Campioane mondiale de argint

Am avea cele mai mari şanse la cîştigarea tilului mondial la: oină, lamentări, datul în bobi, bucuratul cînd moare şi capra vecinului, şmechereală, aflatul în treabă, vorbitul fără rost, vorbitul cu alt rost decît cel necesar, invocatul ghinionului, plînsul după noroace, datul în stambă, cerşit ajutorul statului, lipsa de respect pentru contribuabili, trafic de influenţă, corupţie, minţitul că nu e corupţie, gropi în şosele, deturnări de fonduri, nepotism, umflatul în pene, gargară, inundaţii pe cap de locuitor nevinovat, incompetenţă, impostură, datul cu părerea, priceputul la toate, datul în bară din prostie, hoţie şi şmecherie, şi alte vreo cîteva sute de discipline de concurs unde, se pare, că sîntem fie neîntrecuţi, fie greu de tot de depăşit. Sîntem o ţară care ar putea cîştiga toate campionatele mondiale pe minus. şi chiar la scor!

Tocmai de asta, faptul că pe bune n-am cîştigat campionatul mondial feminin de handbal, pierzînd finala în faţa Rusiei, e aşa o mare performanţă că orice comentariu e prea puţin faţă de ceea ce e, real, de fapt.
Fetele antrenorulu Tadici au demonstrat că putem fi, la nivel colectiv, ca spirit, mai mult decît ceea ce se vede pe stradă şi la ştiri, că atingem uneori cerul şi reuşim să ne agăţăm de el pentru eternitatea unor zile în care cîştigăm sigur titlul mondial al solidarităţii populiste. Deodată se inventează suporteri ai Cristinei Vărzaru, zisă şi Conopidă, prin toate birourile importante şi la toate răscurcile de drumuri. Plus îndrăgostiţii de Luminiţa Dinu Huţupan, care dezvăluit ceva ce nimeni n-ar putea înţelege, pentru că e un adevăr unic: vrea să fie mămică, după argintul mondial. Atît şi nimic mai mult. Nu vrea casă, maşină, vacanţă în Malibu sau şorici de porc la Crăciun. Cîţi dintre noi au habar de emoţiile reale ale unei femei care s-a gîndit că merităm cu toţii mai mult de la ea, doar pentru că sîntem, la grămadă, români?

Ce vreau să spun de fapt e că fetele acestea minunate ne-au dat ocazia, pe bune, să credem că avem dreptul la titlul de campionii lumii.
Habar n-am cum, dar fetele din echipa naţională de handbal ne-au dezmorţit şi ne-au făcut să ne simţim din nou importanţi. Victorie după victorie, într-un monolog ofensiv de care nu le credeam capabile, handbalistele noastre ne-au apropiat de streaşina cerului îngheţat din nord şi de podiumul Campionatului Mondial. Habar n-am cum, Gheorghe Tadici a mirosit fiecare minut din fiecare partidă şi a mutat, vecin cu genialitatea, în momentele cînd doar o mutare inspirată ne aducea fericirea. Iar suma inspiraţiilor sale după zece victorii şi doar o înfrîngere e priceperea sa de a coagula o echipă din 14 jucătoare. Ce-mi place la handbal, şi are echipa României, e faptul că nu există titulari. O morişcă atac-apărare căreia încă nu i s-a găsit antidot. Atacul dă multe goluri iar apărarea, în zi bună, închide suficient poarta. Suficient cît să mergem mai departe ţinînd visul în viaţă, ca şi cum am ţine un zmeu sus, sus de tot, dincolo de orizonturile pe care le întrezăream la plecare. Fetele lui Tadici au tăvălit, ca pe neica nimeni, echipe mari de tot, tăindu-le respiraţia şi aruncările la poartă.

Că am pierdut finala, nici nu mai contează. Pe mine unul m-au frustrat cei 1,98 de metri ai Polenovei, înfuriindu-mă apoi la maxim viteza mingilor care zburau din mîna ei: peste 100 de kilometri la oră. Anamaria Lazăr a fost de-a dreptul fericită că a reuşit, tot meciul, să-i blocheze o aruncare. Una singură. Rusia a fost indecent de puternică fizic şi mai ales mincinoasă în ceea ce înseamnă handbalul feminin. Pur şi simplu, era vorba, de fapt, de o echipă de uriaşe, un fel de neveste ale lui Sfarmă-Piatră, Păsări-Laţi-Lungilă şi Flămînzilă. Polenova era clar consoarta unui Zmeu.

Eu cred că această echipă a Rusiei se luptă de la egal la egal cu vreo două, trei echipe de băieţi. Orice formaţie feminină ar fi spulberată sub tropăituri fioroase şi priviri de tancuri cu şenile. Rusia e un accident nedrept pentru handbalul mondial în general. Aşa că, pentru mine, cîştigătoarea Campionatului Mondial Feminin de handbal este echipa României. O minunăţie întîmplată cînd nici nu mai credeam, nici nu mai aşteptam să ni se întîmple aşa ceva. O poveste inegalabilă şi o bucurie pe care o mînă de spărgătoare de piatră nu ne-o pot nici fura, nici umbri, pentru simplu motiv că nici una dintre ele n-are vreo vină că i s-a spus că e jucătoare de handbal; de rusoaice vorbesc aici.

Cu atît mai mult sînt de iubit fetele noastre, pentru că nu s-au dat la o parte pur şi simplu, deşi era clar că adversarele erau de categorie diferită. De parcă Doroftei s-ar fi luptat cu Mike Tyson. Asta ar fi, cel mult, o glumă bună. Să privim ca atare participarea Rusiei. Şi să ne rugăm să nu le treacă şi altora prin cap să ia exemplul acesta. Ar fi practic inventarea unui nou sport. Unul în care nu mai contează detenta, tehnica, agilitatea. Polenova n-a aruncat niciodată la poartă din săritură. Unu: nu putea să sară; doi: nu avea nevoie să o facă. Ăsta nu e handbal! Aşa că îmi rămîne fericirea dată de jocul româncelor.