"O să scriu, o să scriu toate astea, de le-aș putea memora, o să fie mai bine după ce scriu, o să mă răcoresc de tot, de tot preaplinul ăsta de bine și de greu care este, de fapt, toată comoara mea... and the story of my life. O să ajungem, sigur că da, încet, suntem așa de aproape, suntem pe ultima sută la propriu (pe altitudine), doar să ne dăm timp..."
Între secunde de adormire și amețeală, cu ochii închiși, inconștientă, vizualizez cum ajung în punctul final, în vârf, și îl am înainte să îl am, e al meu înainte de a fi al oricui altcuiva! O forță uriașă parcă îmi crapă pieptul, o bucurie până la lacrimi îmi inundă capul, apoi mă răcoresc ca după un orgasm.
Mă trezesc iar, deschid ochii cu dinadinsul. În urmă, văd de la depărtare și aflu de la Rachid că Lili se oprește la răsărit, nu poate mai departe, iar Cristi o va însoți înapoi la refugiu. "Ce mult o iubește, cum lasă el totul pentru ea, nu o lasă singură, deși poate că ar putea și ea să coboare, iar el să plece mai departe pe vârf. Ce frumos!", îmi spun cu bucurie pentru ei. Și mă gândesc că iubirea le mângâie orice urmă de neîmplinire.
Mai rămâne în urma mea doar Laura. Și, desigur, Rachid, "cu-o mână-n sus" aproape împotriva voinței ei, cu vorba lui pentru care avea sa rămână legendar în grup: Yala-yala!, "Haide-haide!".
O aștept pe Laura. Se așază pe o stâncă. O privesc în ochi și îi prind mâinile într-ale mele, încerc să îmi dau seama în ce stare este. E bine, dar pur și simplu la capătul puterilor. Mă înfig bine în potecă lângă ea, respir adânc și o rog să închidă ochii:
- Respiră liber.
Îi spun șoptit și rar ceea ce mi-aș dori și eu să aud:
- Ușor-ușor, corpul ți se echilibrează cu respirația, ești liniștită, calmă, o bucurie și o lumină mare te cuprind, e soarele, picioarele îți sunt ușoare și abia așteaptă să urce următoarea distanță, simți energia în gambe și în pulpe, simți cum te ridici cu ușurință, ești stăpână pe corpul tău, e simplu, te simți bine de tot, vârful e aproape și te așteaptă.
Fac o pauză.
- Poți deschide ochii?
O face: verzi și adânci.
- Mergem? o întreb zâmbind.
- Da, îmi răspunde, tot zâmbind, vizibil mai bine.
Rămân în spatele ei. Fac plasă de siguranță și pivot din dragostea mea inopinată și concretă pentru ea, o necunoscută minunată care dorește să ajungă în vârf. Pe ultima turnantă, pe orizontală, Rachid ne depășește, încredințat că totul e bine. Ce onoare mai mare ar fi putut să mi se rezerve, decât să închid șirul acestui grup de oameni minunați, pe care mi i-a dăruit Dumnezeu în cucerirea Atlasului?!
În vârf, suntem așteptate cu aplauze. De fapt, ne aplaudăm unii pe alții, ne îmbrățișăm, suntem teribil de fericiți, râdem, facem poze cu vârful, în grup și "pe bisericuțe", cu drapel și fără, cu căciuli și cu părul în vânt, sobri, impresionați sau prostindu-ne în poziții ilare, ne lăsăm filmați de ghizi pentru site-uri și ne facem selfie-uri. Ne lipsesc Cristi și Lili, dar ei tocmai au urcat propriul vârf, în iubire.
Apoi ne găsim fiecare câte o bucată de stâncă pe care să ne așezăm și să sorbim cu toate simțurile priveliștea victoriei: șirurile de piatră încrețite ale Pământului, de peste 4.000 de metri înălțime, hăuri stâncoase pe măsură, cerul și soarele pe care aproape că putem pune mâna.
Scot telefonul, prind și eu vreo două cadre și, deopotrivă de credibil și de incredibil, pe acoperișul Marocului am semnal! Îl sun pe Cristi, soțul meu, primul și, de fapt, singurul telefon:
- Am reușit, am ajuns, la opt și jumătate în loc de zece, am reușit! îi spun entuziastă, emoționată.
- Aaa, ora voastră! A fost greu?
Nu este al lui să zică "Bravo! Felicitări!". Știu, asta e.
- Da, a fost greu, îi zic umilă.
Însă imediat îmi vine și strig:
- Dar sunt aici! Eu sunt Toubkal!
Doar ce pronunț, că îmi și dau seama: "Săvârșitu-s-a!" Mi-am împlinit visul! Ah, mă simt Atlas, și Zeus, și întregul panteon! Nu mai pot nimic, închid sau pierd semnalul. Nu mai știu... Plâng, în sfârșit, cu lacrimi din acelea obișnuite, de oameni de data asta, nu de zei, de oameni în care se nasc visuri și care le poartă, și care devin zei împlinindu-le, lacrimi din acelea care limpezesc lumea și încercările ei.
Mănânc cu poftă ciocolată de toate felurile, de la mine și de la cei din jur, îmi rup dinții în batonul de Toblerone al Laviniei, ciocolata cu "copertă" despre munți, din care își ia pe fiecare vârf pe care îl urcă - de data asta, a dark one.
Poștesc o țigară cu Liviu, ne împăcăm cu soarta și cu istoria, râdem de propria imaginație.
Lâncezim.
Dar orice victorie are de strâns din urmă toată înșiruirea resurselor care au dus la obținerea ei. Noi avem de coborât astăzi de la 4.167 de metri la 1.800. Veseli și împliniți, ne echipăm din nou, adecvat orei și efortului. Strângem mai bine șireturile, mai dăm jos un strat de haine, băgăm frontala și mănușile la fundul sacului, scoatem bandanele. Și ne așternem pe coborâre - tot cu atenție, poate chiar mai mare, ca să evităm accidentele stupide pricinuite de vreo relaxare precoce, așa cum am auzit de atâtea ori că se întâmplă. Coborârea nu e deloc o bagatelă. Trupurile sunt obosite, ni se va cere toată răbdarea de a purta orele de mers. Și multă forță psihică, pentru a ne bucura în continuare, cu aceeași inimă.
Lăsăm în urmă șaua răsăritului și, pe o porțiune cu înclinație mare, vedem un grup opintindu-se, încurajându-se cu strigături și înaintând cu greu. Aproape de ei, ne lămurim și îmi revin rapid din semeție: este o gașcă de best friends, ducându-l pe o targă până pe Toubkal pe prietenul lor invalid, ca să vadă și el măreția lumii în care am fost creați, cu sau fără picioare, dar cu inimi.
Probabil instinctiv, toți cei prezenți am refăcut mental întregul urcuș, gândindu-l lângă targă. Poate că a fost un imbold în plus, pentru care drumul de întoarcere mi s-a părut cel puțin la fel de frumos.
După jumătatea coborârii către refugiul de la 3.200, cu tălpile usturând, cu glezna dreaptă dureroasă, cu atenția redusă considerabil și cu răbdarea la mare încercare, din glumă-n glumă cu Liviu și Petre, transport solution oriented cum sunt, chiar și cu glontele-n cap, mă fulgeră o idee eliberatoare: catârii! Nu putem închiria catâri pentru coborâre până în Imlil? Petre se interesează pe lângă Rachid și răspunsul este afirmativ. Ei, parcă altfel zbor către Les Mouflons!
Ajungem rând pe rând cu toții la refugiu, ne felicităm încă o dată, punem muzică, profităm de semnal ca să trimitem vești către cei de acasă, ne primenim un pic și prânzim cu toate bunătățile dinainte. Facem apoi adunarea fetelor istovite și alintate care au nevoie de patru picioare - ale altuia! - care să le coboare din împărăția cerurilor. Suntem cinci. Cu Petrică, șase. Deci, "șase cai frumoși".
Gașca pedestră pleacă înainte, în timp ce muletierii pregătesc șase catâri. Șei încropite din covoare de cârpe, zdravene și viu colorate, ne așteaptă să ne urcăm pe ele. De urcat, ne urcăm, însă când ne punem în mișcare, totul pare extrem de precar - și șaua, și echilibrul, și mersul, și cărarea îngustă. Întreaga construcție a lumii se clatină cu noi cu tot și nu există nicio pârghie de control!
Simt o mână protectoare pe brațul stâng. Întorc privirea. E Rachid:
- Relax! îmi spune cu o încredere și o liniște dintr-aia din care ai când întemeiezi o viață nouă.
Atunci, așa fac. Și iată pârghia: în mine era și însemna să predau tot controlul animalului acestuia mic de sub mine, cu cele mai subțiri și mai scurte picioare pentru un animal de povară. Îl întreb pe muletier cum îl cheamă. Îmi spune că e femelă - doar femelele duc și poveri, și oameni. Și nu au nume. Simt un nod în gât și o durere în mijlocul pieptului pentru ceea ce aflu. Dar ce vreau eu aici, acum?! Să schimb lumea?! Să am dreptate...?!
- May I name her?
- Yeeesss!
(Oamenii aceștia ușori, de la capătul lumii, cu care poți purta conversații în engleză și în franceză - simple, într-adevăr, dar poți.)
- Fatima, îi zic, bucuroasă și împăcată, în timp ce ea mă leagănă cu cel mai dulce legănat, pe drumul pe care văd și simt că îl cunoaște cu ochii închiși, așezând instinctiv copitele în cel mai sigur punct de pe cărare, pe margini de prăpăstii, în care acum privesc zâmbind, cu liniște și siguranță deplină.
În fața mea, complet relaxată, Laura face poze. Multe. În spatele meu, Lavinia a depășit demult relaxarea. E singură cu catârca ei, fără muletier, ca o matroană absolută, și râde cu o poftă molipsitoare. Asta e Lavinia!
De ineditul și caraghioslâcul situației râde și restul găștii, pe care o ajungem din drum (la popasul de la 2.500, ca să recuperăm jacheta roșie a Emmei, uitată ieri, dar rezolvată de Rachid). Și, trecând din nou pe lângă Sidi Chamharouch, tot fără vreme de închinare (mă uit hipnotic la piatra albă, ceva îmi spune că e în regulă, pot să mă duc mai departe, ce era de făcut a fost făcut), o ținem cu toții, care pe jos, care călare, care mai repede, care mai încet, tot către Imlil...
Am urcat Atlasul cu picioarele, cu ochii, cu inima. Și l-am coborât pe catâri împodobiți în culori, de pe stâncile sterpe până către văile înverzite, cu versanții săi masivi de jur împrejur, sub un cer albastru luminos și curat ca inimile noastre, săltând ușor în șa, îmbătați fără strop de vin, în acest cadru pe care îl retrăiesc și azi ca pe o poveste fără sfârșit, povestea mea berberă.
(va urma)