Enciclopedia umană [Gheorghe Bulgăr]

Gheorghe Bulgăr


La Liceul Gojdu din Oradea internatul se numea Seminarul Tinerimei Române Unite, fusese înfiinţat în timpul Şcolii Ardelene, în 1787. Regimul era foarte sever cu deşteptarea care se făcea la ora 5 dimineaţa, cu înviorare afară în curte, unde elevii erau supravegheaţi foarte atent. Un adevărat regim de cazarmă, dar foarte util în acelaşi timp deoarece tinerii erau obişnuiţi cu ordinea şi disciplina. Viaţa această plină de restricţii (suntem în anul 1932!) i-a amintit academicianului de mai târziu, Gheorghe Bulgăr , de versurile lui Bacovia: Liceu, cimitir al tinereţilor mele - e adevărat ca n-a fost chiar un cimitir al tinereţii lui dar rămas o amintire a unei vieţi supravegheate şi supuse unor reguli foarte severe - această fiind o tradiţie moştenita încă de pe vremea Şcolilor Ardelene.

Academicianul Gheorghe Bulgăr, provine dintr-o familie de ţărani înstăriţi, gospodari care aveau maşină de treierat, cai şi cam tot ceea ce trebuia pentru lucrarea pământului în bune condiţii.

Gheorghe Bulgăr păstrează amintirile cele mai duioase faţă de bunici, care erau foarte afectuoşi, mai ales bunicul, ce avea darul de a spune o mulţime de poveşti fantastice - fusese plecat o perioadă în SUA pentru a câştiga bani, aşa cum era tradiţia în Ardeal în acea perioadă. Două aveau să fie întâmplările care i-au marcat copilăria şi amândouă legate de animalele faţă de care se simţea foarte apropiat.

Într-o zi, când păzea pe câmp caii cu fratele său, un mânz foarte neastâmpărat care s-a supărat probabil - cine ştie din ce motiv, poate pentru că era supravegheat sau poate pentru că nu i se dădea voie să pască unde ar fi dorit, l-a lovit pe fratele său cu copita foarte puternic, încât acesta a căzut inconştient la pământ, au crezut ca s-a terminat cu viaţă lui. Dar după ce l-a dus acasă şi farmacistul i-a aplicat nişte comprese şi alte leacuri destul de primitive, copilul şi-a revenit spre liniştea întregii familii.

Altă dată un mânz, care abia se născuse şi care vroia să sară un gard, s-a împiedecat şi a intrat cu abdomenul într-un stâlp de susţinere foarte ascuţit, murind în câteva clipe sub privirile îngrozite ale copilului, imagine care-l mai urmăreşte chiar şi acum după atâţia zeci de ani. A fost o întâmplare foarte dramatică, marcantă, care avea să-i rămână, lui Gheoghe Bulgăr, întipărită în memorie pentru totdeauna.

Şcoala avea pe atunci cadre didactice foarte bine pregătite şi un director eminent - Vasile Văleanu, un excelent pedagog, aşa cum foarte rar se mai găsesc în ziua de azi.
Gheorghe Bulgăr a făcut clasele primare în comună Samislau, având o copilărie îndestulată - în casă aveau ziare şi cărţi datorită tatăl lui, care era, de exemplu, abonat la ziarul Unirea Poporului de la Blaj. Lui Gheorghe Bulgăr îi făcea mare plăcere să citească ziarele pentru că îi formau un orizont mai larg şi îl puneau în legătură cu informaţiile de ultima oră şi cu toate ciudăţeniile lumii acesteia.

A terminat liceul cu bacalaureatul susţinut în ziua în care Franţa capitula în faţa Germaniei lui Hitler, la Paris în 21 iunie 1940 - era începutul unei mari tragedii, în aceeaşi vară nenorocită românii pierdeau, la 30 august, jumătatea Ardealului de Nord în urmă dictatului hitleristo-stalinist de la Viena. Mulţi români au fost nevoiţi astfel să-şi părăsească locurile strămoşeşti şi să se mute în partea de sud a Ardealului.

Armata maghiară a făcut arestări masive în rândul studenţilor şi a tinerilor în general, considerându-i periculoşi pentru regimul instaurat. Gheorghe Bulgăr s-a numărat printre tinerii care au fost arestaţi şi închişi într-un vagon cu care au fost transportaţi la Arad. Refugiindu-se mai târziu la Bucureşti, Gheorghe Bulgăr s-a înscris la facultate unde a obţinut un important sprijin din partea autorităţilor - tocmai se instaurase regimul generalului Antonescu, cel care a reuşit să conducă cu o mână de fier, adăpostind o mulţime de refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Dobrogea de sud. Era o învălmăşeala cumplită atunci la Bucureşti, un amestec de populaţii, de tragedii, de oameni care fugiseră de acasă şi care erau fără nici un fel de resurse materiale. Refugiaţii au fost găzduiţi în cămine, au primit bani şi haine şi toate cele trebuincioase pentru supravieţuire.

În anul întâi de facultate, Gheorghe Bulgăr a fost martorul sângeroaselor evenimente din timpul rebeliunii legionare, perioadă în care studenţii se ascundeau prin biblioteci sau prin cămine pentru a nu fi seceraţi de gloanţele care zburau pe străzi. În scurt timp a început războiul contra Uniunii Sovietice, România fiind implicată în recucerirea Basarabiei. Studenţia (în cadrul Universităţii Bucureşti la secţia de clasica - română/latină) a stat sub semnul războiului, iar în anul IV, a fost chemat la Regiment, unde a trecut prin foarte grele încercări, în toamnă lui 1944.

Profesorii de atunci, din universitate, erau celebrii: Tudor Vianu, Caracostea, Ion Petrovici, Gheorghe Bratianu, Herescu etc. Ei se impuneau prin erudiţia şi prin talentul lor pedagogic dar şi literar în acelaşi timp. Era o mare desfătare să asişti la lecţiile lui Ion Petrovici - profesorul de filozofie care, deşi era ministrul învăţământului, ţinea în fiecare luni seara de la ora 6 la 8 o expunere libera despre istoria filozofiei. Era un orator desăvârşit, un mare gânditor şi un stilist, un scriitor remarcabil.
Cu Tudor Vianu a făcut lecţiile de estetică literară, cu Caracostea, Istoria Literaturii, cu Rosetti, Istoria Limbii Române, cu Radu Zbierea - latină şi cu Haram Frenchian - greaca.

A colaborat la faimoasa revistă a Fundaţiilor Regale, unde redactor era Camil Petrescu care l-a primit într-o zi la el în cabinet. Aşa cum se ştie, Camil Petrescu rămăsese surd în timpul războiului şi se folosea de un aparat auditiv. Când intrai la el întâi îşi scotea aparatul auditiv din buzunar, şi-l punea la ureche apoi îţi întindea mână întrebându-te: Acuma spune cine eşti şi ce doreşti de la mine? Gheorghe Bulgăr i-a spus ca este student şi că i-a adus un articol pentru revista. Camil Petrescu a răspuns că o să vedem, dacă e bun... merge, dacă nu... atunci încercăm cu altele. Era destul de scurt şi fără prea multe comentarii.
Mai târziu a colaborat şi cu Ovidiu Papadima, care era secretarul de redacţie. A mai publicat şi la revista Decalogul a lui Coriolan Gheţie, la pagină literara a ziarului Timpul, un ziar foarte bun unde a debutat şi Marin Preda, şi la pagină literara a ziarului Adevărul.
În acea perioadă a început munca de cercetător literar, de critic literar, de comentator de literatură, profesie pe care a urmat-o cu credinţă de-a lungul timpului comentând şi traducerile din latină şi greacă.

Ion Petrovici a dat pentru toţi absolvenţii facultăţilor, care erau şefi de promoţie, câte un premiu foarte substanţial - 25.000 de lei, cu care puteai să-ţi cumperi o mulţime de lucruri dar din păcate, Gheorghe Bulgăr, nu prea a avut timp să se bucure de ei pentru ca a fost înrolat în armata. După o instrucţie militară foarte susţinuta şi foarte rapidă, Gheorghe Bulgăr a fost trimis să lupte în tranşee, alături de alţi colegi, formând Detaşamentul Păuliş, care s-a impus prin eroismul sau, stăvilind asalturile armatei germane. Academicianul Gheorghe Bulgăr spune că a scăpat de moarte printr-o pură întâmplare şi că a văzut cu ochii lui grozavii la care alţii nici măcar n-au curajul să se gândească.

Dedicându-şi întreaga viaţă literaturii, continuând munca începută de Sextil Puşcariu şi continuată de alte personalităţi ale literaturii române, pentru elaborarea Dicţionarului Limbii Române (pe cale de a fi definitivat), lucrând în domeniul cercetării mai bine de o jumătate de secol, eminescolog renumit, profesând la universităţi celebre din Franţa (Universitatea Sorbonna - 1965-1967, Universitatea Lyon 1978-1980 şi Universitatea Bordeaux 1988-1990 ), academicianul Gheorghe Bulgăr este un erudit complex, o adevărată enciclopedie umană, o personalitate de marcă a culturii române care îşi păstrează tinereţea şi forţa gândirii în pofida vârstei înaintate.


Variantele eminesciene oglindesc dinamica interioară a conceptelor şi a artei limbajului cu acel proces integrator şi de sublimare de sensuri adânci care asigură perenitatea operei şi rodnicia ei în conştiinţa tuturor generaţiilor. Munca fără răgaz de rafinare şi înnoire semantică, metaforică, a cuvintelor străvechi, multe obosite de drum prea lung prin negura anilor şi a minţilor, exigenţele adânci faţă de limbajul ideii şi al afectului, cu statornicirea în matca artei supreme a fluxului sufletesc copleşitor, arată cititorului, tânărului scriitor adevărată cale către biruinţa spiritului creator de valori, într-o nobilă emulaţie literară, într-o continuă sinteza a tradiţiei cu inovaţia în câmpul culturii naţionale.

(Din laboratorul poetic eminescian - momentul 1878 - Revista Viaţa Românească, nr. 7-8, 2000)