8:00. Avem mic dejun cu ceai negru, cafea, lapte, miere, unt cu rozmarin, dulceață de smochine, omletă, ochiuri cu mirodenii, brânzeturi. Mâncăm toți din toate, suntem gălăgioși, ne dorim o cafea mai tare, așa că în lipsă o aghesmuim cu lapte și miere, comentăm ce ni se pare inedit. Însă nu zăbovim, căci avem un program foarte strict. Avem un munte de urcat!
9:00. Ne este prezentat Ismail, asistentul lui Rachid (ca și pe alte vârfuri înalte, este obligatoriu să avem ghizi de munte atestați). Facem poza de before și pornim: traseul începe fix din spatele riadului, dintr-o livadă de nuci printre ale cărei ramuri soarele ne caută cu tot dinadinsul.
Trecem prin ultimele două sate de dinaintea golului alpin. Cele mai înalte din Maroc, de altfel, aflate la peste 2.000 de metri altitudine. Străduțele - înguste, în rampă, pline de praf și pietriș - își fac loc printre case simple. Imediat pe dreapta, amenajat în locuința și atelierul unui meșteșugar berber, un magazin de covoare: colorate, vesele, ca niște ființe libere și fericite, în casa munților și a cerului, se leagănă în soare. Da, avem o zi glorioasă pentru urcuș. Ne minunăm și fotografiem construcțiile pornite din albia pârâiașului din vale, ridicate direct în stâncă până sus. Călcăm cu bocancii noștri cărarea. Ne imaginăm priveliștea pe care o au sătenii din paturile lor: peretele de stâncă de vizavi, nice!
Cuprindem cu o ultimă privire măreția în care locuiesc oamenii aceștia, despre care nimeni nu vorbește vreodată. După care ne așezăm bine de tot pe drumul de urcuș. Pietriș, lespezi, stânci. Mers constant, atenție la fiecare pas, efort dozat, ABC-ul tracker-ului gospodar.
Ca pe nici un alt munte până acum, aproape la fiecare 500 de metri altitudine (aproximativ două ore de mers) avem câte un punct de aprovizionare: apă, suc din cele mai dulci portocale de pe Pământ ("Și ai văzut ce nașpa arată?! Mici, prăfuite, decolorate, zici că-s ultimele căzături de la Obor", îmi zice Emma), suvenire. Vânzătorul ambulant are un adăpost de lut, un pat turnat din aceeași bucată, așternut cu o pătură groasă, un petic curat pentru blidul în care mănâncă și o vatră pentru foc.
La primul pit stop nu-mi trebuie nimic, dar întunericul încăperii cu suvenire mă atrage magnetic. Îmi plimb privirea pe peretele cu șiraguri mai lungi sau mai scurte și văd palma Fatimei a mea. Mi-o doream de vreo lună și jumătate, de când încropisem un cadou pentru ceremonia de circumcizie a băieților unui prieten musulman. Iacăt-o unde mă aștepta: pe un șnur de pietre negre și îmbinări decorate din argint, în munții Atlas. Un filigran complex, într-un ansamblu remarcabil prin simplitate. Ismail negociază pentru mine. Întâi îmi spune că trebuie să scot din buzunar numai 500 de euro. Pare să zâmbească, dar mă aștept la orice.
- Eh, zic, nu am 500 de euro "pe mine" acum... Lasă.
- Just kiddin'.
Iar după mai multe schimburi de replici cu bătrânul negustor, îmi spune cu sinceritate să nu dau mai mult de... nu mai știu. Nu mai știu deloc cât mi-a cerut, oricum o sumă mai mult decât rezonabilă pentru un asemenea suvenir. Pe care l-am purtat ever since, în orice împrejurare. Îl port și acum, în timp ce scriu. Se spune că palma Fatimei te apără de rău. Eu mă gândesc că mă apără de orice nu este al meu de trăit - fie bun, fie rău.
Cât așteptăm să plătească fiecare ce a cumpărat, să tragă ultimele fumuri de țigară și să își adune rucsacurile, îl întreb pe Ismail dacă îi place muntele:
- Te văd că îți este foarte ușor urcușul, probabil că l-ai făcut de zeci de ori.
Rachid îmi spusese că, în sezon, urcau și de câte două ori pe săptămână vârful. Acum e mai greu, COVID-ul i-a lovit puternic.
- Pare că te frânăm cumplit cu ritmul nostru, față de puterile tale, dar... Do you still love the mountain?
- Frankly? îmi răspunde el, privindu-mă cu ochii lui ca noaptea. Zâmbește, întorcând privirea. Not anymore.
- Te înțeleg, Ismail. Ca orice lucru făcut peste măsură... Dar pot să am o rugăminte la tine?
Mă uit și eu direct în sufletul lui:
- Azi și mâine, pentru mine, te rog să urci și să iubești muntele ăsta ca pentru prima dată-n viața ta.
Îi zâmbesc din toată inima. Îmi întoarce și zâmbetul, și inima:
- I promise!
Plecăm mai departe, în același ritm.
Facem poze de grup cu bannerul de la intrarea oficială în Parcul Național Toubkal și instituim, cu această ocazie, mottoul tuturor zâmbetelor din restul fotografiilor aventurii noastre: "Țâââțeee!"
Deși vegetația e din ce în ce mai puțină, traseul devine tot mai frumos. Versanții se apropie de noi și ne închid depărtările, par tot mai înalți și maiestuoși. Ne întâlnim în repetate rânduri cu mici caravane de catâri, "portbagajele" noastre către culmi, cândva însoțitorii pustnicilor.
Suntem anunțați că următoarea oprire este la altarul Sidi Chamharouch, instanța supremă în materie de vrăji, karme neînțelese și iubiri neîmplinite - practic, vindecarea pentru all the bad spirits. Ajungi aici numai dacă ai parcurs toate treptele ierarhice care se regăsesc în credințele localnicilor. Adevărul e că numai urcușul, de toate naturile, te califică pentru a cuprinde frumusețea acestui spațiu de reculegere, purificare și ajutor.
Altarul șade în fundul unei văi, inundată de lumină și udată de un pârâu rece ca gheața, strălucitor în jocul soarelui și spectaculos curgător în cascade de felurite mărimi, peste pietrele prăvălite de pe munte. Mici curcubee se formează la tot pasul și razele puternice ale soarelui ies în fiecare fotografie, fără scăpare. O stâncă rotundă ca un iglu, mare și văruită în alb, ascunde altarul. Pare singura stâncă albă de pe pământ, în acest peisaj de capăt de lume. Interiorul nu este accesibil când ajungem noi, dar înțelegem că este pictat de jur împrejur. Ca prin vis, îmi rămâne în minte pata mare și albă. Sper ca la întoarcere să mă pot ruga acolo.
De secole, musulmani și nu numai, din Maroc și de aiurea, își regăsesc aici ființa proprie și pacea. Abia la întoarcerea acasă aveam să îmi dau seama că atingerea Sidi Chamharouch mă ajunsese și pe mine.
Continuăm ascensiunea, parcă ceva mai puțin grupați. Soarele e mai puternic, oboseala începe să își spună cuvântul. Tot drumul e de rezistență: traseul nu ridică dificultăți, dar pariul e cu terenul accidentat (deși cărarea e clară și bună, străjuită de pietroaie puse acolo ba pentru marcaj, ba pentru siguranță), cu soarele marocan, cu răul de înălțime și cu tine însuți. Oricum, rucsacul nu îl mai simt.
Drumul ne duce într-un nou defileu. Versanții și crestele sunt tot mai spectaculoase. Îi dăm înainte, cu ochii la înălțimi și la cer, fotografiind nesățios, doar-doar om captura frumusețea într-o imagine. Povestim, pe bisericuțe, despre întâmplări din alte călătorii, despre cum și ce simțim acum, despre nerăbdarea vârfului sau despre foamea din vintre.
Ce bine că există, totuși, mâncare pe lume și ce bine că există chiar și în creierii munților! Prânzul îl luăm târziu, după ce am parcurs vreo trei sferturi din traseul zilei de azi, ca nu cumva să ne lenevim prea tare. La popas, Rachid toarnă ceaiul fierbinte cu boltă. Iar pe masa joasă din încăperea îngustă și lungă din lut, începem să așezăm singuri șervețele și tacâmuri.
Mâncărurile ni se aștern dinainte: platouri cu pește, porumb, ceapă, ardei, năut, roșii, brânzeturi, cușcuș cu turmeric, tajin în sos care fierbe încă. Rapid, gel dezinfectant la toată lumea și începem să înfulecăm cu mâna, pasându-ne întruna de toate. Parcă-parcă lipsește băutura. Dar lasă, acum, că și ceaiul e bun - zicem că era whisky, ce-are?!
După-masă ar fi bine ca nu cumva să cedăm ispitei de a ne întinde pe paturile lipite de peretele opus, și ele tot înguste și lungi. Nu de alta, dar acolo rămânem.
Încă o țigară, încă o toaletă și hai la drum, că un pic mai avem!
Parc-aș vrea, parcă n-aș vrea să ajung la refugiu. Mi-aș dori să dureze o veșnicie acest traseu care se parcurge singur, pe sine. De fapt, pe mine. Hm, parcă traseul mă parcurge pe mine, nu eu pe el. Încercând să prind în poze stâncile gri-închis-negre care taie cu vârfurile și crestele lor cerul și respirația mea, rămân în urmă. Ismail mă păzește, stă mereu ultimul, nu mă lasă, oricât îl împing eu să se ducă înainte. Mă gândesc c-oi fi așa caraghioasă pentru el - cu opritul, cu pozatul, cu foitul rucsacului, când scot, când bag diverse lucruri în el (haine, apă, dezinfectant, strugurel) în timp ce mut bețele dintr-o mână într-alta... El, cu mâinile în buzunar și în spate cu o povară dublă față de a mea, ca o cocoașă de cămilă, e calm, mestecă gumă și îmi repetă de fiecare dată să stau liniștită și să pozez cât vreau. Apoi zâmbește larg.
Vegetația a rămas puțină de tot: ceva tufe de scaieți pe care catârii le găsesc delicioase, smocuri de iarbă înaltă când verde, când galbenă (asta e iarba de aur din basmele cu Făt-Frumos!) și, în rest, piatră.
Îl ajung din urmă pe Liviu, facem schimb de poante și de râsete. Apoi deschid subiectul cu traseul care mă parcurge pe mine. Că eu, azi, nu mi-am simțit nici picioarele, nici tălpile, care și-au văzut singurele de treabă; bocancii și bețele au făcut și ele echipă, capul a durut, dar l-am rugat să își vadă de producția globulelor roșii discret și fără să ne deranjeze pe noi, restul, așa încât am fost doar o inimă veselă, la plimbare printre versanții stâncoși, în această zi cu vreme perfectă pentru înălțimi, în care tot timpul este al meu. Doar pentru asta!
Liviu e perfect de acord. Așa i se întâmplă și lui, aievea. Asemănăm trăirea cu aceea din timpul unei alergări, când ai trecut "de zid" și simți că poți alerga oricât de aici înainte.
Nu gătăm bine vorba, că se și zărește clădirea masivă și trainică, de piatră, ridicată de francezi în anii 1930, după prima escaladare a vârfului Toubkal, realizată în 1923 de francezii Marquis de Segonzac, V. Berger și H. Dolbeau. Aflat la 3.200 de metri altitudine, refugiul este administrat și astăzi de către Club Alpin Français de Casablanca. În față, cât vezi cu ochii, platou pentru corturi. Înăuntru - încăperi generoase, spațioase și împărțite ca să servească adăpostirii angro.
Este în jur de 17:30, iar noi suntem veseli și mulțumiți. Mărturisim care mai de care că nu simțim oboseala, dar oameni suntem și epuizarea ne pândește. Bașca - la noapte avem un vârf de cucerit! Așa că îmi impun un pic de mobilizare, înainte să mă abandonez burții și somnului.
Ne alegem fiecare câte un loc în dormitorul comun de aproximativ 30 de persoane, ne spălăm cu apă rece, "pe bucățele", și facem haz de necaz, ne schimbăm în haine curate și mâncăm cu bucurie copilăroasă clătite pufoase și galbene cu dulceață de fragi, cremă de linte, sosuri de legume și tajin, toate condimentate. Masa e caldă, noi euforici și, ca unii care am împărtășit așa un drum azi, ne apropiem mai mult și la propriu, și la figurat. Coeziunea grupului devine aproape materie: mâncăm din aceleași farfurii, ne oferim cu mâna din toate bucatele, ne spunem bancuri și lucruri verde-n față, fără menajamente, și râdem de toate defectele noastre. Cuvintele lui Gibran despre prietenie vin cu noi la masă: "Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorințele, toate așteptările se nasc în tăcere [în vreme ce urcam muntele] și se împart într-o bucurie mută." Nu o fi mută, dar e bucurie alright!
Mă desprind cu luciditate de pe banchetă, cu gândul să mă retrag la somn. Când să urc în dormitor, în holul mare de la parter, văd că a început rugăciunea de seară. Mă întorc în sala de mese, care miroase a de toate, mă duc cu binișorul la Rachid și îl rog frumos să îmi spună dacă pot sau dacă poate el ruga pe cineva să mă lase să stau și eu acolo, la rugăciune, într-un colț. E mai simplu decât am crezut. Mă duce chiar el, de mână, în colțul în care pot sta fără grijă, dar în liniște deplină.
Sunt vreo zece-doisprezece bărbați, pe două rânduri, în frunte cu un reprezentant care rostește cadențat câteva cuvinte, puține de tot, la interval de aproximativ cinci secunde. Două sunt cel mai ușor de înțeles: Allahu Akbar, adică "Dumnezeu e Atotputernic" ("Atotgrozav", îmi zic eu). Stau toți în genunchi, cu șezutul lăsat pe tălpi.
Mă aflu în spatele ambelor șiruri, de unde pot lesne să îi observ. Mă uit la ei cu drag, căci sunt oameni simpli, cei mai umili din tot refugiul, hamali săraci care își cunosc și locul și lungul nasului, împovărați, dar dăruiți. Toți sunt foarte curați pe tălpi, unii au covorașul de rugăciune la ei, alții nu, unii au echipament de munte, alții nu, care un hanorac, care un fleece imprimat cu Toubkal Guide, care un turban colorat și asta-i tot de capul lui. Din când în când, rostirea lui Allahu Akbar e mai puternică și însoțită de câte o metanie cu fruntea la pământ. Acolo, muezinul așteaptă mai multișor un pic și atunci se mai slobozește câte un oftat adânc.
Închid ochii și îmi dau seama că sunt in the place to be. Am stabilit deja că mintea s-a golit, dar inima se încinge tot mai tare și e cinstită să se poată ruga, în adâncul munților Atlas și al nopții acesteia unice, alături de musulmani simpli, pentru pacea lumii.
Durerea de cap ca un cerc de fier strângându-mă a trecut, așa cum l-am rugat. Mă aclimatizez. Ne culcăm cu toții cât mai repede, căci la 3:00 ne trezim, iar la 4:00 plecăm spre vârf, pe care preconizăm să îl atingem în jur de 10:00.
După nelipsitele ironii, poante, râsete înăbușite, șoapte și foieli, sacul de dormit începe să mă încălzească. Ușor-ușor, dormitorul amuțește. Afară e noapte demult.
(va urma)