Monstrul din dulap

- Am unul în dulap. E pe raftul de sus al șifonierului. Când deschid ușile, am grijă să nu-l privesc. Nu-i place să fie privit.

Se uită la mine cu gura căscată. Nu știe dacă glumesc sau nu. Din păcate, însă, nu glumesc.
- Am făcut în trecut greșeala să-l privesc. Pe mine nu mă învățase nimeni că nu am voie să o fac.

Îmi apropii mâna stângă de ochii lui, căci e semi-umbră în cameră și-i arăt lipsa degetului mic.
- Vezi aici? Nu e mai mult de un an de când nu-l mai am. Când m-a mușcat, surprinderea și durerea au fost atât de mari, că nu știam cum să reacționez. Îmi priveam mușcătura, cu urmele de dinți de la jumătatea degetului și nu-mi venea să cred.

Așa a fost. Aveam monstrul în șifonier de mai bine de un an. Îl descoperisem întâmplător, într-un dulap, în bucătărie. Era iarnă și eu opream caloriferul noaptea, în bucătărie. Dârdâia de frig printre borcanele de dulcețuri. Când l-am văzut prima oară, era mic și bucălat. Nu fioros ca acum. Cornițele aveau puf pe ele și abia mijiseră. Ochii erau rotunzi și mari, dar migdalați, ca la pisici. Atunci când l-am privit prima oară în ochi, nu a reacționat. Mai târziu am aflat că se înfurie de-i prinzi căutătura. L-am luat în brațe și l-am dus în șifonier. Printre rufe, la căldură. Nu mânca nimic, niciodată. Câteodată, noaptea, numai noaptea, îmi bocănea în ușă să-i deschid. Mă ruga să-i povestesc ce am visat.

Mă foiesc pe scaun și-mi scarpin bărbia. Nu m-am mai ras de ceva vreme. Ar trebui să o fac...
- Coșmaruri? mă întreabă șoptit cu graba specifică copiilor de a afla lucruri înfricoșătoare.

Mă uit la el și țâțâi.
- Ba vezi că nu! Îi plăcea orice. Nu visam neapărat urât la vremea aceea. Visam că zbor, cel mai adesea. Visam că mă urmărește ceva sau cineva și scăpam, întotdeauna, zburând. În înalt, sus, pe deasupra copacilor. Ah, ce frumos zburam, suspin cu melancolie privind lustra neștearsă de praf.

Se uită și el în sus și vrea să mai întrebe ceva, dar nu-l las. Ăsta micu' dacă se apucă de întrebări, nu le mai termină.
- La scurt timp după ce i-am spus despre visele mele, n-am mai putut să mă înalț în zboruri. Mă urmărea ceva, mereu mă urmărea în vis. Însă, având zborul la îndemână, "ceva"-ul nu-mi trezea niciun stres. După ce i-am povestit micului vizitator, înălțările onirice au început să devină foarte joase. Puțin deasupra capului unui om. Îmi amintesc că mi-era frică să nu mă prindă de picioare. Și, oricât încercam să ajung sus, deasupra copacilor, nu mai reușeam.

Copilul deschide iar gura să mă întrebe, probabil, ceva, dar mă grăbesc să continui.
- Nu peste multă vreme, a crescut. Atât de mult și brusc, că abia mai încăpea în șifonier. Am golit raftul de sus ca să-i fac loc și, pentru că crescuse atât, se făcuse mai urât. Nu urât. Hidos. Ochi galbeni, reci, apropiați, coarne mari, gura strâmbă, blana țepoasă și membrele lungi și slabe. Evitam să-l privesc și, când o făceam, mârâia în surdină, ca un câine care așteaaptă doar momentul de atac. Știi ce făceam atunci?
- Îi cântai? glumește și-i zâmbesc îngăduitor.
- Nu. Nu îi cântam. Îl mângâiam. Pe burtă. Dacă apuci să-l atingi pe burtă, se gudură și orice mânie îi dispare.
- Dar cum te-a...
- Ssst! îi șoptesc cu ochii la șifonier. Auzi?

Bocăneli scurte și timide se aud în ușa dulapului. Îi fac semn să tacă și ne apropiem ușor. Scââârț... dușumeaua naibii. Trebuie unsă. Sau acoperită de vreun covor. Mereu m-a dat de gol. După o scurtă pauză, zgomotele se repetă. Îi spun micului curios să se îndepărteze și trece în spatele meu. Deschid cu precauție ușa și-l văd. Întins pe burtă, cu genunchii păroși la gură și ochii galbeni ațintiți lacomi asupra noastră.

Nu-l privesc, dar, fără să vreau, ca întotdeauna, mă înfior.
- Nu-l privi, șoptesc insistent. Îi e foame, îl simt. Mânia-i crește...

Întind mâna către burta lui, să-l liniștesc. Nepotul mă trage de mânecă. Mă smucesc, trebuie să potolesc bestia. Am un copil de apărat. Mă trage iar, insistent.
- Bunicule! șoptește. Bunicule!

Nu-l aud, și mângâi bestia.

Copilul privește prin cameră. Pe toți pereții, pe rafturi, sunt poze cu mine. Am fost în război, pe front, în linia întâi. Decorațiile sunt atârnate pe vitrina prăfuită. Îi simt privirea oprită pe noptiera plină cu medicamente și insistă iar.
- Ce e? mă întrerup nervos, având grijă să mângâi iar monstrul pe burtă.
- Păi, bunicule, eu nu văd niciun monstru. Aia e-o blană de iepure. Uite-i urechile. Și tare urât miroase...