin grădină. Mă uit mai bine. Cine credeți că era? Nimeni altul decât miliardarul Ion Țiriac. Părea și nu părea el.
Intră incisiv în discuție:
- Hai, măi, Radule, și scrie-mi biografia. O să obții bani frumoși, căcălău.
Rămân interzis.
- Numai tu poți să-mi faci chestia asta. Restul ăștia cu scrisul sunt plevușcă. Mi-a zis mie cine mi-a zis.
- Bine, domnule Ioane, dar biografia o scriu în Bahamas. Aveți grijă, asigurați-mi un sejur în Bahamas.
- OK!
- Și asigurați-mi vreo 4-5 mulatre pe perioada scrisului.
- M-ai prins aici, dar nu am ce-ți face. Mâine dimineața ai un charter spre Bahamas.
- Biiine! fac satisfăcut.
- Dar doamna? îmi face din ochi Domnul Țiriac. Ce zice de mulatre?
- Lasă că mă descurc eu. O trimit într-o excursie prin insulă.
- OK! exclamă satisfăcut.
Zis și făcut! Am primit a doua zi dimineață biletele pentru mine și soție în biroul Domnului Țiriac. Am deschis aproape cu teamă ușa biroului fastuos. Ce birou frumos poate avea un miliardar! Și înzestrat cu gust: covor persan cu flori albastre și roșii întotdeauna strălucitoare, apoi trei taburete turcești și o sofa... cum să zic... aliotmană. Numai o cadână mai lipsea. Biroul masiv cu plăci de mahon era încadrat de frunzele mari ale unui palmier uriaș ce se deschideau ca niște umbrele deasupra fotoliului venețian. Pe scrinul rococo (sau rocambole, nu știu exact cum îi zice) era un ceas în marmură, care, în loc de pendulă, avea trei bile aurite ce se mișcau încoace și încolo. Și nu îți puteai să nu spui: Ooo, ce frumos bate! Cum să nu te țicnești!? Ce bine știu să trăiască ăștia, domle! Bine, le și dă mâna!
Soția a rămas cu Anette, secretarul Domnului Țiriac, o pițipoancă de vreo 18 ani, la cafele și dulcețuri în anticameră (sau antecameră, că m-au năucit de cap gramaticienii ăștia), iar eu am intrat în biroul marelui mahăr. După ce a închis cu grijă ușa biroului, Domnul Țiriac mi-a spus, scărpinându-se jenat la frunte (aiurea jenat! se prefăcea):
- Uite ce-i, Radule, scopul vacanței tale la New Providence...
- Dar ați spus Bahamas!
- Nu, măi, - sclipesc a râs ochelarii mați - New Providence este o insulă, unde se află capitala Bahamasului - Nassau.
- Aha!
-... Scopul vizitei tale la Nassau este altul decât să-mi scrii biografia. Ăsta e de camuflaj.
- Și ce trebuie să fac? îl întreb de-a dreptul.
- Să omori un om - îmi răspunde el tot direct.
Mi-a luat piuitul cu replica asta. După ce-mi revin:
- Și de ce m-ați ales pe mine?
- Pentru că tu ai un aer de pampalache și nu te va bănui nimeni. Cine o să bănuiască un scriitoraș? Și încă "modest" - îmi zice cu puțin dispreț Domnul Țiri - care nu se bagă la bucate înainte?
- Vai, Domnule Țiriac! Cum puteți să credeți așa ceva despre mine?
- Hai, mă, că o să ai bani căcălău. Gândește-te numai: n-o să mai tragi mâța de coadă multă vreme de-acum încolo. Iar nevastă-ta n-o să tot împartă banii lunar până înnebunește de cap.
Dau să-i răspund ceva, nici eu nu știam ce, dar Domnul Țiriac îmi ia replica:
- Ascultă, Răducule, să nu crezi că fac șahăr-mahăr cu tine.
Și face semn unui tip sobru, discret, care stătea în picioare din spatele lui, cu o umflătură în partea dreaptă a pantalonului (să fi fost pistolul?). Acesta deschide un "diplomat" plin cu bani. Așa mi-a rămas mie în minte: că banii bogătanilor și bandiților se țin neapărat în genți "diplomat". Pesemne reminiscențe de-ale mele din filme. Sau reminiscențe de-ale Domnului Țiriac!
- Îi vezi? Sunt toți ai tăi dacă-mi scrii biografia. Ce zici?
- Păi...
- Am glumit, mă, cu mortăciunea. Ha-ha-ha! Chelner, șampanie. Dar vezi, din cea mai bună. Plătesc eu.
*
Și am băut la... nu știu unde. Știu doar că erau niște chelneri în fracuri albe. Am trăncănit vrute și nevrute! Și au apărut și doamne în corsete amețitoare ("aiurea doamne, râdea Domnul Țiriac, niște păsărici"), care mai mult descopereau decât acopereau. Toate îl adulau, toate îl luau cu vrăjeli, lugu-lugu, chestii de astea... În fine! Iar eu vorbeam, eram strălucitor, eram snob, fără să fac vreo diferență între chelneri și ceilalți oameni de afaceri care-l însoțeau pe Domnul Țiriac. Aveam avansul nesperat oferit de cartea viitoare despre Domnul Țiriac.
- Chelner, șampanie pentru toți, strigă Domnul Țiriac dezlănțuit de-a binelea. Azi do... doresc să beau șampanie Moët & Chandon și plătesc pentru toată lumea.
Chelnerii umblau ca amețiți în jurul nostru, clienții din local ridicau paharele în cinstea noastră. Iar eu aveam avansul, cum spuneam, oferit de acest succes. Însă în adâncul meu sălășluia un pic de dispreț față de Domnul Țiriac și față de toți. Scrisul - asta era comoara mea, o știam prea bine. Era în mine un amestec unic pe care numai eu singur îl dețineam, îl puteam exprima în cuvinte.
- Domnilor șampanie, strigă încă o dată Domnul Țiriac.
Dar constată că nu mai are bani.
- Uite ce-i - îmi zice atunci - o să bem din banii tăi pentru biografia mea. Ce nevoie ai tu de ei? Tu oricum ești un pampalache de scriitor, o să tragi mâța de coadă toată viața.
- Și nu trebuie să mai ucid pe nimeni?
- Ha-ha-ha! - se strica de râs Domnul Țiriac. Am glumit, mă, am glumit. N-ai înțeles? Rămâi-rămâi. Pe mine mă amuză grozav scriitorii.
Mi-a venit inima la loc. Și am băut iarăși valuri de șampanie. Pe urmă l-am însoțit pe Domnul Țiriac la gară și a am băut șampanie Moët & Chandon pe peron, în așteptarea trenului. Nu putea șofa, fiindcă era băut, iar el nu se înjosea atât de mult, ca să lase șoferul să-l ducă cu mașina.
*
Și m-am trezit a doua zi cheaun de cap, fără nici o lețcaie, fără Bahamas, fără domnițele în corsete prea strâmte, fără nimic. Și cu puțin dispreț. Pe mine. Bine măcar că nu trebuia să omor pe nimeni. Poate doar dracii din mine.
Trebuie să plăsmuiesc o operă... Slavă Domnului, lumea e în ordine, în albia ei. Cu alde mine scriind, cu iluzorii călătorii în Bahamas, cu șampania Moët & Chandon pe care nu știu cum e, fiindcă n-am băut niciodată. Chiar și cu alde Țiriac. Eu era musai doar să reinventez această lume. Mă apuc să scriu cele inventate, citesc apoi ce am scris și deodată un fior îmi trece prin inimă: Dar dacă cele de până acum ar fi adevărate? Dar dacă noi ăștia, scribalăii, nu suntem decât prilejuri de amuzament pentru magnați și pentru mai știu eu cine?
- Fir-ar voi al dracului cu Bahamasul vostru, cu șampania și cu Țiriacul vostru.
Și deschid fereastra. Slavă Domnului, totul era în ordine: vișinii bătrâni la locul lor, boldonejul, cei doi nuci care au depășit în înălțime linia electrică. Băiețelul de la Bruxelles face pipi (de) pe masă (mi l-a dăruit băiatul Mihăiță), cățelușa Gala umblă țanțoșă în jurul casei, jumătate din dealul din față este deja luminat de soare, fotografia mea de la patru ani cu degetul în gură e la locul ei, la fel fotografia din 1923 cu membrii Băncii Populare Tomești, printre care învățătorul mamei, domnul Mărgărit. Daaa, totul e în ordine.