08.01.2022
Dimineață de mai scăldată-n lumină. Razele soarelui, strecurate prin dantela perdelelor scurte, aprind un joc sprințar pe cărți, pe caiete, pe liliacul alb din vaza verde. M-aș plimba până-n seară. Deschid planiglobul. Unde să mă opresc? Când să mă hotărăsc dacă în insula Cocos din Pacific, aud glasul mamei:
- Copilul ăla fără minte iar a aruncat peste gard o scrisoare pentru tine. Spune-i să termine odată! Și vecinii...

Are dreptate mama, să opresc cumva balconada. Tăioase cuvinte îmi aleargă prin minte, ghilotine să cadă pe siropoasele răvașe expediate de necunoscutul june. Acum să nu-mi spuneți că a existat vreo adolescentă care să disprețuiască în adevăr admirația ori bănuita dragoste, ascunse în scrisori, în invitații la spectacole sau plimbări, într-un fir de trandafir trimis printr-un mesager bâlbâit, mort de curiozitate să vadă o ființă adorată. Adaug, pentru deplină edificare, că tipul cu pricina, ori de câte ori avea timp liber, număra alene scândurile gardului nostru. Deși dezlănțuit lătrat de scumpa noastră corcitură malteză Pufi până când trezea la datorie împlinită pe vajnicul Haiduc, maidanezul prevăzut cu lanț, posesor al unei cuști confortabil dotată canin, dichisită de gemenii vecinilor cu graffiti avant la lettre. O grabnică compunere a unui tăios răspuns, menit să lichideze asaltul liricoid, se impune, nu? Răul trebuia tăiat din rădăcină. Un răspuns arctic, de gheață pour toujours, să trezească trubadurul amețit de primăvara picată peste noi, peste oraș, în diafan frunziș mătăsos alb/roz bătut cu flori sute și mii.

Rup o foaie din caietul de mate, o datez conștiincios, stânga sus, răspunsul meu aprig adunându-se sub frunte. Un rând mai jos, centrat, scriu "Nestimate Domnule.... Icsulescu" și rămân cu stiloul suspendat în aer. Ușa se deschide vijelios și, fără de vreun prealabil ciocănit, în cameră năvălesc, allegro molto vivace, jandarmii singurei mele zile libere. În frunte, pas hotărât, apăsat, taior șoriciu, bluză albă regulamentar închisă la toți nasturii, guler răsfrânt, secretara UTM[i] a școlii. O blondă palidă, cu fața dreptunghiular tăiată. Fată? băiat?, te întrebai mai ales după ce îți zâmbea. Insistent, permanent, disprețuitor sau crud. Te excludea, te exmatricula, ea îți zâmbea. Îi zâmbește și lui Ulise, el își arcuiește a spaimă urechile pisicești și, din mijlocul moliciunii mătăsoase unde-și torcea alintul, o zbughește sub pat. După secretara UTM, intră Doamna dirigintă. Pe chip îi tresare fugar o firească jenă proprie unei persoane cu toți cei șapte ani de-acasă promovați cu diplomă și coroniță. La vederea mesei încărcate de cărți, ochii i se luminează de o iute stinsă speranță de bine și pace între părțile beligerante. Vigilentă și iute în mutări demascatoare, secretara uteme smulge caietul aruncat de mine în grabă peste Nestimate Domnule Icsulescu, apucă foaia, corpul delict, "dovada", cu gheare de uliu. Îi aruncă o scurtă privire și i-o arată triumfătoare mamei rămasă în pragul ușii.
- Vedeți? Vedeți, tovarășă, cum vă creșteți fata? Cum nu aveți grijă de morala ei sănătoasă? Păi, se poate s-o lăsați singură să-și facă de cap cu... Ia să vedem, ce avem noi aici? Aha, ce v-am spus? Poftim, tovarășă dirigintă, vedeți că nu știți ce fac, cu ce se ocupă elevii dumneavoastră după ce pleacă de la școală? Voi comunica mai sus, nu se mai poate așa! Tineretul nostru studios trebuie să crească fără pată, dârz să construiască socialismul, comunismul victorios! Să învețe pentru asta ce au spus Marx, Engels, Lenin! Nu să se ocupe de scrisorele și de Nestimate... Domnule? De la cine și când ai învățat formula burgheză, tovarășa elevă?

"Tovarășa elevă", amuțită de-o frică ce crescuse cât nucul centenar din grădina bunicii, nu-și dorește decât să dispară, dar unde?, să se volatilizeze, să se ascundă după una din albele coloane ale sobei din colț, să intre în apele oglinzii în care liliacul strălucește mai mov ca niciodată. Bine că am schimbat apa la flori, îmi trece absurd prin minte și zâmbesc la fel de absurd.
- Îndrăznești să mă înfrunți? Să ne înfrunți? Vedeți, tovarășă dirigintă? Dumneavoastră știți unde se duce, în fiecare duminică, la ora 12 fix, eleva Dabija P. Aurora?
- Și Virginia, vă rog. Cu cratimă, mă aud șoptind în timp ce urmăresc drumul unei furnici salvată din șmotrul săptămânal al mamei
- Nu mă întrerupe. Dublu sau simplu, numele e tot al tău. Cobori duminica dimineață din tramvaiul 3 în Târgu Cucu, și aici vocea ei ascuțită piano pianissimo continuă într-un periculos crescendo: după care urci teleleu pe Sărărie în sus, caști gura la case, vorbești cu mâțele, ca și cum nu ai avea nicio treabă. Intri în strada Atanasie nu știu cum...
- Sfântu Atanasie, îndrăznesc cu voce milimetrică.
- Nu mă întrerupe! Acolo intră într-o casă veche, urcă scările, dispare pe ușă. Și stă fix o oră. Ce faci tu acolo și la cine te duci? Știe cineva ce face ea în acea oră?
- La Franceză, la Domnișoara Tăutu se duce..., aud glasul mamei și o văd trecând pragul în care își înțepenise picioarele.
- Și dumneavoastră aveți o atitudine cosmopolită! Ce-i trebuie "Domnișoara Tăutu"? Nu avem profesor în liceu? Și de ce atâta Franceză? Rusa nu-i suficientă? Sau Româna? Deși nici la astea două nu strălucește, doar 4 pe primul trimestru, numai note de 3 și 4 pe al doilea.[ii] Păi cum să performăm noi cu asemenea rezultate?, se întoarce utemista spre mama, hienă zâmbindu-i.

Mama se retrage iar pe pragul salvator ascunzându-și mâinile albite de făină în șorțul cu un colț ridicat sub cordonul rochiei. Mi-e milă de mama, de mine, de Ulise, de duminica noastră țăndări făcută. Până și de naivele răvașe ale înamoratului. O urăsc pe secretară! Să piară! Din porunca mea și a lui Ulise cel Ascuns să vină Mumaba! Și șarpele, o admirabilă jiganie, se încolăcește pe piciorul subțire al secretarei, urcă, îi strânge talia, zvâcnește în sus, deschide gura, veninul de sub limbă i se revarsă pe bluza imaculată.
- Tovarășă dirigintă, nu spuneți nimic? De ce ați mai venit cu mine? zâmbește iar destoinica apărătoare a moralei comuniste.

Diriginta, excelentă profesoară, o respect și o îndrăgesc, se sprijină de spătarul celui de-al doilea scaun din încăperea micșorată deodată, deschide gura pronunțând un abia auzit "da, da", privind-o pe mama într-un fel anume, ca și cum i-ar fi spus "Ce vreți, mă supun zbirului. Ne înțelegem noi când veniți la școală." Îi recunosc plăcuta voce alto:
- Miercuri, doam..., pardon, tovarășa Dabija, vă aștept la școală și discutăm atunci....
- De ce nu acum? De ce nu aici? Să lămurim pe loc ce se întâmplă cu eleva. Ați uitat că în primul trimestru a venit la școală cu ciorapi de nylon? Că i-ați scăzut media la purtare pentru asta cu un punct! Cu un punct!, stăruie crâncen zâmbind subțirateca făptură.
- Să aduc atunci o dulceață. De trandafiri, cu apă rece, ca prin vis aud glasul schimbat al mamei, acum învață să articuleze cuvintele.
- Nu. tovarășa! Avem și noi acasă. Rămâneți pe loc, să ne declare eleva, aici de față, cu ce se ocupă și ce vrea tovarășul Icsulescu ăsta?
- Care tovarăș Icsulescu? întreabă cu vocea ei de fiecare zi mama.
- Aha, nici nu știți cum îl cheamă? Nu controlați deci corespondența elevei. Încă un minus pentru dumneavoastră!

Ochii mamei se umplu de lacrimi, pârâiașe se adună în bărbia puțin adusă în față, un lac de acumulare deja plin, curând va deversa, va uda frumoasa ei rochie antebelică, singura salvată din pribegiile refugiului. O privesc și deodată îmi dau seama că am rămas cocoțată pe scaunul meu. Îmi răsuceam capul girofar, cu privirea halucinant atrasă de neastâmpărul siluetei de panteră nehrănită a secretarei UTM. Doamna profesoară, încă în picioare, se sprijină mai departe de scaunul din fața mea. Mă trezesc în sfârșit și mă descocoțez, invitând-o cu gest timid să se așeze. Chiar îmi este dragă. La orele ei de geografie, călătoream întruna. Spășită, mă reazem de sobă. Mama se retrage un pas și își șterge fața. Cerberul se așază pe scaun, buzele frumos arcuite îi încremenesc într-un zâmbet pieziș. Triază, abil și cu maximă conștiinciozitate, dealul celulozic clădit de mine în defensivă ordine pe masă. Foșnet de hârtii răscolite stăpânesc locul și Ulise scoate capul printre ciucurii cuverturii, dar și-l trage înapoi.

Oftez și orice speranță îmi piere în albul zâmbetului care acoperă dulapul, tavanul, caldul bordeaux al podelei, pereții, ferestrele, chiar și ferestrele. Să dispară zâmbetul! Cum să dispară? En garde! Voi fi exmatriculată din cauza Nestimatului Domn Icsulescu? Prea bine, căpitan de vas voi străbate mări și oceane și-n mirifica insulă Cocos voi înnopta. Da, Insula Comorilor nedescoperite mă așteaptă. Îl invit și pe Salman Rushdie aici, asta numai dacă-mi va dărui, din Oceanul de Povești, o sticluță, cât de mică, câteva picături să fie, în care să sclipească și pentru mine apa-i fermecată. Până atunci, sap la rădăcina primului cocotier ivit în drumul șerpuit, pavat cu galbene cărămizi. A fost și Dorotheea pe aici? Sap și sap, o adiere fierbinte îmi umple fruntea de broboane, aud pași, mă ascund într-un pâlc de cocotieri și îl văd pe piratul portughez Benito Bonito! Ia uite, deja am ajuns în 1765, anul în care a jefuit el o corabie spaniolă încărcată cu aur. Ce de aur, doamne! Tușesc, vai mie! Benito se-oprește, face un semn cu mâna stângă. În spate văd nesfârșitul șir de pirați cărând comoara, aud strigăte... B.B. se repede în ascunzătoarea mea cu un "Nu te mișca, sâsâie cobra spre noi!" Care cobră, îl întreb și în locul tunicii lui în fireturi, taiorul șoriciu îmi stă în fața ochilor.
- De ce nu răspunzi când ești întrebată?

Cum să-i răspund când Benito transporta sub ochii mei AUR! Cocoșați sub povara sacilor, pirații pășeau legănat prin iarba înaltă a rotundei insule vulcanice căutând un loc unde să îngroape comoara. Le spun că-i mai sigură o Bancă. Nu mă ascultă, pentru ei doar adânc de pământ sub rădăcină de cocotier este adăpostul perfect când vrei să ascunzi strălucirea care-i răpește omului mintea și sufletul.

Secretara vorbește... vorbește... Șarpele Mumaba i se târăște iar pe picior, îi descheie nasturii sacoului, vai, vai, a ajuns la gulerul bluzei. Gura i se lărgește, prin ea sar stropi de ucigaș venin. O, nu! Nu am dorit-o statuie! Măcar de gheață să fi fost, s-ar fi topit până mâine. Vă jur, nu statuie am vrut să devină. Disperată, mă uit în oglindă, din Ulise se zărește doar o ureche și boticul roz printre ciucurii pledului. Și zâmbetul utemistei de serviciu. O caut prin încăpere, o aud în timp ce iese:
- Mâine în cancelarie! Vedem noi mâine!

Mama se grăbește să tragă zăvorul de la ușa groasă de stejar țintuită în bare metalice, i-ar sta mai bine într-un muzeu, o deschide și, de pe clanța modelată floral, în negrabă și cu drag de meșterul trecutului veac, se ivesc trei trandafiri, ghemuiți într-o foaie dictando bineînțeles.
- Poftim! Utemista smulge buchetul, îi dă mamei florile, desface hârtia cu zâmbet feroce.
- Poftim, eleva Dabija P. Aurora! Poezii! Se confiscă, se confiscă! Mâine, vedem noi mâine!


[i] Utemistă, membră a Uniunii Tineretului Muncitor (UTM), organizația de tineret a Partidului Muncitoresc Român, în acel moment partid comunist unic în România.
[ii] Într-una dintre reformele care zbuciumă învățământul românesc de peste o jumătate de secol, s-a hotărât ca elevii să fie notați, ca în Soviete, doar de la 1 la 5, ultima fiind maximă.

0 comentarii

Publicitate

Sus