Maria s-a măritat cu un țigan din Tomești, Costică Munteanu (folosesc aici numele real al personajelor din viață, dar, iertați-mă, să mă ierte în primul rând mulții lui nepoți și strănepoți de astăzi, poate să mai fi uitat unele lucruri, să mai fi adăugat, să mai fi încurcat unele fapte și oameni, cu voie sau fără de voie). Cu zâmbetul ei înălțător venea în Ajun cu colindatul. Era însoțită în fiecare an de Lelea, țiganca cea bătrână, care m-a îngrijit de multe ori când eram copil, și de Ileana Curnapoi, așa o porecleau țiganii. că avea două fese bombate ca două mingi de fotbal. Cântau ele o colindă cu "Sus în poarta raiuluiu / Șade Maica Domnuluiu." Eu și Doina, soră-mea, le ascultam înfiorați cu nasurile lipite de fereastra rece. Tata le primea în casă, le dădea bani, câte un pahar cu vin, glumea cu ele așa cum glumesc bărbații de la țară cu femeile: râzând gros, dar binevoitor și indiferent, în definitiv. Mama le dădea colaci calzi, în special Lelei, care venea "cu ziua" pe la noi. Asta până ce a îmbătrânit și nu mai putea lucra la vie.
Era româncă Curnăpoaia, dar s-a luat cu un țigan bătrân, Ghiță Stoica. Ghiță ăsta repara încălțările la oameni. Pe vremea aceea oamenii încă își mai căputau încălțările, nu era ca acuma, când una-două arunci pantofii stricați și cumperi alții. Umbla Ghiță pe pârâul satului și căuta mâțe moarte. Le jupuia de piele, argăsea pieile, dracu știe ce le mai făcea și astfel cârpea încălțările la oameni. Pe urmă, după ce Ghiță a murit, Ileana Curnapoi asta s-a măritat cu unul Vasile, care lucra pe la viile Gostatului. Era bun muncitor Vasile ăsta, dar o "sugativă" ce nu s-a mai pomenit. Ar fi băut și rachiu făcut din căcat, să mă iertați, nu alta. Îi spuneau Vasile Țoi. Cum Lelea m-a îngrijit pe mine la timpul ei, Curnăpoaia i-a îngrijit pe băieții mei, Vlăduț și Mihăiță. Îi ținea în brațe și le zicea "șoșoi". "Ce înseamnă șoșoi, fa, Ileană?" "Iepuraș pe țigănește, dom' Radu". Și îi tot legăna: "Șoșoi, șoșoi". Că tare-i plăceau copiii! Ea nu a avut nici unul.
Maria i-a făcut lui Costică șapte copii. Poate era mai bine de zis, mai corect politic: Cei doi au avut șapte copii. În fine, adevărul este că ea a făcut și a crescut cei șapte puradei. Costică era un hăbăuc, umbla aiurea, dădea mai rar pe acasă. O vreme a avut un acordeon, cânta pe la petreceri. Dar acordeonul s-a tot spart, l-a tot lipit, l-a tot cusut, până ce nu l-a mai putut repara și făcea numai "horc-horc!". Din cauza asta nu l-a mai chemat nimeni la petrecere, așa că a aruncat acordeonul pe Valea Lupulu, unde era mahalaua țiganilor. Se jucau copiii cu el. M-am jucat și eu, dacă vă interesează, dar n-am prins gustul "cântării", eram și sunt afon. Îmi place însă muzica la nebunie, aproape de orice fel. Vorba unui prieten: Dacă îmi dădea Dumnezeu talent, lăsam și proză și totul și umblam prin lume să cânt. De altceva nu aș mai avea nevoie.
Este drept, muncea pe la oameni Costică, era harnic, dar nu se alegea nimic din banii câștigați. Îi bea. Pe lângă asta, pierdea o mulțime de bani la "babaroase", un joc de zaruri. Din cauza asta era veșnic dator, chemat pe la miliție, cred că mai primea și câteva poace pe acolo, că era colțos, se punea în gură cu polițaii. ca să nu mai zic că lua câte o bătaie și de la colegii de babaroase la care era dator. Uneori rămânea și fără haină, venea iarna acasă ca sergentul lui Alecsandri, într-o cămașă ruptă și o căciulă desfundată.
*
Când venea acasă, de obicei beat, o bătea pe Maria Munteanca (așa îi zicea lumea în sat). Fără motiv. Ce-o fi fost în capul lui? Ideea veche că bărbatul trebuie să-și mai "scarmene" din când în când "coasta de drac", faptul că vedea în ea motivul nenorocirii propriei lui vieți, că i se întuneca înaintea ochilor când era beat și o socotea vinovată pentru sărăcie și liota de copii pe ea? Probabil amândouă. Dar n-am de unde să știu cu exactitate. În orice caz, nu era o brută din născare, un violent moștenit. Dovadă frații și surorile lui, copiii și mulții nepoți de azi, care nu au fost și nu sunt violenți. Nici unul.Maria Munteanca, biata, fugea de acasă când el venea beat - știa ce o așteaptă. Se ducea acasă la părinții ei în Goruni. E un kilometru, un kilometru jumătate până acolo: urcai dincolo de mahalaua țiganilor, pe la Criță (era o poreclă Criță, că era tare ca "crița" - numele popular al oțelului -, îl chema de fapt Dascălu) necooperativizatul despre care poate am să scriu, apoi până pe deal, cu via IAS-ului în stânga și cu iazul artificial făcut ca cei de la IAS să aibă cu ce stropi via, în dreapta. După aceea pe coama dealului era și este cimitirul, iar puțin mai în jos biserica. Urma, în vale, satul. Acolo se ducea Maria Munteanca bocind, la părinții ei. Pe urmă părinții i-au murit. Acum, când Costică venea beat să o bată, fugea de acasă și mergea la "inimioara" ei, un frate, Petru. Unul dintre copiii lui Costică, mai mărișor de-acuma, a sărit o dată în apărarea mamei, dar Costică i-a tras și lui o bleandă. Nici nu l-a luat în seamă. Pe urmă băiatul, îl chema tot Costică, s-a însurat și a plecat de acasă. Nici n-a vrut să mai audă de taică-său. Venea maică-sa pe la băiat și i se plângea. "N-am ce-ți face, mamă, că mă dovedește. Lasă-l dracului și gata". Dar ea nu-l lăsa. Cum să-l lase cu atâția copii? După atâția ani?
Era încă tare țiganul! zicea lumea. Era haidău mare, alcoolul nu-l moleșea, ci, dimpotrivă, îl îndrăcea. Costică primea amenzi de la poliție pentru bătăi, dar nu le plătea. Iar milițienii nu luau nici o măsură: Dă-l dracului de nebun!
În fine, de bine de rău o duceau înainte: cu chefurile lui după ce muncea pe ruptelea pe la oameni sau la IAS, cu bătăile, cu fugile ei. Părea că o să fie veșnic așa: Costică să tot vină beat, iar Maria să fugă peste deal la părinți, iar pe urmă, după moartea lor, la frate-său Petru. Obișnuită, aproape plictisită, lumea constata indiferentă: "Iar o fugit Maria". Nu mai era nici subiect de "gura satului".
Mereu așa: Costică se trezea a doua zi din beție și gogea cât gogea. Pe urmă se bărbierea, se aranja. Mă rog, cât se putea el aranja, așa cam ca Anthony Quinn în Zorba. La fel și el: era un haidău mare și nețesălat, că puteai să-l îmbraci și la Armani - tot strâmb stătea totul pe el. Și Costică se ducea la ea, la părinții ei. Se ruga de ei s-o cheme la poartă, ea, de bună credință, venea. Și el îi vorbea mult, o învăluia cu vorbele, că știa să vorbească dulce țiganul, până ce i se înmuia inima Mariei. O ruga să vină acasă. Ș-apoi ce era să facă, săraca! Avea o grămadă de copii de crescut. Și apoi nu putea rămâne cu părinții: erau bătrâni și vai de capul lor.
Așa că se împăcau și ea venea acasă, după ce el îi făgăduia marea cu sarea. Trăiau o vreme ca doi porumbași, dar după aceea iarăși o luau de la capăt. Și uite așa, cu sita la cumătra.
Pe urmă s-a întâmplat ce s-a întâmplat. O dată, după ce ea a fugit la frate-său la Goruni, Costică s-a dus ca de obicei după ea. Dar pesemne că nu-i trecuseră aburii băuturii sau cine mai știe ce! Ajuns acolo, Costică i-a spus cu glas umilit fratelui ei Petru s-o cheme la poartă. Petru a intrat în casă și i-a spus Mariei:
- Zice bărbatu-tău să te duci la poartă să vorbiți.
- Nu merg, nu merg, a zis Maria hotărâtă.
- Mergi, mergi, că...
Și a desfăcut mâinile neajutorat Petru, frate-său. Nu știa ce să mai zică.
- Mai bine du-te, Mario - i-a zis și Garofina, nevasta lui Petru - că tot mai bine e să ai casa ta, copiii tăi...
Și Maria a început să plângă:
- Nu mă duc. Nu mă mai duc. Gata! zicea cu încăpățânare de copil, bătând cu piciorul în pământ. Și plângea.
- Mai bine împăcați-vă. Tot mai bine e la casa ta. Că ai copii, Mario, înțelegi! i-a zis iarăși Petru.
Și Maria plângea: știa că vor trebui să se împace. Pe atunci în mintea ei nu intra, nu încăpea pur și simplu ideea de divorț, de partaj și toate astea. Ca astăzi. Nu avea ce face. A mai plâns cât a mai plâns, apoi a ieșit la poartă.
Și mama îmi povestește cu lacrimi în ochi și cu glas subțiat sfârșitul poveștii:
- Pune-te în genunchi, ca te mai iert, i-a zis Maria.
Iar el s-a pus în genunchi.
- Bine-bine, lasă! a zis Maria Munteanca după aceea zâmbind serafic cum numai ea știa. Și l-a apucat de mână să-l ridice.
Atunci el s-a ridicat, a scos din mâneca hainei un cuțit, pe care-l pregătise încă de acasă, cum s-a dovedit după aceea la proces, și hâc! i-a înfipt Mariei cuțitul în piept.
- Ha! a mai făcut ea. S-a uitat la el cu ochi de păcură, adânci, parcă a mai zâmbit o ultimă dată și s-a prăbușit la pământ. A murit pe loc.
*
După vreo opt-zece ani, nu mai știu exact câți, Costică s-a întors din pușcărie. Nu-l mai recunoșteai. Lăsase căciula țărănească, desfundată, și avea acuma una de mahalagiu: de mușama, cu cozoroc, cârmâzie. Își lăsase mustață Costică, dar umbla tot nebărbierit, ca și înainte. După o vreme a găsit o țigancă într-o mahala a Iașilor. S-a "îngurluit cu țiganca asta", îi explica tatei, că trebuie femeie, na!- Nu ți-i frică că te-a omorâ și pe tine? a întrebat tata pe femeia aceia.
- Ce să mai omoare! Nu mai omoară el pe niminea, că-i om bătrân de-acuma.
El rânjea la vorbele astea. Nu zicea nimic.
- Va de mine! zicea mama. Să-l fi văzut cum rânjea ca un zăvod din ceala care te mușcă când nu te aștepți.
Dar tata:
- Eh, sunt lucruri care se întâmplă.
Mi se părea că era toată logica vieții în formula asta.
Pe urmă Costică s-a mutat în Iași cu țiganca lui și nu mai știu nimic de el. De bună seamă că a murit pe-acolo.