[Înaintez în poemul ăsta cu greu]

Înaintez în poemul ăsta cu greu.
Mă împotmolesc mai ales în sintagmele
care explică spaima și mrejele ei,
și asta mă transformă într-un copil timorat
ce cutreieră lumea în căutarea unei patrii blânde.
Cu greu țin în frâu amintirea unui trecut
trăit fără măsură și perspectiva unui viitor
care-i va călca pe urme.
Ce ironie a scrisului!

*
Acum sunt foarte departe de bariera aceea
care nu mă lăsa să fiu pelerinul unor locuri
de o frumusețe sălbatică.
Mai era și teama că oricât aș fi mers, și oricât
aș fi tânjit la o viață mai liberă, mereu ceva mi-ar fi tăiat calea:
un animal ciudat
venit din preistoria violențelor, o piatră masivă
purtând gheare de vultur sau, cine știe,
o armă descărcată feroce în ziduri.
Bucuria de-a mă auzi chemată nu se compara
decât cu bucuria lingușirii cuvintelor.
Nu pricepeam de ce chemarea ta se pierdea
în pielea fierbinte a mulțimilor.
Uneori o lăsam naibii de mândrie
și plecam pe urmele tale.
Hoinăreai prin somnul meu și vorbeai
despre războaiele care te-au convertit la moarte.
O evoluție, gândeam, în felul de-a privi primejdia.
Dar primejdia, nu erau războaiele care te-au convertit la moarte,
ci bariera aceea care mă pregătise
pentru disperare și pe tine te transformase
într-un orb rătăcitor.
Mă trezeai din somn bătând în ușa mea cu un trandafir
alb de porțelan.
Eram uimită că pământenii cultivă asemenea flori.
Pregăteam poemelor traume
și un statut social complicat.
Sunt martor la ceva ce nu cunosc, mi-ai spus,
și ai râs cu o sinceritate tulburătoare.
Într-un noiembrie rece, când încolțise prima zăpadă
și orașul devenise un mormânt înghețat,
arta singurătății atinsese perfecțiunea,
iar bariera aceea nevăzută nu mai exista.
Statutul poemelor rămânea neclar, dar traumele ei au biruit.
A biruit și singurătatea.
A biruit și teama că frumusețea lumii e pe sfârșite.
În fond, ce naiba e poezia?

(în perioada 1 ianuarie 2022 - 31 martie 2022, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)