Transcendenţă şi contemplare [Vasile Anghelache]

Portretele sunt realizate în urma unor convorbiri pe care eu le-am purtat de-a lungul [şi de-a latul unor ani], în care am desfăşurat "activităţi lucrative" la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti... Persoanele [personajele] în cauza şi-au dat acceptul pentru conţinutul materialelor respective, ştiut fiind faptul că ele, portretele, se vor materializa într-o carte intitulată "Coincidenţa Contrariilor". Gelu Vlaşin


Vasile Anghelache

Un pod peste râul Siret. Pod ciudat, jumătate din beton, jumătate din lemn. Viaţă şi moarte. Cald şi rece. Pozitiv şi negativ. Lung de peste 400 de metri, podul poartă însemnele războiului ca pe o pecete a destinului.

Câţiva copii escaladează balustrada, riscându-şi cu inocenţa şi inconştienţă viaţă. Unul dintre ei face echilibristică încercând să treacă astfel de la un capăt la celălalt. Emoţiile sunt mari, distanţa până la pământ, infernală. Reuşeşte. Copilul de atunci este pictorul şi graficianul de astăzi Vasile Anghelache.

Întreaga copilărie i-a fost marcată de acel pod peste Siret, pe care a încercat să-l deseneze de nenumărate ori, dar de fiecare dată ceva nu reuşea. Planşele erau mototolite una câte una, creioanele - aruncate cât colo, iar supărarea micului artist nu cunoştea margini. Uneori, chiar şi astăzi simte provocarea obsedanta a podului cu două trupuri, a podului umblător, despre care aminteşte şi scriitorul Liviu Ioan Stociu într-una dintre cărţile lui.

Podul a fost un fel de poartă spre altă lume, în care Vasile Anghelache se simţea transportat ori de câte ori se află în apropierea lui. Îi plăcea să alerge prin pădure până la epuizare, rostogolindu-se în iarbă cu faţa spre cer. Aşa a descoperit magia meditaţiei şi a învăţat să contempleze, evadând într-un alt univers şi construindu-şi propria lume.
În momentul când a primit cadou de la fratele lui prima trusa de pictură, bucuria i-a fost atât de mare, încât a pictat copaci cu trunchiurile albastre, portocalii sau galbene, aşa cum îi vedea uneori printre razele răzleţe ale soarelui.

I-a plăcut aventura de mic. Fugea de acasă agăţându-se de vreo maşină care trecea destul de rar pe acolo, călătorind aşa zeci de kilometri, atras de mirajul depărtărilor. Este adevărat că se mai întâmplă să cadă şi să vina acasă plin de vânătăi, dar de fiecare dată se simţea atras irezistibil de posibilitatea de a face o nouă incursiune.

Pasiunea pentru artă avea să devină în timp un motiv de izolare de ceilalţi copii. Deşi întotdeauna i-au plăcut fetele, prefera să meargă în pădure şi să picteze, decât să piardă timpul prin discoteci. Mai târziu a avut şansă ca un prieten, care a plecat în Franţa, să-i lase atelierul. Acolo a învăţat de unul singur să lucreze cu presa şi cu plăcile de gravură. A fost superb o perioadă, până când a venit Securitatea şi i-a confiscat totul. Într-o dimineaţă a primit vizita unor tipi cât uşa de mari, care l-au dus la sediul miliţiei pentru ca erau informaţi că Vasile Anghelache deţine aur, arme şi valută!!! La percheziţia pe care au efectuat-o acasă la tânărul artist nu au descoperit altceva decât o duzina de cărţi, printre care şi Biblia, tablouri, desene şi gravuri. A fost suficient însă faptul ca au descoperit Biblia - un obiect subversiv şi periculos, pentru a dispune confiscarea totală a micuţului atelier de gravură cu utilaje şi cu materiale cu tot. Era ziua de 7 mai 1982, dată la care Securitatea efectuase deja arestări printre intelectualii care se presupunea că au legături cu Afacerea Transcendentalilor. Pe Vasile Anghelache l-au bătut crunt în beciurile Securităţii şi, cum el se încăpăţâna să nu scoată nici un cuvânt, deşi era plin de vânătăi, anchetatorii au conchis unanim: ori e nevinovat, ori e nebun! Şi au decis să-l pună în libertate.
Apoi a început să picteze biserici, multe biserici, îndrăgostindu-se de pictura bizantina şi mulţumind bunului Dumnezeu pentru protecţia divină şi harul cu care a fost înzestrat.


Lângă Târgu-Mureş, lucram la o biserica, eram o echipă şi preotul a plecat în oraş să cumpere nişte materiale. Şi când se întoarce mă întreabă: Mai Vasile, de când te cunoaşte pe tine şeful Securităţii pe Mureş?! Şi eu încercam să-i explic părintelui ca am expoziţii prin ţară şi poate de acolo mă cunoaşte, poate-i un tip interesat de artă! E adevărat însă ca atunci când m-am reîntors la atelier mi-am dat seamă ca cineva, discret-discret, îmi cotrobăise prin lucruri. Aşa că, atunci când m-au arestat n-am avut surpriza prea mare. Presa de gravura mi-au confiscat-o şi în procesul verbal au consemnat: multiplicator de înscrisuri!!! Cică aş fi făcut manifeste.

(Portretul săptămânii - Ziarul Financiar - colecţia 2000)