Alice în ţara minunilor

Cupa Angliei e cea mai veche competiţie care se organizează în lumea fotbalului. Şi e singura din lume care nu face diferenţieri între ligile din care provin participantele. Asta face posibil ca Burton Albion, o formaţie din divizia a cincea, să joace cu Manchester United, al doilea cel mai bogat club din lume. S-a întîmplat duminică spre seară, pe o arenă de 7000 de locuri arhiplină, probabil record de asistenţă pentru meciurile de acasă ale lui Burton. A fost ceva inimaginabil şi foarte greu de spus prin cuvinte. Trebuia să fi văzut ca să poţi înţelege exact imensa mîndrie şi sărbătoarea unui orăşel întreg, construite şi susţinute de un meci de fotbal. Un meci de fotbal care a făcut din unsprezece băieţi simpatici şi necunoscuţi unsprezece eroi, pentru că Burton a remizat, 0-0, cîştigîndu-şi astfel dreptul la o rejucare, pe Old Trafford, Teatrul Viselor, la Manchester. Pînă la rejucare, fotbaliştii lui Burton, conducerea, locuitorii oraşului se simt precum Alice în ţara minunilor. Şi e foarte probabil că astfel de minuni să nu poată fi trăite decît în Anglia, pentru că fotbalul e acolo, mai mult ca oriunde, şi mobil al viselor.

Pînă la urmă însă, Burton-Manchester, proiectat peste fotbalul românesc, ne spune cît sîntem de nesăbuiţi şi de fuduli, într-un exclusivism stupid pe care probabil că-l vom scoate la uscat pe balcon de fiecare dată cînd nu ne va conveni ceva. Ne lasă gura apă privind peste Canalul Mînecii, dar nu facem nimic să translatăm de acolo fărîme de tradiţie şi de politică fotbalistică sănătoasă mintal şi cu plămîni de fier. Niciodată în România nu vom avea ocazia să vedem jucînd într-un meci oficial o echipă din liga a cincea, adică din a doua divizie a unui campionat judeţean, contra unei formaţii din divizia A. Nu există nici o competeţie care să permită asta, pentru că nimeni nu are chef să meargă să joace la ţară. Organizat feudal, fotbalul nostru se împarte între boieri şi mojici, care nu se amestecă niciodată între ei. Nu există nici emoţii, nici ambiţii, nici măcar o fărîmă de echitate. Totul e calculate în favoarea celor mari, capi de serie chiar şi între ei, aiuritoare departajări care omoară egalitatea şanselor şi spiritul unei competiţii.

Cupa Angliei e probabil singura întrecere din lume care oferă oricui posibilitatea de a se impune. O singură urnă, fără capi de serie, fără favoritisme, pur şi simplu soarta decide adversarul, ambiţia, valoarea, norocul şi scorul decid învingătoarea. Nu e doar o tradiţie la care ţin englezii, e motorul care mişcă industria fotbalului lor, pentru că există întotdeauna şansa de a juca un meci pe bune cu Manchester, Arsenal sau Chelsea. Şi pentru că şansa asta există, echipe mărunte se cotonogesc prin ligi mai mărunte, aşteptînd ziua cînd la televizor se vor vedea jucători amatori capabili să încurce cei mai de seamă profesionişti. Burton – Manchester, 0-0, e o lecţie pe care probabil n-o vom învăţa niciodată, din păcate. Fotbaliştii noştri, de-şi zic profesionişti, sînt mult prea preţioşi pentru un meci pe bune la Priboieni, în judeţul Argeş.