Grafica este semnată de Alexandru Neagu
Să-i dai fiecăruia ce merită. E o vorbă, un principiu de viaţă, chiar dacă nu te uiţi la telenovele - de obicei aceste filme populare îl speculează într-o manieră melodramatică –, ştii că nu trebuie să te omori după vreunul care nu merită. Ştii acest lucru, aşa cum ştii că trebuie să te culci atunci când îţi e somn. Şi totuşi...
Acum, stau pe o canapea de piele scârţâitoare, într-o poziţie cât se poate de incomodă. În faţa mea, la birou, o secretară, cunoşti genul, o constipată dovedind un neverosimil complex de superioritate, provenit din ascendentul dat de circumstanţe – între tine şi omul care e capabil de rezolvarea unora din problemele tale vei găsi întotdeauna această specie parazitară; de obicei se numeşte Găluşcă, sau Păsărică şi ai putea spune că acest fapt e irelevant, că nu e vina ei; ei bine, ai putea spune. Şi ce fac eu aici după ce mi-am luat deja o porţie de umilinţă? Zâmbesc disciplinat ca un pinguin la circ. Nu vă poate primi acum. Dar când? mi-am agăţat de întrebare ultimele speranţe de a-mi vedea rezolvată problema. E-n şedinţă acum. Ceea ce, bineînţeles, poate însemna orice. Ştiu că minte, iar ea ştie că eu ştiu, dar nu-i pasă. Aş putea să-l aştept? i-am zis cu ochii pe canapeaua de piele. Mă rog... vă priveşte.
Pentru că răspunsul ei a fost ceva mai mult decât nimic, m-am aşezat, ţinându-mi suflarea, cât mai inconfortabil cu putinţă, cu senzaţia că, dacă mă relaxez, dacă mă las comod pe spate, cad din această realitate într-alta, una fără lumină şi fără speranţă. Mă priveşte curioasă; probabil că cei mai mulţi dintre cei care vin aici ştiu să traducă acest cod comun, emis dincolo de cuvinte şi gesturi şi nu mai aşteaptă, pleacă, îşi încearcă norocul în altă parte. O privesc şi eu, fără nici o intenţie, o privire goală, de fantomă. Şi nu mă mir să o surprind stânjenită. Îşi trage de fustă, deşi picioarele ei nu-mi spun nimic, îşi îndreaptă spatele, îşi scoate şi îşi pune o pereche de ochelari, apoi şi-i scoate iar.
Sunt oarecum satisfăcut de răzbunarea involuntară, dar în acelaşi timp, neliniştit de situaţia mea. După ce vorbeşte la telefon câteva clipe, îşi redobândeşte siguranţa de cristal iniţială. Îşi notează ceva într-o agendă, apoi mă înţeapă interogativ prin ochelarii fini. Simt nevoia să-mi schimb poziţia sub raza scârboasă a celei mai dispreţuitoare perechi de ochi pe care am întâlnit-o în ultimele luni şi, scââârţ, trădare, până şi canapeaua îmi e ostilă. Deşi amândoi ştim că materialul cu care e tapisat mobilierul a emis sunetul neplăcut, ea nu mă iartă sub nici o formă. Îşi lasă ochelarii să-i alunece până în vârful nasului şi îşi cască nările - un gest aproape subliminal - într-o manieră elocventă. Bănuiesc că acest scurt episod sonor poate fi pretextul pentru care problema mea va suferi o amânare, azi nu mai am nici o şansă să intru în biroul omului meu şi mă ridic, în minte îmi încolţeşte o crimă, încercând să nu mă arăt prea afectat, amân crima, mă îndrept calm spre uşă, şi mâine e o zi la fel de bună pentru o nouă încercare. Ies în stradă fără nici un gând anume, de vreme ce crima am amânat-o pentru un moment mai prielnic; deşi nici acum nu ar fi fost rău. Şi în stradă văd această scenă: doi tineri cu şepcuţe colorate împart periuţe de dinţi trecătorilor, o risipă în scopuri promoţionale; trece o tânără drăguţă şi îi întind amândoi câte o periuţă, tânăra îi refuză, apoi ei îi întind câte două, ea refuză din nou; abia când ea ajunge în dreptul meu, zâmbind stingherită celorlalţi pietoni, înţeleg gluma ofensivă a celor doi; dinţii... în mod cert o fumătoare înrăită. Şi, văzând asta, fără să ştiu de ce sau cum, prin ce mecanism bizar de logică, unul pe care nu sunt incapabil să-l explic, creierul îmi semnalizează unele analogii cu situaţia mea de mai devreme. Până la urmă nici nu contează cum. Tot ceea ce contează e faptul că mă înfior brusc de hotărârea de nezdruncinat de a mă întoarce şi a pătrunde în biroul omului meu. Ceea ce şi fac, ignorând-o pe secretară, care, îşi scotea şi îşi punea fără rost ochelarii, canapeaua ocupată de un alt nefericit căruia îi arunc din mers un vezi că scârţâie şi întru fără să mai bat la uşă, cu aerul triumfal al unui maratonist cu ficat sintetic – în cazul meu, ficatul sintetic menit să prelucreze rahat şi nicotină în cantităţi vătămătoare – şi văd exact ceea ce bănuiam: omul meu dormea în scaunul său ergonomic, faţa acoperită de un ziar, pe birou, ţepene, o pereche de tălpi de şosete cam uzate, îndreptate înspre uşă.