Acum două săptămâni a murit fratele tău, Bibi. M-ai sunat și mi-ai strecurat vestea așa, ca și cum nici n-ar fi fost, pentru că știai ce capacitate formidabilă am să plâng. Și pentru că așa ești tu, om bun fără să-ncerci să fii bun, m-ai protejat pe mine, deși, dintre noi doi, tu aveai mai multe lacrimi de plâns. Dar pentru prima dată, în fața morții, am tăcut, am tăcut atât de mult că mi s-a părut că-i un păcat. Oamenii își cer lacrimile. N-am plâns când am aflat, dar plâng în fiecare seară de atunci.
În ziua aia aveam repetiții. Niciun drum la muncă nu-i mai lung decât acela la care te duci neapucând să-ți plângi lacrimile. Și dintr-o dată, bând cafea cu zaț și miere, fierbinte, și aprinzându-mi prima țigară, nu mi-a fost milă nici de tine, nici de fetele lui, mai mici decât mine, rămase fără tată, nici de soția lui, nici de mamaia. Mi-a fost milă de el. Că-n dimineața asta Bibi nu vede soarele de ianuarie, că Bibi nu-și mai bea cafeaua, că între somn și moarte pleoapele lui n-au mai distins lumina dimineții. Zadarnic mi-am zis că cel mai bun somn e ăla-n care dormi în Rai, zadarnic mi-am zis că soarele, la nouă dimineața, nu vine din nimic, zadarnic cafeaua avea gust bun. În dimineața aia toate țigările pe care le-am fumat au avut gust de bibi.
Am ajuns la repetiții și n-am știut cum să-mi țin în frâu ura că nu sunt lângă tine, tati. Și m-a apucat un dor care mi-a făcut să-mi tremure oasele. Am avut zece ore de repetiții și numai eu știu cum am dus ziua aia, cum am cărat-o-n spinare, cât mi-am înroșit ochii-n telefoane și urechile în speranța că o să mă sune Bibi să-mi spună că e la fermă și că ne vedem când mai vin acasă.
Am ajuns la priveghi și mi s-a făcut dor de tataia. Probabil singurul om pe care l-am cunoscut care la înmormântări spunea bancuri. Aș fi vrut să beau o țuică, dar arborele meu genealogic pute a alcoolism. Pute-a vodka. Și toată viața mea de dinainte să plec de-acasă mi-a trecut prin fața ochilor. Bibi în maiou alb, dimineața, printre rufele întinse la uscat de mamaia. Tataia cântând la mandolină la opt dimineața. Cocoșii care mi se urcau în cap și urlau. Și toți știam că-n dimineața aia, o să mergem la Dunăre. Noi n-am mers ca alte familii la grătare. Noi ascultam Led Zeppelin și vorbeam prostii în egală măsură în care vorbeam despre cărți. Noi beam și iubeam atât de tare că doare tot ce nu mai e acum. De-aia mie când îmi moare un unchi, îmi moare o jumătate de tată. Fiindcă am atâția tați, cât unchi am. Și am atâția pumni de dat, la nevoie, câți unchi am.
Și mie, și ție, și nouă tuturor, ne-a rămas de trăit bunătatea unui om care n-a mai avut răbdare să mai stea. Mi-e atât de greu, tati, să-ți scriu c-o să fie bine. N-o să ne mai fie niciodată binele care ne-a fost. O să ni-l confecționăm din rămășițe. Și când o să bei whiskey cu gheață, și-o să-l tot bei, o să aibă gust de Bibi. Și când Mihuț și Maria or să facă copii, or să le caute ochii-n bunătatea ochilor lui. Și când Cris o să-și vopsească părul la coafor sau când o să schimbe pampersul nepoților, o să i se fac-un dor de-o să se sufoce. Dar apoi o să râdă. O să râdem cu toții, fiindcă pe câtă băutură s-a băut în neamul nostru, pe-atât umor o s-avem. Și-o să-i cărăm dorul în buzunar ca pe-un bolovan de care, din când în când, uităm. Dar ne-aducem aminte. Și ne rugăm să fie vodkă-n rai.
Dragă, tati, am douăzeci și patru ani, îmi doresc să fac copii, iubesc un bărbat cu unșpe ani mai mare decât mine, și încă nu mi-am învățat plămânii să respire fără tine. Încă nu mi-am învățat ochii să doarmă, fără să știe că mâine dimineață, n-or să te vadă. Nu m-am învățat s-o știu pe mami dormind fără tine. Dragă tati, mi-e dor de tine, de Bibi, de Dunăre și de tot ce-a fost în viața noastră complet, cum mi-e dor de Dumnezeu în unele nopți în care mi-e tare greu să cred că o să ne revedem cu toții. Și totuși, când asculți Scorpions, la unșpe seara, într-o bucătărie și plângi, cine zice că viața nu e frumoasă?
