Ies din bazin într-un prosop și-mi scot costumul de baie ud pe care scrie Barbie. Văd corpuri frumoase de fete și dintr-o dată gândul că sunt și eu dezbrăcată mă inhibă al naibii de tare. Am sâni mici și picioare frumoase, dar tot mă simt rușinată. În vestiarul bărbaților m-aș fi schimbat cu mai multă lejeritate. E iarnă și trebuie să mă usuc la păr, dar două doamne vorbesc lângă mine; o femeie elegantă, bunică, trecută de șaizeci de ani îi spune cucoanei de lângă: am doi nepoți, frați, dar deloc nu seamănă unul cu altul. Opresc uscătorul de păr și las conversația să decurgă în liniște. Mă dezbrac, mă schimb. Și-ntr-o zi, îl luam pe ăla mic de la școală. Plângea. De ce plângi, Matei? Zice, Ana a zis că sunt urât. Nu știam cum să nu perturb discuția doamnelor, dar trebuia să mă usuc la păr. Zgomot. Fac zgomot și simt cum îl fac și simt cum nu mai am răgaz să aștept să termine de vorbit. Bunica țipă peste uscător: Care-i Ana, asta? Hai să mergem la ea, s-o întrebăm. Și-i zic: Ana, tu ai zis de Matei că e urât, ai glumit nu-i așa? Și asta mică, zgâtia, zice, n-am glumit, e urât. E urât rău. Cucoana, jucând interesul, zice da, măi, copiii îs răi. Bullying. Opresc uscătorul, cele două doamne se pregătesc să plece. La revedere, îmi zice cu reproș, ca un apropo pentru zgomotul făcut, cucoana pe care, cu o oră înainte, o întrebasem unde-i toaleta și m-a mustrat că în loc de bună seara am zis doar bună.
Bullying. Bu-ly-ing. Când eram eu mică, adică nu foarte demult, pe la începutul anilor 2000, habar n-aveam că se cheamă bullying. Se chema că ori dai și tu înapoi, ori devii ciuca-bătăii și a miștourilor. Sau vine maică-ta la școală și se ia de Vlad că te-a făcut urâtă și devii și mai ciuca-bătăii pentru că nu știi să te aperi singură.
Țin un jurnal de când am învățat să scriu și nu mi se pare nimic mai trist decât nefericirea unui copil care vorbește despre nefericirea lui la șapte ani. Am fost un copil rușinos, ascuns între fustele maică-mii de la trei ani, Am vorbit greu, am mers greu, mi-au crescut dinții greu, mi-au căzut dinții greu - de eram știrbă în clasa a treia spre a patra -, mi-a venit menstruația greu. La școală eram înceată, țin minte că de exasperare, la un moment dat, învățătoarea a vrut să-mi arunce cu o formă geometrică (mare, dintr-aia pe care o foloseai să desenezi pe tablă), în cap, pentru că nu știam să număr descrescător din trei în trei. Atunci am luat primul insuficient la matematică. Singurul compliment primit a fost când am scris o compunere și a fost pusă la expoziție. Mama a fost întrebată dacă nu cumva ea a scris-o. N-aveam prieteni. Aveam o broască cu roți și lesă pe care o scoteam la joacă, îmbrăcată într-un costum verde. Uram din tot sufletul terenul de joacă de vizavi de blocul în care locuiam: era gălăgie și joacă și râsete. Iar eu îmi plimbam broasca și voiam să mă mut în Las Palmas.
Prima zi de școală. În parc s-a construit o cazemată. Cu mine nu vorbește nimeni. Cătă. Îmi zbârnâie sufletul a joacă. Fug spre ei. Ce? Că nu te-a strigat nimeni. Plec tristă. Cătă. Fug cu și mai mare speranță. Ce vrei? Pleacă? Dar m-ați strigat, am zis în gând. Căăătă. Vin ca un câine bătut. Nu m-a strigat nimeni, nu? Râsete. Îmi iau locul în prima bancă, unde stau tocilarii și ratații.
Clasa a doua. Pe Acasă TV se dau telenovele și-n clasă fetele se joacă de-a numai iubirea. Sunt întrebată dacă m-am uitat aseară la episod. N-am televizor, dar nu pot să spun asta, m-ar înjosi. Nu, c-a fost meci și s-a uitat tata. Ochi beliți cât cepele, cum dracului, noi avem un singur televizor în casă? Ă, da, că celălalt s-a stricat. Seara mă duc la fina Sandra și o rog să mă lase să mă uit la Numai iubirea, pentru că noi n-avem televizor acasă.
Clasa a patra. Viscol cumplit, nu pot să merg singură acasă. Vine tata să mă ia cu mașina de la școală. Are un CD cu Led Zeppelin. Mă urc în mașină, iar tata îmi spune să le iau și pe fete, că le duce el acasă. Nu, urlu disperată, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, nu, te rog, doar condu. În ziua respectivă în clasă s-au cântat manele și eu n-am știut niciuna. Nu puteam risca să se știe că părinții mei ascultă muzică satanistă de căcat, cum spuneau. N-am dormit toată noaptea, sub plapumă, ascultam cu furie manele noi și mișto. A doua zi ne-am jucat de-a Denisa și Copilul Minune și toată lumea m-a apreciat pentru voce.
Clasa a șasea. Doamna de muzică, pentru zilele orașului, a ales șapte fete care să cânte. Fac deja canto de un an; celelalte fete cântă pentru prima oară. Mă urc pe scenă într-o rochie idioată, cu model de leopard și tocuri mici. Iau microfonul, începe cântecul. Tăcere. Tăcere prelungită. Încep să plâng și s-o strig pe mama în microfon. Cobor de pe scenă și toate fetele se uită la mine c-o răutate care nu știu cum poate să-ncapă într-un copil. Mă vede bunică-mea care-mi spune cu o sinceritate imbecilă: hai, fă, cătălino, am ieșit din casă să te-aud cântând și m-ai făcut de râs. -Taci, bre, îi spune mama și mă ia în brațe cu atâta dragoste încât plâng și mai tare.
Tot clasa a șasea. M-am pupat pentru prima oară cu un băiat și cred că am fost dezastruoasă. În timp ce mă conduce acasă, mă-ntreabă ce lucrează tata. Nu știu. Nu mai știu. Are o muncă complicată. Nu puteam să spun că-i fermier. Băiatul nu mi-a mai scris niciodată, nu știu dacă pentru că pupam prost sau pentru că am fost atât de imbecilă și lașă încât să mint că nu știu ce lucrează tata.
Clasa a șaptea. În sfârșit am două prietene. Urmează să ne vedem să ne jucăm de-a fumatul. Ele două se văd înaintea mea la Ștefi acasă. Ajung și eu, bat la ușă și cred că e cea mai fericită zi din viața mea. Numără până la o sută că-ți pregătim o surpriză. Număr, sunt de-a dreptul fericită cum n-am mai fost vreodată. Am terminaat. Mi se spune să număr până la două sute. Apoi până la trei sute. Apoi până la patru sute. O oră am stat în fața ușii și am așteptat. Când au crezut că nu mai sunt acolo au spus a plecat proasta.
Clasa a opta. Un fel de careu în fața intrării, la școală. Era la moda Yahoo Messenger. Vreo șaizeci de elevi așteptam în dezordine să ni se dea drumul înăuntru. Cine-i, mă, cătă_papușika_2007?, întreabă cel mai frumușel băiat din școala generală. O colegă nesuferită mă arată cu degetul în mulțime. Fac semne disperate să se oprească, aș vrea să am o lopată, să fac gaură-n pământ, să nu mai ies niciodată. Încep valuri de râsete. Nu știu, nici până acum, de ce au râs.
Clasa a opta. La noi în clasă vine o nouă colegă, cu un evident handicap. E scuipată, bătută, înjurată, umilită. Mă pomenesc că pe terenul de baschet, ca să fiu în centrul atenției, o imit și ne batem joc de ea. Râde toată lumea, sunt amuzantă, dar nimic nu-i amuzant. Mă duc la Ionica și vorbesc cu ea, îmi cer scuze și o iau în brațe. Nu știe pentru ce mi-am cerut scuze. Plânge. Diriginta e și psihologul școlii. Într-o pauză a venit să-mi spună că Ionica a spus că sunt cea mai bună prietena a ei.
Clasa a noua. Sunt prietenă cu băieții mai mult decât cu fetele. Joc fotbal, fumam în curtea școlii și m-am apucat de citit. N-am făcut sex niciodată și totuși, înainte de ora de istorie, un coleg strigă după mine curvo, în clasă, și mă scuipă. Îl strâng de gât și-l lipesc de perete. Cred că niciodată n-am înjurat pe cineva mai cu poftă, decât atunci, când într-o înjurătură stăteau sutele de înjurături pe care altădată mi-ar fi fost frică să le spun.
Am opt ani și-mi doresc să fiu obeză și crăcănată. Am unșpe ani și îmi place să scriu. Am treișpe ani și m-am ars cu fierul de călcat pe față, intenționat, ca să mă-ntrebe colegii ce-am pățit. Am șaișpe ani, încă n-am sâni, câștig Miss Boboc și-ncep să vorbesc cu cei mai frumoși băieți din școală. Am optișpe ani și-mi fac majoratul la fermă, cu prietenii mei roackeri, bem vodkă și fumez de fața cu mama și tata, ne plimbăm cu tractorul și în sfârșit sunt fericită. Fac spectacole de teatru incredibil de proaste, dar caritabile și corespondez cu cel mai de seamă om din oraș: un scriitor. Sunt prietenă cu toată lumea și nu sunt prietenă cu nimeni. Am douăzeci și patru de ani și mă gândesc deseori să mă apuc de terapie. M-am bătut de două ori, înjur din te miri ce și sunt o grenadă de nervi care nu știi din ce cauză se declanșează. Ce-aș face tuturor copiilor care fac rău cât încă sunt copii? Le-aș inventa părinți noi.
