Sos de roșii pentru Socrate

Toată săptămâna Lila a umblat să găsească un furou de mătase cât mai elegant dar nu a găsit ce visa - negru, din mătase naturală, scurt mult deasupra genunchilor, cu bretele ultra subțiri. Un întreg sertar din dulapul ei e plin cu furouri și camizole, trebuie să fie peste douăzeci, dar nu îi mai place niciunul, toate i se par demodate. Tot ce a văzut în magazine, de la cel mai ieftin până la cel mai scump, erau din mătase groasă, cu dantelă sintetică, mult prea lungi. În cele din urmă a cumpărat unul nu prea grozav ca material dar cu o croială mai îndrăzneață, i se vedeau sânii pe jumătate. Nu îi place să cumpere haine online, întotdeauna vrea să simtă textura materialului ca să se decidă. Cu ciorapii a fost mai simplu, o firmă suedeză face ciorapii care îi plac ei cel mai mult, prima oară i-a descoperit într-un aeroport și de atunci cumpără numai de la ei. Scumpi, dar merită, sunt cu adevărat de mătase, mai fini decât ața de păianjen - vorba vine.

El e la o partidă de tenis cu George, prietenul lui cel mai bun și mai nesuferit de ea, pe la ora patru, cinci, trebuie să se întoarcă.

După ce a copt tarta de lămâie și a făcut un duș lung, fierbinte, a probat totul în dormitor. Ciorapii, cu dantelă elastică la marginea de sus, i-au venit perfect, picioarele lungite de pantofii de catifea cu tocuri înalte, cadou de nuntă de la mătușa ei Claudia, păreau nesfârșite. Claudia a cumpărat pantofii într-una din călătoriile ei fabuloase la Milano și iată că, după 10 ani de când i-a primit de la ea, sunt ca noi și îi vin perfect. Până și furoul parcă căpătase o altă față, etalându-i corpul de peste 40 de ani ce își păstra încă forma adolescentină atât de râvnită și bârfită de fostele ei colege de birou. Slipul, și el negru, mai îngust decât orice a purtat chiar și în tinerețe, acoperă doar o infimă parte în față, și vârful triunghiului ascuțit se prelinge în spate până la osul mic și rotund, conturat ferm în mijlocul bazinului. Oglinda mare de cristal făcută de meșteri vienezi demult dispăruți, îi răsfrânge corpul tăind umbra amiezii în felii apetisante.

Fără să se schimbe, intră în bucătărie să termine sosul pentru coctailul de creveți. Își pune doar un șorț mic, un pătrat de pânză de in vopsit albastru electric. Rasul hreanului o face să lăcrimeze și ca să-i treacă, se duce în baie să se spele pe față. Ce idee, să gătească îmbrăcată așa, dacă ar vedea-o vreuna din vecine ar zice că a înnebunit. Lumea nu glumește când e vorba de aparențe, le consideră oglinda adevărului oricât ar fi el de ascuns. "O credeam o femeie serioasă pe vecina noastră! Da' nu știi niciodată ce e în capul ăstora venite din capitală, niște aiurite, nu știu să facă nici măcar o supă ca lumea, cumpără tot timpul semipreparate!"

Mirosul sosului o trezește din reverie și Lila fuge înapoi la bucătărie, din fericire sosul nu s-a prins de tot pe fundul tigăii, așa că doar îl mută într-un castron să se răcească și să poată să adauge hreanul proaspăt. Va fi un sos nou, cu totul și cu totul special.

Aude mașina lui oprind pe aleea din fața casei, recunoaște frânele, mai bine zis felul lui de a frâna scurt care de atâtea ori i-a adus stomacul în gât. Se duce la fereastra sufrageriei și îl vede deschizând portiera, trântind-o neglijent de parcă ar iesi dintr-un tractor. Ce contează că mașina a costat o avere, pentru el e mai important dacă a câștigat sau nu partida cu George. Și, după trânteala ușii, mai mult ca sigur că nu.

Oare ce ar zice dacă ar ieși în fața casei îmbrăcată așa și i s-ar arunca în brațe de bun venit ca un personaj din filmele hollywoodiene? Un sărut lung pe gură ar fi șocant și pentru el și pentru vecini. Dar e mai bine să aștepte după primul pahar de șampanie de la miezul nopții, când o să-i ureze La mulți ani o să deschidă încet primii trei nasturi de la rochie, o să-i ia mâna, o să o pună pe al patrulea și o să-i spună doar: "Deschide tu mai departe".

Fuge în dormitor, scoate pantofii, furoul și ciorapii, îmbracă o pereche de pantaloni și un tricou cu mâneci scurte. Când revine îl găsește în bucătărie gustând din sosul roșu ca sângele al cărui miros o face până și pe ea să saliveze.

Întotdeauna musafirii îl termină până la ultima picătură, unii îl pun și pe pâine fără nimic altceva. Toți o invidiază că a avut o bunică italiancă care știa să gătească ca un bucătar de înaltă clasă.
- L-ai ars? Are un gust ciudat, puhh! îi spune fără să o privească, scuipă în chiuvetă și pleacă la baie.

Cuvintele o lovesc în față ca niște ace de gheață. Cu o mișcare iute, ia castronul, toarnă sosul în coșul de gunoi, clătește bolul bine, apoi își toarnă un pahar de limonadă rece din frigider. Zgomotul apei curgând la duș, ca de obicei Paul a lăsat ușa de la baie deschisă, o liniștește treptat și când el revine în sufragerie înfășurat într-un prosop uriaș, îi zâmbește cald ca și cum abia l-a văzut și îl întreabă cu voce blândă de nevastă grijulie:
- Vrei să mănânci ceva?
- Am mâncat o friptură cu George, așa că nu mi-e încă foame. Ești sigură că nu vrei să mergem la ei diseară? Ne așteaptă la orice oră, chiar și după miezul noptii.
- Ai zis că vrei să fim doar noi doi, că după așa un an, cu atâtea procese dificile, cu atâtea ore petrecute prin avioane, în ultima noapte preferi să stai liniștit și relaxat acasă.
- Cum vrei, mai e timp să te răzgândești - aruncă prosopul pe podea, îmbracă halatul gros de bumbac bleumarin pe care îl târâise după el, deschide televizorul și se tolănește pe canapea.

Nu trec nici zece minute și după sunetul respirației e sigură că a adormit. Oare de ce a mai făcut duș, el e omul care nu transpiră nici după ce joacă tenis cinci ore. Bărbatul fără miros, orice efort ar face miroase a nimic, de parcă ar fi extraterestru. Prima oară când i-a mirosit trupul și nu a simțit decât un vag iz de apă, Lila nu s-a gândit că așa e el tot timpul, un om care nu miroase, care nu transpiră niciodată. Oricât efort ar face, pielea îi rămâne neschimbată chiar dacă e cald de se topesc pietrele. E sigură că are și sângele rece de adevăratelea, dacă așa ceva se poate spune despre sângele unui om. Se poate, nu se poate, ea e convinsă de asta. Foc și apă, așa au fost ei doi de la început și așa au rămas.

Nu va avea curaj niciodată să divorțeze, și dacă el o va face vreodată, va accepta toate condițiile lui. Cum ar putea să i se opună? Bani mulți, numai ai ei, să plătească un avocat foarte bun nu are. Și chiar dacă ar avea nu poate fi sigură că va fi corect cu ea când cealaltă parte din proces e tot avocat. Copii nu au, el a făcut cea mai mare parte din avere înainte ca ei să se căsătorească, deci ea va primi ce va decide judecatorul, adică unul din prietenii lui.

Greșeala ei a fost că și-a abandonat slujba după ce s-a măritat. Dar Paul, în secolul 21, e un bărbat care preferă că nevasta să stea acasă, să nu lucreze. Zice că are bani destui (ceea ce e adevărat), mai ales că nu au copii și nici nu vor avea. Copiii sunt dificil de crescut și după ce cresc, puțini părinți au vreo mulțumire. Asta e teoria lui și obiectiv vorbind și ea gândește cam la fel.

Nu a încântat-o niciodată slujba ei de contabilă așa că a abandonat-o ușor. Pentru ea cifrele nu au nici un sens, nu conțin nimic în ele, nu sunt precum cuvintele. Cifrele evaluează și măsoară dar nu te fac să înțelegi la fel de bine precum cuvintele. Din păcate Lila a descoperit asta abia după ce a început să lucreze, în facultate cursurile erau doar un rău necesar ca să obțină la sfârșit diploma.

Cât despre copii, nu au atras-o niciodată, doar în filme sunt interesanți și simpatici. Știe că nu ar putea fi o mamă bună, iar el ca tată ar fi mai mereu absent. Deci într-o viață ideală e mai bine așa, doar ei doi.

Lila se duce în bucătărie, închide ușa încet, scoate două roșii mari din frigider, le opărește și începe să le curețe de coajă. Noroc că mai are hrean și tot ce îi trebuie.

De data asta o să stea tot timpul lângă aragaz și sigur sosul o să iasă perfect, nu va mai mirosi a ars. Un sos perfect, pentru un soț perfect.

Bine că a apucat să aranjeze masa de dimineață - când el o să se trezească, totul o să fie gata, doar mâncarea va trebui adusă.

Scoate o sticlă de șampanie din frigider și o lipește de față. Răceală sticlei îi face bine, parcă îi limpezește mintea. Ce personaj a fost Madame Cliquot, la vremea aia o văduvă de 27 de ani, să facă o afacere de succes cu șampanie!

Pune la loc sticla, spală vasele din chiuvetă, le pune la scurs, ridică o firimitură de pe jos și o aruncă în coșul de gunoi, schimbă apa la florile din vaza mică de pe etajera cu cărți cu rețete culinare, se mai uită o dată în jur să vadă dacă a uitat ceva. Totul pare în ordine și noul sos e gata.

Oare chiar e adevărat că Socrate a murit otrăvit? Pe la 14 ani a văzut la muzeu într-o excursie cu școala un tablou pe care nu l-a uitat niciodată - Moartea lui Socrate. A impresionat-o foarte tare, ce bărbat puternic, să accepte calm să bea otravă și să mai țină și un discurs.

Câți oameni ar lua de bună voie otravă? Nu prea mulți, deci la nevoie trebuie ajutați.

Când va servi masa va pune sosul în mijlocul platoului cu creveții încolăciți pe gheața colorată în bleu. Întotdeauna i-a plăcut să pună pete de culoare pe o masă festivă.

Uff, a uitat de lămâi! Le șterge cu un prosop, le pune pe fundul de lemn, o să le taie în ultimul moment ca să pună feliile subțiri între creveții roz.

O să facă și o cană mare de limonadă, e răcoritoare și plăcută după o masă cu multă mâncare. O să pună în ea și suc proaspăt de grapefruit pe lângă cel de lămâie și câteva crengi de mentă, îi dau un gust mai bun și mai picant.

Întotdeauna trebuie să fie atentă cum miroase, e mai bine să facă acum un nou duș, sigur că mirosul de roșii și condimente i-au pătruns în piele și lui nu i-a plăcut niciodată mirosul de mâncare pe pielea ei. Ceasul mare de pe perete arată deja șapte, cum a trecut timpul fără să-și dea seama. Deschide ușa încet, închide veioza și scade sunetul televizorului. Paul e în aceeași poziție, cu o pernă între picioare, așa se odihnește întotdeauna după ce joacă tenis, respiră cu zgomot, ca un tren vechi ce urcă o pantă de munte. Se duce la baie și face un duș scurt, își unge pielea cu crema care miroase precum marea. Din oglindă o privește o față obosită, doar ochii îi strălucesc, ei nu o trădează niciodată. De când s-a născut, au aceeași culoare violet, precum liliacul din curtea în care stăteau părinții ei. De aia o cheamă Lila, de la liliacul mov de lângă poartă. Tatăl ei a vrut să o cheme Lila.

I-au povestit mai târziu, când era prin clasa a șaptea, că s-au certat de la nume, ceilalți din familie îi explicau că la nou născuți după câteva luni se schimbă culoarea ochilor, dar el a insistat, sigur că la fata lui nu se va schimba. Și până la urmă el a avut dreptate, ochii Lilei sunt și acum precum liliacul în floare după o ploaie de vară - violet, cu irizări albăstrii.

Se duce în dormitor și îmbracă din nou furoul de mătase. Trage ciorapii lunecoși pe picioarele încă jilave, își strânge părul cu o panglică de satin, încălță pantofii atât de comozi în ciuda tocurilor înalte de peste opt cm.
"Of, of, tanti Claudia, ce mult te-am iubit și niciodată nu ți-am spus-o! "

Se răzgândește și nu mai îmbracă rochia pregătită încă de ieri și rămâne în furou. Ce rost are să se complice cu descheiatul nasturilor, nu e el bărbatul subtilităților, și poate așa totul o să fie mai simplu, de ce să mai aștepte miezul nopții.

Intră în sufragerie și privește în jur, are senzația că e într-o casă pe care nu o știe, lumina slabă a veiozei ascunde colțurile camerei, doar pe masa din mijloc farfuriile albe de porțelan fin și tacâmurile de argint sclipesc liniștite.

Se lungește pe canapea, iar el, din reflex, îi face loc. Lila se cuibărește la pieptul lui, îi ia o mână și o pune pe piciorul ei drept. Mâna se mișcă puțin în sus, ajunge de pe ciorap pe pielea cu miros de mare și se oprește. Deschide ochii și se uită în jur somnoros și nedumerit. După câteva clipe pare că se trezește cu adevărat, se îndepărtează puțin, o privește și își ia mâna de pe piciorul ei.

Pesemne că nu e încă de a binelea treaz, gândește Lila și îi ia mâna din nou, o pune pe coapsa rotundă, ondulată de marginea subțire a slipului negru și i-o plimbă încet până la dantela ciorapului. Palma mare, cu bătături de la racheta de tenis, întârzie câteva secunde la granița dintre piele și dantelă, apoi se duce la urechea lui dreaptă și o freacă puternic.
- Văd că am adormit. Partida a fost prea lungă, George a reușit de data asta să mă învingă la scor, spune cu ciudă în voce. O dă la o parte, se ridică dintr-o mișcare și se duce la bucătărie. "Sper că nu e același sos", îl aude vorbind cu gura plină.

Se ridică de pe canapea, se duce în dormitor, aruncă pantofii într-un colț, scoate ciorapii și furoul, le pune în sertarul dulapului, îmbracă din nou pantalonii și tricoul, încălță papucii vechi și se duce în camera cea mică neocupată de nimeni, niciodată nu au avut vreun musafir care să rămână peste noapte.

De la vecinii din stânga casei, cu toată distanța, se aud muzică și râsete gălăgioase. Trage un scaun la fereastra care dă în spatele casei și se așază pe marginea lui. Copacul ei, căruia i-a pus și un nume, Luka, luminat de becurile de sărbătoare înșirate pe ramuri, pare că doarme, nici o frunză nu mișcă, deși briza ce vine dinspre mare se simte chiar și înăuntru.

Pentru prima oară de când s-au mutat aici, Lilei îi lipsește zăpada. Ce Revelion e și ăsta fără frig și zăpadă? Dar aici el poate juca tenis tot anul, niciodată nu e atât de frig încât să-i înghețe mâna pe rachetă, și un avocat nu are program fix, dacă vrea găsește timp pentru plăcerile lui personale. Dar e bine și pentru Luka că aici nu e cu adevărat iarnă, sigur nu i-ar plăcea să îi cadă frunzele și să înghețe. Copacii iubesc soarele. Pentru ei e bine să fie cald tot timpul. Zăpada curăță dar și murdărește, după ea rămân tot felul de mirosuri rele. Aici, în zona asta, miroase permanent a vreme perfectă. Miercuri o să îl sune pe grădinar să vină să curețe grădina pentru prima oară în noul an. O să stea cu el afară toată ziua și o să ajute la tăiatul crengilor uscate din tufișurile din jurul casei.

În seara asta, când vor termina de mâncat, după miezul nopți, el se va instala în fața televizorului să vadă ultimul James Bond și să bea altă sticlă de șampanie, iar Lila o să se culce. Se va trezi în prima zi din noul an. Încă unul. O să se uite în continuare la seriale perfecte, iar noaptea târziu la viața altora online. Lila nu a scris nimic în profilul ei, nici măcar nu a pus numele ei adevărat. E acolo doar ca să se uite la alții. Toți sunt fericiți, zâmbesc în pozele făcute la mare și la munte, în trenuri și avioane, pe plaje și în piscine cu apă albastră. Aproape toți sunt foarte bogați și au mereu o nouă mașină. Nimeni nu spune că își înșală nevasta sau soțul. Nimeni nu se plictisește sau urlă de furie. Toți sunt calmi, trăiesc în lux și voluptate. Online au totul.

Lila poate să-i urmărească ore în șir, fascinația vieții altora e fără de sfârșit. O singură dată a răspuns la mesajul unui bărbat. Scria că e scriitor, că tocmai a terminat un nou roman și l-a dat agentului, că erudiția lui e obositoare chiar și pentru el, că misterul vieții nu-l poate descoperi nimeni, că doar o femeie cu totul și cu totul aparte, o femeie cu imaginație și dorință să afle ce e viața cu adevărat, îl poate înțelege. Când îi citea frazele fastuoase pe Lila o apuca râsul dar îi răspundea cuminte și inocent, cu admirația unei posibile cititoare, că așa e, un creator are nevoie mereu de o nouă muză care să-i trezească imaginația. Dialogul online a continuat până când el a invitat-o la UnGin, un bar cunoscut în oraș, locul în care se amestecă zilnic cei celebri și cei cu speranțe, nouveaux riches și old money, boema picantă și provincială. Nu i-a răspuns la invitație și după câteva mesaje neliniștite, a încetat și el să scrie. Ar fi fost prea riscant să se întâlnească cu un străin într-un bar, chiar dacă nu o știe lumea prea bine, orașul e mic și curiozitatea mare. De atunci nu a mai interesat-o decât să se uite și să se amuze.

Câteodată se duce singură la UnGin să asculte muzică. Bea o cafea și o limonadă, se uită în jur și se întreabă care o fi "scriitorul", oare e cel cu barba îngălbenită de la pipă, sau cel care citește cu atenție pagină cu pagină ziarul local, ori poate chiar primarul pe care toată lumea îl știe de mare Don Juan și la fel de mare iubitor de artă. Poate fi oricine dintre cei pe care îi vede înăuntru, sau poate tipul a mințit și e din alt oraș.

De mâine va începe să numere săptămânile până la Paște. Ca în fiecare an, cu câteva zile mai înainte, o să se ducă în excursie la Sevilla unde locuiește Kira, prietena ei din copilărie, măritată și ea, culmea, tot cu un avocat. Kira, precum Sevilla, niciodată nu a abandonat-o pe Lila, nici atunci când ea era săracă și Kira bogată, nici când i-a povestit secretele ei. Kira nu judecă pe nimeni. Iar în săptămâna dinainte de Paște, Sevilla e în mare sărbătoare. Vor hoinări amândouă prin oraș până nu vor mai putea merge, vor mânca ici și colo tot felul de tapas, vor bea bere și suc rece de portocale, vor cumpăra fleacuri inutile dar frumos colorate, vor dansa în piețe împreună cu dansatorii de flamenco.

Ca de obicei va sta la hotel, nu la Kira acasă. Paul știe că stă la hotel pentru că e alergică la părul de pisică și Kira are două. De fapt Kira a renunțat la pisici, într-o bună zi pasiunea pentru ele i-a dispărut și le-a dus la un adăpost de animale, ba a și plătit dublu decât i s-a cerut ca să fie sigură că vor avea mare grijă de ele.

La hotel o să vină în fiecare seară Mario. Pielea lui, precum arama coaptă la soare, e întotdeauna fierbinte și miroase a frunze de portocal sălbatec. Lui Mario îi plac mult desuurile de mătase neagră.