Bagajele sunt pregătite de plecat mai departe: rucsacul mare - cu lucrurile care nu prea îmi mai sunt de trebuință de-acum, că am gătat cu muntele, și rucsacul mic - cu necesarul pentru următoarele cinci zile. Planul e așa: să trecem din nou Atlasul, spre sud-est de data asta, să ajungem în Sahara, să ne întoarcem apoi la Marrakesh, să stăm o zi întreagă acolo, după care să ne mai rămână încă o zi de "program de voie".
În locul unei rute comerciale, Rachid a ales pentru noi drumul vechilor caravane care legau Sahara de Marrakesh. Azi traversăm Atlasul Înalt, de data asta pe roți, prin pasul Tizi nʼTichka, către Kasbah Telouet - Valea Ounila - cetatea Aït-ben-Haddou și înnoptăm după Ouarzazate, către Valea Dades, cât de departe putem ajunge.
Îmi iau rămas-bun de la "mica Sahară", căsuța galbenă care ne-a găzduit așa de frumos două nopți ca două săptămâni, împăcată cu vremelnicia noastră de turiști. Îmi rămâne imaginea pereților bej și portocalii, tavanul de bârne albastru-indigo și pătura groasă, de culoarea cenușii de trandafiri - un cadru care prefigura Sahara însăși, dar pe care eu nu aveam încă ochi să o văd.
Ne coborâm catrafusele către clădirea recepției și luăm un mic dejun copios și așezat, în liniște, de data asta fără să ne mai grăbim. Suntem veseli și fericiți, obosiți în felul cel mai minunat din lume, mai apropiați unii de alții decât acum două zile și gata pentru inedit, din orice parte ar veni, de parcă aventura de-abia acum începe.
În drum spre minibus, primesc cele două mere pe care i le cerusem lui Rachid la sosire. Mănânc în timp ce urc și îmi iau locul pe care voi călători de acum până la final. Sunt deopotrivă coapte și tari, pline de dulceață, dar îmi potolesc și setea. Împart, ne săturăm trei oameni din două mere - sigur sunt doar mere...?
Șoferul se numește Ibrahim și ne-a ajutat în fiecare zi cu bagajele, dar parcă acum îl văd pentru prima oară. Laura, Andreea și Liviu s-au așezat pe prima banchetă din spatele lui. Apoi vin Cristi și Lili, Anca și Costi, Petre, Serge, iar pe rândul ăstălalt, din dreapta, Lavinia în capăt, pentru somnuri scurte și dulci, Emma imediat în spatele meu, apoi eu, iar în fața mea, Mitză.
Pornim. Rachid ne povestește pe scurt despre traseu, ne spune câteva cuvinte despre locurile în care vom face popas și ne invită să ne relaxăm, căci zilele care urmează sunt fără "Are we there yet?". Râdem. Râdem, căci încă nu știm că el nu ne spune chiar totul...
Apoi umple mașina de muzică marocană. Pe muzică de multe ori închizi ochii, ca să visezi, ca să te ducă unde ești tu pregătit să te ducă. Probabil pentru că îmi văd visul cu ochii, se întâmplă exact pe dos: sub inflexiunile și armoniile loutarului și ale rebabului, pupilele mi se dilată, la fel și mintea, mă afund în transă pe măsură ce mă afund în Maroc, iar singurul care se închide este trecutul, căci prezentul inundă tot, ca un evantai chinezesc de hârtie care se deschide la o sută optzeci de grade. Asta o fi însemnând "eyes wide shut". Și cred că atunci închid ochii către orice lume știam și către orice știam despre lume, ca să mă deschid și pe dinăuntru, și pe dinafară către aceasta, după care tânjisem o viață.
Mă las, deci, răpită în carpeta marocană: pământul roșu, pădurile de pini, satele încrustate în munte, cu casele ca niște mici cazemate coborând în valea Tichkăi, un fir de apă care a săpat Atlasul și care naște livezi de nuci. Prin sate, bătrâni în djlaba lor lungă și cu tagiya pe cap, catâri cu poveri, restaurante aparent mizere, copii mici zgâindu-se din grilajele ferestrelor, piețe vivante, comercianți cu spațiile la stradă - totul plin de culoare și de viață, o viață trăită, nu gândită, în care nu există grabă, ci un puls propriu al comunității, care vine din adâncul pământului și al oamenilor săi.
Prima oprire este la o mică fabrică de ulei de argan, cu derivatele sale cosmetice și alimentare. În Maroc, pădurile de argan acoperă peste 800.000 de hectare și sunt desemnate rezervație a biosferei UNESCO. În comunitățile berbere, arganul înlocuiește măslinul ca sursă de nutreț, material de construcții și combustibil. Și este o cultură endemică, așa că profităm. Vorba ceea: aici și acum.
În coridorul de la intrare, pe jos, țoale în nuanțe aprinse de roșu și verde și nenumărate coșuri cu argan în diverse stadii. Pe pereți, câteva informații înscrise pe planșe și fotografii din procesul de prelucrare. Iar într-un colț, o lucrătoare cu fața albă, fără vârstă - ar putea avea la fel de bine patruzeci și cinci sau șaizeci și cinci de ani -, învârtind la presa de piatră din care curge uleiul: vâscos, brut, prețios. Când ne pozăm cu ea, zâmbește, dar zâmbetul nu este al ei...
În magazinul de prezentare, avem ce alege: creme de față, de mâini, de buze, ulei pentru consum sau pentru masaj, săpunuri de toate mărimile și în nenumărate combinații, cu diverse esențe, pachete de cadouri gata pregătite. Miroase a farmacie și a parfumerie deopotrivă, aproape totul e alb, iar doamna vânzătoare (chiar așa îmi vine să îi spun) este de o amabilitate plăcută, fără să invadeze. Mirosim, testăm, punem întrebări, ne consultăm între noi, facem panaramă, alegem pe îndelete ce ne dorim, plătim cu drag tot ce ne-am ales și plecăm mulțumiți. Mai ales fetele.
Care au fost mai hotărâți și mai rapizi cu arganul au avut vreme și de o târguială cu berberul ăl bătrân de la prăvălia din colț, plină de argintărie veche, bijuterii, samovare și seturi de ceai, bricege și iatagane, eșarfe de cașmir, emailuri și felurite suvenire - un fel de peșteră a lui Aladdin, din care lesne poți ieși lefter.
Sfătos și patern ca de obicei, Petrică ne învață rostul târguielii: "Stai jos, acolo, la umbră", "Îți cumpăr eu", "Cât vrei să dai maxim pe asta?". Mă simt tare bine când mă ajută să aleg modelul de brățară berberă pentru soțul meu - cât mai bărbătesc - și să o târguiesc.
Hai, că am zăbovit destul și ziua asta trebuie să mai înghită încă vreo trei obiective și două opriri. Rachid își intră în rol:
- Yala-yala!
Iar picioarele noastre o iau către minibus, chiar dacă mințile și ochii sunt încă ațintite la tarabe.
Pasul Tichka este, de fapt, unul dintre trans-Atlasuri, un înlesnitor și potențator de comerț și turism. Există de sute de ani, a fost accelerat în vremea colonialismului francez, iar de vreo patru ani e nou-nouț. Bine, parțial, căci este încă în dezvoltare - un fel de lărgire a drumului pe anumite porțiuni, cum încercăm noi pe Valea Oltului. Însă aici pare mai rapid și mai eficient. Pe unde a fost străpunsă de utilaje, stânca lasă la vedere straturi de nuanțe nisipii, bej, turcoaz, maro și roșii.
Oprim în cumpăna apelor. Coborâm să ne bucurăm de panoramă, să ne dezmorțim picioarele și să facem tot mai multe poze.
De-a lungul zilei, fac și eu poze. Îmi dau seama că multe nu îmi ies - asta e! De unele sunt chiar mulțumită, iar altele îmi sunt dragi indiferent cum ies: a point of view. Dar încet-încet renunț și se face transferul de la camera foto către ființă: mă las imprimată de imagini, cu tot cu sunet, lumină și muzică, o muzică pe care de data asta nu o mai emite vreun device, ci pământul, cerul, munții - de fapt, inima mea.
Am cam bea o cafea, da. Atunci cafea să fie! Pe terasa unui bar, așezat într-o găleată de munți, căci suntem deja în coborâre. Îmi aleg pe îndelete cărți poștale și schimb așa și bancnotele mari cu care m-a încălțat banca din aeroport, de n-avusese nimeni să îmi dea rest ever since. Îmi place să cumpăr cărți poștale. Am rămas cu obiceiul ăsta de mică, pentru că privesc astfel fotografii pe care nu aș fi niciodată în stare să le surprind eu însămi și dăruiesc un semn de departe și din necunoscut, când se așteaptă mai puțin destinatarul.
Zăbovesc un pic în salonul de sub terasă - spațiul cu canapele drepte și perne mari și tari, de catifeluri, în care arabii își fac de obicei siesta și nu numai. E un spațiu de odihnă pentru zi, care m-a fascinat întotdeauna și în care se cuibărește o altă rutină pentru care îi invidiez. Peste câteva zile, în Marrakesh, aveam să aflu explicația acestei atracții: e bine ca spațiul în care te odihnești ziua să fie altul decât patul în care dormi noaptea, pentru că fiecare poartă o altă energie, potrivită timpului și locului său.
- Yala-yala!
"Ai fost la toaletă?", "Ți-ai luat tot de sus?", "Aveți apă la voi?". Hai!
Nici nu pornim bine, că Petrică scoate harta. Da! Eu vederi, el hartă: un pic de "Are we there yet?" din partea noastră și "Am eu grijă să vă spun pe unde suntem" din partea lui. O văd pe Emma agitată în spatele meu, căutând febril în rucsac:
- Cred că mi-am uitat telefonul.
- Unde? (Pe trei voci.)
- Pe terasă m-am uitat eu, nu mai era nimic, zice Cristi cu precizie.
- La toaletă, cred că...?, habar n-are Emma, scormonind.
- Hai să ne întoarcem până ne răspundem la întrebări, că suntem încă foarte aproape, zic.
- Lasă, mai bine mai caut un pic, că sunt și dezordonată, nu întotdeauna uitucă.
Ce să las, că tot luăm avânt spre Sahara?! Îl anunț pe Rachid. Șoferul nu încalcă decât cele mai elementare reguli de circulație pe șoseaua aceea aproape suspendată, întorcând pe linie dublă continuă, răsturnându-ne un pic în scaune. Râdem, rulăm, Emma continuă să caute. Ne apropiem de locul popasului:
- Gata, l-am găsit! anunță Emma îmbujorată, cu telefonul în mână. Era în rucsac!
- OK, we found it! strigăm pe rând.
- What is this?! întreabă Rachid contrariat, făcându-i semn șoferului să o mai comită o dată.
- Romanian way of travelling! strigă din fund Răzvan (a.k.a. Serge).
Râsete de toate națiile.
Ieșim din munți. Lanțul Atlasului rămâne în spate, ca un zid de apărare în calea deșertului spre care ne îndreptăm. Peisajul devine mai arid. Pământul se ridică în dealuri mici care uneori, după cum bate lumina și după cât de prăfos e stratul de lut de deasupra, par niște dune de catifea la orizont.
Am visat că am mai fost aici. Nu e un déjà-vu, ci un vis din această viață. Am visat într-o noapte, ca toți oamenii normali, că mă aflu aici. Satele sunt mai aproape de șosea și par mai lesne de observat. Însă e doar o iluzie, căci îmi scapă fixării și înțelegerii tot ca înainte - rămân tainice, nepătrunse, imposibil de stăpânit. Între sate, un țăran berber care își mână animalul, scutere cu copii mici și foarte mici prinși de adulți cu cârpe, pâlcuri de curmali, livezi de măslini și argan, trei fete îmbrobodite care fac drumul între două case pustii...
Oprim pentru prânz în Kasbah Telouet (kasbah înseamnă "cetate", "așezare"). La intrarea în restaurant atârnă animale proaspăt sacrificate, agățate în cârlige de fier uriașe, mai mult sau mai puțin bâzâite de muște și bătute de ușoarele brize calde și prăfoase. După ce trecem de mirosul din prag, străbatem încăperea înaltă, lungă și răcoroasă, ajungem în curtea interioară cu fântână, tablouri și covoare colorate, urcăm apoi scările din dreapta, trecem pe lângă salon, încă un rând de scări și iată-ne pe terasă: mese cu mozaic verde-închis, balustrade albastru-indigo, cu sfori colorate legate de ele ca împotriva deochiului, castelul pașei Thami El Glaoui în zare și cortina umbroasă deasupra capetelor noastre.
Durează până ne hotărâm toți treisprezece ce vom mânca, așa că începem comanda cu zece beri, spre panica și jena ospătarului berber și spre râsetele nostre. Rachid îl liniștește: știm că nu au de unde să ne dea băutură, făceam și noi haz de necaz.
Până e gata masa, pornesc cu Liviu prin praful roșu, pe străduțe înguste, pustii și neasfaltate. Vreau să mă pierd, să mă rătăcesc. Mă cheamă ceva, cineva, deși nu e nimeni pe străzi, de parcă tot orașul ar fi zăvorât în case ori abandonat. Geamuri colorate și emailuri pe acoperișuri, uși zdravene la intrări, un Mercedes umbrit cu o palmă de stuf, garduri din lut îndoit cu pietre, pentru rezistență. Vorbim puțin, Liviu numai în poante. Eu râd și îi cer din țigară. Îi fac vreo "doo" poze.
- Cum de sunt musulmanii ăștia îmbrăcați cu haine de firmă sau cu rochiile lor lungi și în picioare au șlapi? mă întreabă Liviu și într-o doară, și preocupat.
- Poate ca să se spele repede și ușor pe picioare, pentru rugăciunile de peste zi?! îi răspund așijderea.
- Da' chiar...!
Măslini cu fructele necoapte pe lângă garduri, moscheea cu semiluna în vârf, strălucind în soarele amiezii, pereți mov, portocalii, roșii, cărămizii. Tot nimeni.
Cu greu ne desprindem amândoi din studioul acesta de film și revenim pe terasă. Flămânzi și gălăgioși, mâncăm cu toții din tajinuri, împărțind felurile. Mâncarea de la Rachid era mai bună, iar pâinea...
Văzând că salonul e gol, profit de ocazie și mă retrag până e gata cafeaua. Mă întind pe o canapea din dreptul ferestrei, pe modelul catifelat al unei perne însorite. Mângâind-o, constat că am degetele galbene de turmeric, un galben care nu se mai duce...
Rachid vine și el, convins că e singur. Zărindu-mă, devine reținut. Din colțul diametral opus, stârnesc conversația:
- Ce facultate ai făcut, Rachid?
- Am făcut un an la o școală de arte.
- Și apoi?
- Am renunțat la școală.
- Cum așa?
- Hm... La noi nu e ca în Europa, la noi poți să faci oricâte școli, la final nu ai nimic, nu e deloc o garanție că vei găsi un serviciu mai bun cu școală decât fără școală. Contează doar ceea ce știi să faci. Și contează să faci doar ceea ce îți place, nu-i așa?
- Da... Nici la noi nu ai nimic dacă termini o școală. Dar la noi contează diplomele, e exclus să nu le ai. Când, de fapt, anii pe care ni-i petrecem în liceu și-n facultate sunt cei mai frumoși și mai bogați din viață. La aceste vârste suntem cei mai energici, creativi, puternici, liberi, vizionari, plini de visuri. Pe toate, ușor-ușor, ni le măcinăm prin școli înguste și societate...
- Yeap...
Viermele panicii îmi pătrunde în vene. Ducu, băiatul meu, tocmai a împlinit paisprezece ani, a depus actele pentru buletin... Mi-e cald în gură, am un nod în gât. Încerc să îl înghit, alung gândul. Ia hai, să plătim și să mergem de-acuma...!
Zis și făcut. După cafea, mergem la castelul lui Thami El Glaoui, pașă al Marrakeshului între 1909 și 1956, descendent al unei vechi familii nobiliare marocane, stâlp de stabilitate politică și de progres economic în zonă între secolele al XVIII-lea și al XX-lea, când Kasbah Telouet era o cetate înstărită, prosperă. În anii săi de glorie din timpul protectoratului francez, pe când îi avea invitați la Marrakesh pe Winston Churchill, Maurice Ravel și Charlie Chaplin, pașa Thami El Glaoui era supranumit Lordul Atlasului, pentru șarmul său și pentru talentul de a-și face aliați și avere.
Înainte să intrăm în castel, apoi, în fiecare dintre încăperile marcante, Rachid ne dă informații istorice și, uneori, picante sau hazlii. De pildă, castelul nu este întreținut de către statul marocan din cel mai absurd motiv de pe lume când vine vorba despre istorie: de-a lungul timpului, Thami El Glaoui și strămoșii săi au făcut comerț și parteneriate atât cu prietenii, cât și cu dușmanii poporului marocan (îndeosebi cu colonizatorii francezi), ceea ce le-a descalificat moral familia, castelul și povestea, aruncându-le în desuetudine. Aproape că mă simt bine că la noi nu se restaurează și nu se investește în obiective istorice și culturale din neglijență și nepăsare, nu din înverșunare.
Încăperi imense, înalte, cu tavane de sticlă și stucaturi din lemn de cedru, cu pereți îmbrăcați în mătase adusă din China, vopseluri naturale, mozaicuri, faianțe și gresii în culori și motive hipnotizante, structură de tuneluri secrete - toate în paragină, bătute de razele soarelui... Cred că numai spiritul turiștilor mai ține vii puținele vestigii rămase. Prin zăbrelele cu înflorituri ale unei ferestre, peste zidul surpat al castelului, văd o ceată de copii care joacă fotbal pe un teren imens, cât îi țin picioarele. Alte limite nu mai există: sunt în afara cetății!
Cu sufletele vraiște, plecăm mai departe.
(va urma)