Renaşterea zeilor [Ioan Bolborea]

Ioan Bolborea


Flăcările ţâşnesc incendiind pereţii din cărămidă roşie; dintr-un colţ al încăperii priveşte nemişcat domnitorul Cuza iar lângă el, încremenit şi sobru ca un faraon egiptean, mareşalul Antonescu scrutează depărtările. Suntem în atelierul sculptorului Ioan Bolborea, căruia prietenii îi spun Gioni. De fapt, nu este vorba despre un simplu atelier, ci despre o fabrică în toată regula, întinsa pe o suprafaţă de 3 hectare şi dotată cu tot ce are nevoie un artist plastic pentru a realiza sculpturi în bronz: două cuptoare de mare capacitate, camere pentru modelare şi împachetare, spaţii pentru depozitare şi chiar o macara pentru manipularea obiectelor de mari dimensiuni. Suntem în făurăria unui veritabil Hefaistos modern, care visează la renaşterea zeilor şi a eroilor.

Aici a fost realizată una dintre cele mai impozante lucrări de după Revoluţie, Monumentul Infanteristului Român, o compoziţie impresionantă atât prin ţinută, cât şi prin viziunea artistică, probabil decisive atunci când juriul a hotărât să acorde nota maximă proiectului realizat de sculptorul Ioan Bolborea, în cadrul unei competiţii în care se aflau angajaţi peste 50 de candidaţi.

Ioan Bolborea şi-a petrecut copilăria în zonă Braşovului şi a Făgăraşului. S-a îndrăgostit de desen în clasele primare. Părinţii i-au dat o anumită independenţă în ceea ce priveşte alegerea profesiei, deşi ei l-ar fi dorit contabil sau inginer, meserii foarte căutate în acea perioadă, dar fiul a decis de unul singur încotro să se îndrepte, alegându-şi ca prim punct de reper Liceul de Arta din Braşov. Acolo însă, lucrurile au mers destul de anevoios, mai ales la început, pentru ca elevul avea de recuperat mult faţă de ceilalţi care făcuseră şi clasele primare la acest liceu. Dar dacă tot intrase în hora, a hotărât să joace.

Primul şoc l-a avut chiar la ora de sculptură, unde avea profesor un grec. La un curs, acesta le-a dat elevilor ca tema de lucru Maternitatea. Un subiect greu pentru cineva care avea prea puţine idei pe atunci despre ce înseamnă chiar termenul de maternitate. Viitorul sculptor Ioan Bolborea s-a apucat de lucru reuşind să realizeze până la urmă un fel de bibelou ce reprezenta o mama cu fiul în braţe. Habar n-avea elevul ce înseamnă linii compoziţionale, volume sau alte lucruri specifice artelor plastice. La sfârşitul orei a venit profesorul pentru a face corectura şi notarea lucrărilor, iar după ce s-a învârtit printre mesele de lucru, a început evaluările. Asta ar fi de nouă, astea două ar fi de opt, dar această lucrare nu poate fi notata decât cu nota doi sau maxim trei, a încheiat profesorul arătând spre bibeloul realizat de Ioan Bolborea. Tânărul a simţit atunci că se prăbuşeşte lumea peste el, atât de îngrozit a fost. Dar acest verdict a reuşit până la urmă să-l ambiţioneze, mai ales că el însuşi optase pentru meseria de artist. A început să lucreze intens, serios, să ia meditaţii, venea după-amiaza la atelier şi lucra diverse compoziţii iar uneori mergea la cursuri şi la clasele mai mari.

La un moment dat profesorul grec a plecat şi în locul lui a venit unul de la Bucureşti, în persoană sculptorului Florin Codre. Noul profesor nu ştia nimic despre viitorii lui elevi, ce disponibilităţi artistice au, aşa că, în prima ora de curs, le-a dat o temă destul de dificilă chiar şi pentru avansaţi: portretul. Sentimentul pe care l-a trăit Ioan Bolborea a fost acela ca istoria se vă repeta, mai ales că, nepricepându-se foarte bine să deseneze ochii şi gură, insistase mai mult asupra porţiunii dintre cap şi gât.

În cele din urmă, profesorul Codre a început notarea, iar când a ajuns în dreptul lucrării lui Ioan Bolborea , a studiat-o pe toate părţile şi a spus: Elevul care a făcut această compoziţie are stofa de sculptor. Profesorul a avut dreptate, pentru ca astăzi Ioan (Gioni) Bolborea este un artist desăvârşit, cu multe premii şi expoziţii naţionale şi internaţionale şi, pe deasupra, proprietarul unei fabrici în care îşi realizează sculpturile în bronz, fabrică la care apelează deja o mulţime de alţi colegi de breasla.


În ‘90 mi-am spus gata! Îmi fac bronzurile mele şi o tund în Franţa, că tot cu asta rămăsesem, cu Franţa în cap. Ei bine m-am apucat de treabă şi am început să-mi fac turnatoria. Mi-am luat doi oameni de la Politehnica şi i-am dat drumul. Ghinionul a fost ca am avut un accident cu maşină şi vreo câteva luni a trebuit să stau la pat - avusesem probleme la un picior. Dar în perioadă respectivă cred ca am desenat cel mai mult din viaţa mea. Acolo n-aveam ce să fac, înnebuneam pur şi simplu stând în pat, pe spate, zile, săptămâni la rând. A fost ceva incredibil! Şi atunci, ca să nu înnebunesc îmi făceam de lucru cu desenul. Au ieşit atunci la desene şi schiţe de am trăit până acum din ele.

( Portretul săptămânii - Ziarul Financiar - colecţia 2000)