De la B. către B. (1)

Dragă București, nu știu dacă un om îi poate scrie unui oraș ca unei ființe vii, individuale, ca unei persoane. Pentru că un oraș, un mare oraș, singurul oraș cu adevărat mare al țării, nu poate fi redus niciodată doar la o persoană, la o singură personalitate, la un profil unic. Așa ceva poate fi specific, poate fi posibil în cazul orașelor mici, mai mici, fiecare, tocmai de aceea, cu farmecul său. Dar orice oraș, și cu atât mai mult un mare oraș, singurul mare oraș al țării așa cum ești tu, este un organism, o federație, un arhipelag, o mare de necuprins: un monstru. O pluralitate "bătând" spre infinit.
 
Iar acest lucru este cu atât mai valabil în cazul tău, cu numele tău rarisim în formă de plural, cu pluralitatea în nume. Ești poate singurul mare oraș, sau unul dintre foarte puținele orașe ale lumii (în afară, poate, să zicem, dar doar parțial, de Los Angeles, "Orașul îngerilor") care își declară, își asumă pluralitatea, multiplicitatea, adică însăși calitatea de oraș mare, de mare oraș, de "oraș-lume". Dar ești tu oare chiar atât de plural, de divers, de multiplu pe cât pretinzi, pe cât te lauzi prin numele tău? Și ești tu chiar un loc, plural chiar, al bucuriei? Sau pur și simplu, în cazul tău, este vorba de simpla, pura bucurie de a fi?
 
Dragă București, de aproape 20 de ani, îți scriu zilnic, îți vorbesc, așa cum o fac și acum, zilnic. La Radio. Ți-am rostit numele mai mult, poate, decât oricine, până la uitare, ca pe o rugăciune, ca pe o mantră, ca pe incantație, ca pe o invocație: București, București, București... Cum aș putea să rezum ceea ce, sau mai precis cele ce am să îți spun?
 
Am vorbit despre tine, la o abstractă, imposibilă persoană a treia, pe toate tonurile și registrele și, probabil, (aproape) în toate stilurile: te-am lăudat, te-am certat, te-am somat, m-am lăsat furat și încântat, purtat de tine, încercând să surprind de fiecare dată relațiile dintre tine și noi, imposibilul "noi" care sunt/suntem locuitorii tăi, trecătorii tăi prin tine. Și aproape de fiecare dată am constatat cum fiecare dintre noi vrea să facă din tine un oraș numai al său, să "privatizeze", altfel spus, orașul, marele oraș, dorință și sarcină imposibilă însă, utopie a orașului personal căreia tu îi reziști prin însăși multiplicitatea ta, care este însă una paradoxală. Pentru că tocmai scăpând oricărei încercări de totalizare, altfel spus de simplificare, de acaparare fie și doar fantasmatică, pentru că abia reamintindu-ne, fiecăruia în parte, diversitatea ta, tu ne reunești, indirect, într-un "noi" altfel (și oricum) imposibil, într-o unitate disruptivă și dizarmonică, unitate totuși, asemenea ție. Pe scurt: fiecare dintre noi ar vrea să facă, egoist, din tine un oraș numai al său, numai pentru sine, dar tu te opui și ne unifici într-un "noi" pe cât de imposibil, pe atât de real. Căci, mai cu seamă în cazul tău, vom vedea, realitatea nu exclude imposibilitatea, ci o înfruntă.