Pisică, uneori

N-am cum să-ţi spun poveşti de adormit, pentru că adormi oricum, oricând şi oriunde, în autobuz, în avion, în maşină... asta când nu citeşti scrisorile alea lungi (cu stiloul pe foaie) pe care ţi le scriu tot timpul, mda, chiar şi atunci când facem dragoste. Şi, când le citeşti, mai ratezi staţia la care ar fi trebuit să cobori, aşa că e mai bine să îţi scriu o poveste care să te ţină treaz, adică asta.

O parte din poveste e de acum doi ani (sau trei?) de când am vrut s-o scriu şi-am ţinut minte cuvintele pe care am vrut să ţi le spun, cum era Crăciunul acasă, acasă ăla despre care nu mai ştiu nimic pentru că a plecat, pur şi simplu, acum mai bine de doisprezece ani, şi n-o să mai vină niciodată înapoi.

Mama ne spunea că pe moşul nu-l vede nimeni, că el vine noaptea, când copiii dorm. Am crezut în asta şi o mai cred şi nici acum nu-mi plac taţii sau bunicii costumaţi, cu barba de vată (cat de mic e copilul care îi crede adevăraţi?) şi nici moşii de închiriat. Venea moşul şi pe la grădiniţă, dar ştiam că e doar un joc, şi că trebuie să spun o poezie, şi cât de mult detestam să spun poezii, să mă pună lumea să arăt ce ştiu... cred că ştiam ceva mai multe din capul meu, inventam poveşti cu soră-mea, îi explicam cum farurile maşinilor se aprind pentru că vine lumina de la felinarele de pe stradă...

Aveam vreo 6 ani când am auzit, la grădiniţă, că nu exista moşul. De ce-am crezut nu ştiu nici acum. Mama o ţinea pe-a ei, că există. Mda, sigur, îmi spuneam, mă crede chiar aşa de naivă. I-am comunicat soră-mii că trebuie să stăm de pază toată noaptea, să îl vedem şi noi pe Moş, dacă tot vine. Eu mă aşteptam s-o văd pe mama, de fapt. Am stat până după miezul nopţii şi pe urmă am trezit-o şi pe soră-mea, să mai stea şi ea. Dar ea a adormit curând după aceea.

Anul următor eram şi mai decisă că nu există nici un Moş, aşa că am aplicat altă metodă: scotocitul. Cu trei zile înainte de Crăciun i-am zis mamei că ştiu ce mi-a luat, aia şi aia, şi pe unde le găsisem, prin dulapuri. În alt an i-am zis, în faţa bradului sub care erau cadourile, unde stătuseră ele ascunse înainte de Crăciun. Evident că stricam orice surpriză - dar ce detectiv eram! De disperare, mama ajunsese să le ţină în fişet, la serviciu, că să nu le mai găsesc.

Prima scrisoare adresata moşului, pe când abia învăţasem să scriu, cu greşeli, după dictarea sora-mii: "doo păpuşi...". Mama cântând "Stille Nacht", în germană, împreună cu bunica. Aprinsul bradului. Ăsta era un ritual minunat, care se ţinea în fiecare seară, de pe 24 şi până când desfăceam bradul, pe 7 ianuarie. Aveam o instalaţie de iluminat ale cărei beculeţele semănau cu nişte felinare micuţe, în genul celor cu care se făcea iluminatul stradal cu gaz. Şi mai aveam şi un soi de suporturi de lumânări care se prindeau de crenguţele de brad cum se prind cârligele de rufe. Şi artificii. Şi în fiecare seară ne rugam de mama să aprindem bradul şi să cântăm. Şi cântam cu ea. Şi puneam gutui sub brad şi ne plăcea cum miroseau, le amuşinam, cum zice sora mea şi azi, dar nu ne putea nimeni convinge să le şi mâncăm.

Făcea bunica prăjituri bănăţene cu osânză şi cu gem de caise şi cu nucă deasupra. Şi Harlekin - oricât am fi rugat-o, nu făcea decât de Crăciun. Şi cremşnit, de care zice soră-mea că nu e în stare să mănânce de la cofetărie, că nu e că ăla de atunci. Şi punea mama cârnaţii afumaţi în balcon şi noi furam din ei noaptea. Şi ne furişam în sufragerie să ne uitam la brad, fascinate, în neştire. Şi atârnam vâsc prin toată casa, ştii că asta cu vâscul vine de la celţi? Am învăţat eu la şcoală...

Într-un an ne-a făcut mama o căsuţă din biscuiţi şi zăpadă din frişcă, şi-am făcut cu ea omul de zăpadă, şi am primit rahat turcesc adevărat de la tata... şi nu ne plăcea, că nu era verde şi roz, că ăla de la magazin, dar avea în el alune şi fistic... Şi Crăciunul ne ţine, mie şi soră-mii, toată luna decembrie şi jumătate din ianuarie şi încă nu e destul şi încă am mai vrea să ţină şi nu ne săturăm niciodată. Pentru că e o stare, un ritual de apartenenţă, nu doar o zi.

Despre toate astea am vrut să-ţi scriu acum doi ani (sau poate trei?) dar n-am avut nervi şi energie, şi totuşi am ţinut minte cuvintele astea toate, le-am repetat şi anul trecut (chiar am făcut-o!) şi nu m-am gândit niciodată c-o să ţi le scriu aşa, dar ştiam c-o să le scriu, că mi-am promis, şi-aş fi făcut-o oricum.

Anul ăsta sunt prinţesă şi-o să-ţi aduc perne de mătase şi o pătură, să nu-ţi fie frig când adormi fără mine, pe canapea, în faţa televizorului. O să-ţi aduc lumânări cu scorţişoară şi-o să te invit să bei cafea cu frişcă, pe care o să ţi-o fac la ibric, aşa cum îmi place mie... şi ibric trebuie să îţi aduc. O să-ţi împodobesc bradul cu globuri roşii şi aurii şi cu beteală şi-o să vorbesc în şoaptă, promit! De vineri şi până foarte târziu o să iţi scriu cate o scrisoare frumoasa în fiecare zi, chiar dacă n-o să ai timp să le citeşti... câte una pe foaie, cu stiloul, şi câte una în podul palmei. O să mă fac pisică, uneori, dar n-o să torc, că să nu te trezesc şi nu, nici n-o să miaun. Doar o să mă cuibăresc. Probabil c-o să mai scriu cuvinte pentru dicţionarul tău, ale cărui coperţi sunt încă întregi, deşi are vârsta ta, dar care e plin de pagini goale. Chiar dacă o să ningă, o să-ţi arăt cum e soare mereu deasupra norilor şi cum poate asta să te facă fericit, doar faptul că ştii că soarele e acolo şi că trebuie să sufli foarte tare, să se spargă norii, dacă vrei să îl vezi. Şi poate o să găsesc cuvintele alea cu care să-ţi spun cum e când decolez, de câteva ori pe lună, şi nici nu-mi pasă că poate să cadă, că n-aş da senzaţia aia pe nici o prudenţă a mersului cu trenul sau cu maşina şi că da, anumite senzaţii şi anumite cuvinte şi anumite stări merită riscul să le plângi, după aceea, acel după aceea de care îţi e atât de frică.

O să vin, chiar dacă ninge. Poate veni prinţesa pe cal alb, dacă prinţul nu vine? Şi dacă n-are cal alb, cu maşina albă e voie? Promit să nu derapez şi să dezgheţ bine geamurile. Şi n-o să-mi mai fie frică. De fapt, n-o să-mi mai fie frică de nimic, niciodată, că sunt prinţesă şi îţi trebuie cuvintele mele şi le înţelegi şi nu mă cumperi, mă primeşti în dar.

Cineva mi-a promis, odată, "doar Crăciunul ăsta." Apoi, n-am mai putut să treacă peste. Eu nu-ţi promit nimic, că tot ce spun are valoare doar astăzi şi ţi-am zis să nu crezi niciodată ce-ţi spun. Dar o să vin eu, cu calul meu alb, cu cafeaua şi cu scrisorile. Şi n-o să-mi mai fie frică niciodată, pentru că nu mă ţine tristeţea şi nu ştiu să fiu singură şi sunt cea mai norocoasă şi mai fericită prinţesă care există. Mai ales când te privesc cum dormi... pentru că adormi oricum, oricând şi oriunde, în autobuz, în avion, în maşină... asta când nu citeşti scrisorile alea lungi...