Mă trezesc la 2:35, cu jumătate de oră înainte să sune alarma, și am timp să le fac pe toate în tihnă. E frig. La ora asta e cel mai frig. La băile din refugii, frigul e parcă și mai pătrunzător, iar întunericul vine cu un real feel de vreo două grade în minus. Nici nu mai simt apa cu care mă spăl pe mâini, pe față - probabil din instinct de conservare.
În nopțile "de vârf", toate gesturile sunt aceleași. Clare, se înșiră precis într-o ordine necesară și suficientă, ca într-un ritual pe care îl simt și îl urmez natural, de parcă m-aș fi născut cu programul gata instalat în mine. Doar îl accesez bucuroasă și simt cum fiecare mișcare e o treaptă care mă înalță spre cer.
Mă îmbrac cu straturile tehnice, așa cum am stabilit ieri și cum le-am lăsat la îndemână: primul strat, lipit de corp - de lână subțire de merinos, cu șosetele trase peste izmene; al doilea strat - bluza de fleece și pantalonii subțiri, termoizolanți, cărora le netezesc toate cutele; al treilea strat - geaca de vânt și ploaie, subțire și eficientă. Mă asigur că am mănușile în buzunarele laterale și căciula în cel de la piept. Fixez frontala. Încep să strâng bagajul rămas, cu atenție, nu cumva să uit sau să pierd ceva, căci tot ce am în rucsacul mare, pe care îl las la refugiu, este prețios pentru restul expediției. Strâng sacul de dormit. Bag telefonul în buzunarul de pe pulpa dreaptă. Îmi pun bețele la îndemână. Verific rucsacul mic, pe care îl voi căra în spate până sus: apă, batoane, Nurofen, gel analgezic, cuțit, folie de supraviețuire, bandană. Mă înviorez cu fiecare mișcare. Totuși, îmi dau seama că mi-e puțin greață și că mă resimt de la insuficiența oxigenului. Iau un Fasconal, ca să își facă efectul până ne apucăm de treabă, decizie pentru care primesc strașnice felicitări de la Petre. Care, by the way, este medic sportiv.
Dormitorul începe să forfotească pe măsură ce grupul se trezește: întrebări, sfaturi, poante, râsete - toate în șoaptă, ca să nu-i sculăm pe polonezii din colțul din stânga. Ieri, pe traseu, ne-am tot ajuns din urmă și ne-am tot depășit până la refugiu, ca într-un joc în care Liviu făcea pe pătimașul. Ne facem și acum că ne furișăm, să le-o luăm înainte, și-i lăsăm să doarmă neștiutori. Râdem pe înfundate.
Masa ne așteaptă, împovărător de bogată pentru această oră și pentru starea corpului meu. Dar mulți mănâncă din toate: porridge - ca soldații pe front -, paste, clătite, omletă, Nutella, dulcețuri, brânzeturi, legume, ceai și ness. Mă strecor într-un colț și beau un ceai fierbinte, care îmi pare mai amar ca de obicei. În salonul înalt și lat, la lumina slabă a unui bec economic, miroase a cald, a cafea și a turmeric. Masa e vioaie, deși toți suntem nițel amorțiți. Privesc pe geam. Bezna e adâncă și frigul înțeapă sigur, doar sunt 3-4 grade Celsius, iar spre vârf temperatura scade. Îmi torn încă o cană cu ceai. Toată lumea mănâncă, nimeni nu zăbovește. Ne ridicăm de la masă, ne luăm rucsacurile în spate și ieșim. Ne adunăm și primim ultimele instrucțiuni:
- Pas cu pas, încet, nu ne grăbim nicăieri, nu mărim ritmul, în șir indian, cu Ismail în frunte și Rachid la coadă, OK? Suntem gata? Let's go!
Prima sută de metri e întotdeauna cea mai activată, plină de o energie vitală fără cusur. Noaptea face ca dopamina și noradrenalina să fie la cote înalte, toate îți ies perfect: pasul, ritmul, temperatura corpului, bucuria de acum și cea care va să fie. Șirul își păstrează cadența și designul. Atacăm versantul. Înclinația e mare, Mitză spunea ieri că are între 30 și 40 de grade. Mi s-a părut mult în teorie, dar practica mă convinge. Avem de parcurs aproximativ 1.000 de metri pe altitudine și durata ascensiunii este estimată la cinci-șase ore, pentru siguranță și reușită.
Fiecare pas în sine e simplu, dar adunați devin un efort. Oxigenul nu mai e la fel de mult. Starea de amețeală se instalează încet, dar sigur. Reglez totul pe minim, din respirație. Ne oprim din loc în loc, pentru o gură de apă a unuia, pentru o mănușă a altuia, fiecare încremenind în poziția în care l-a găsit oprirea. Privesc o dată în sus - mai e! - și o dată în urmă, în noaptea ca o cafea neagră, la șarpele de frontale pe care îl formăm și noi, și alte grupuri, care mai sus, care mai jos, după ora la care ne-am încumetat să pornim. Câte unul are putere să facă și poze. Slavă Domnului, rămânem cu câte ceva imortalizat și din ora asta.
Terenul e păcătos, ne lasă și nu ne lasă să înaintăm: pietriș prin crevase, stânci neprietenoase, dar și bolovani rotunjiți, pentru adăpost. Ne strecurăm în zigzag, parte pentru siguranță, parte pentru abordarea cât mai eficientă a pantei. E greu, da. E greu să respir, e greu, dar nu las amețeala și greața să îmi fure din putere, din moment, din bucurie, din reușită. E greu, dar nu le las să mă domine. Continui să reglez capul, stomacul și picioarele din respirație.
"E greu, da, ai dreptate", îmi spun. "Și ce?" Îmi vin în minte cuvintele psalmistului: "Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat." (Psalmul 84:11) Hm, de obicei adevărul e nemilos, iar dreptatea seamănă ceartă. Când vom vedea un judecător care dă citire adevărului cu milă și face dreptate cu pace? Am dreptate că e greu, dar pe munte degeaba ai dreptate, dacă vrei să devii una cu el. La fel ca în viață. Ce să cauți cu dreptatea prin viață?! Ce copilărie... Pufnesc în râs, de una singură. Eventual, să cauți cu lumânarea. Vreun om. Vreun necaz. Râd din nou.
Nu știu dacă mă aud, suntem la o distanță de aproximativ un metru, un metru și jumătate unul de altul. Parcă simt și aud efortul celui din fața mea și pe al celui din spatele meu, parcă le văd mușchii, tendoanele și încheieturile prin geci și pantaloni, prin mănuși și bețe, prin bocanci. Se aude mereu târșâitul pașilor, în aceeași cadență, 30 de picioare într-un glas. "Treceți batalioane române Atlasul..." Râd. Îmi promit să adaptez versurile, am uitat aseară.
Sigur, avem ghizii care fac aproape totul effortless, dar și "participanți la trafic" mult mai antrenați, pentru care să ajungă în vârf e doar o chestiune de timp. Dar, într-un fel, pentru toți e doar o chestiune de timp: cât timp rezist în starea în care sunt și care se poate înrăutăți, pe măsură ce urc? Din nou, ca în viață.
Nici nu mă gândesc să mă uit la ceas, de altfel nici nu mă interesează, dar citesc semnele timpului care curge în jurul meu, ca apa peste piatra de râu. Încep să se întrevadă curburile versanților din jur, ca oasele unui amant înspre zori. La intervale regulate, privesc în sus. Avem ca reper șaua dinaintea atacării finale a vârfului, unde ar trebui să prindem răsăritul de soare. Mai e. Dar și când vom fi sus - Doamne! Numai gândul mă face să mă simt invadată de un val de serotonină, rece și cald în același timp, îmi pune un nod mare în gât și mă face să plâng de emoție, impropriu spus plâns, e un fel de spasm cu hohotit fără lacrimi, îmi dă o forță fantastică în mijlocul pieptului și senzația că m-am ridicat de la pământ, că nu mai am picioare, nici bețe cu mâini, nici cap, sunt doar o minge de câmp electromagnetic și lumină, și continui așa preț de, probabil, câteva secunde, urmate de un plăcut abandon interior, căci corpul are încă resurse să înainteze ușor, parcă fără efort.
Oprire. Un pic de apă. Nu beau multă, nu știu ce reacție aș avea în această stare. Respir. Pornim iar. Ritmul diferă tot mai mult la fiecare dintre noi, începem să ne separăm pe grupuri mai mici, probabil acum e mai bine așa. Îl aud pe Cristi trecând aproape în alergare montană prin dreapta șirului:
- Haideți, că de pe șa se vede Predealul!
Hohote. Pun pariu că nici nu mai credeam vreunul că suntem în stare să râdem în hohote. După râs, mă ia un pic amețeala, în contrast cu mișcările rapide ale lui Cristi. Ce caraghioasă sunt, râd din nou.
"Pe unde?" Ridic iar privirea, aha, stânga, mă uit foarte atent unde pun fiecare picior. Întâi pentru că e vital să fii în siguranță tot timpul, apoi pentru că este un exercițiu de conștientizare și prezență, care combate starea de rău. Îmi dau seama la un moment dat că am secunde în care ațipesc, probabil de la concentrația tot mai mică de oxigen. Iar trezirile sunt aproape dureroase, ca atunci când ți se face rău de somn și rău de la efortul de a rămâne treaz, când nu doare ceva anume, însă toată ființa e chinuită.
Încă o oprire. Le facem loc altor temerari, ceva mai rapizi decât noi. În întuneric, nu le vedem fețele. Dar în coada lor, Liviu, depășindu-mă și el cu nerv, îmi lasă în brațe, cu disimulată obidă, the latest news:
- Hai, Roxano, hai, futo-i mama ei de treabă, că iar ne-au luat polonejii!
Râd, râd tare. Nu știu de unde mai am putere, dar râd, de vârful compromis complet și de istoria poporului român, care se repetă, precum cu Sobieski la Cetatea Neamțului, în nuvela moldoveanului meu preferat.
Ne apropiem de răsărit, iar valea refugiului se vede în urma noastră într-o lumină bej, prelungindu-se în rozul palid al cerului. Ghizii noștri, dragii de ei - toți patru, și românii, și marocanii -, s-au străduit atât de mult pentru sincronizarea asta, a răsăritului cu șaua de pe creastă! Încă 20 de metri, hai, mi-e milă de mine și mi-e și drag, aproape că pot să pun mâna pe pauza aceasta care ne așteaptă, emoțională, psihică și fizică, deodată cu primele raze ale soarelui. "După ce răsare soarele, totul o să fie altfel, o să vedeți!", ne încurajase Mitză puțin mai devreme. Stângul, dreptul, încă o dată, încă un băț și, în față, ca un wide view de 250 de grade, Atlasul își desface către noi brațele de vârfuri și hăuri, lansându-se deodată cu Pământul în mișcarea de rotație, puțin pe spate, ca să îi facă loc soarelui care inundă totul - bolta cerului, crestele munților, fețele noastre - cu o lumină galben-roșiatică și cu o energie care ne îngăduie să ne vedem la față unii pe alții la capătul acestei nopți, să ne bucurăm de noi și de tot ceea ce ne înconjoară într-o înțelegere nouă: cea pentru care am urcat până aici. Nu degeaba Schimbarea la Față a avut loc pe munte!
Am zâmbetul acela întipărit pe chip. În tăcere și schimburi scurte de cuvinte, ne despachetăm un pic la gât, ne dăm mănușile jos, respirăm obosiți, ne îmbrățișăm, ne zâmbim, facem poze - multe, multe poze! - salbei de munți care ne înconjoară, vârfurilor stâncoase înmuiate în răsărit. Mâncăm câte un baton, se fumează și câte o țigară... Savurăm. Da, soarele cu lumina și căldura lui schimbă totul: forța fizică, mentalul oamenilor și stabilitatea solului, chimia întregului.
Privesc îndelung soarele și combinațiile de lumină și materie pe care le creează în urcarea lui pe cer. Nu mă mai satur să privesc, pentru că peisajul se schimbă de la un minut la altul. Umpluți cu lumină, mai energizați și mai lejeri, simțim că putem pleca mai departe, să cucerim și vârful.
(va urma)