Tunelul

Era o clădire ca oricare alta, nici prea modernă nici prea veche, nici prea stridentă nici prea cenușie, nici prea înaltă nici prea scundă... Avea două caturi, primul cu ferestre înalte, duble, având deschiderile ample flancate de câte două coloane cu capitel ionic, cu stâlpii înfășurați în ghirlande bogate susținând o arcadă temătoare, părând a fi înfăptuite întocmai pentru a absorbi lumina ca într-o capcană, al doilea scund, meschin, năzărit parcă doar pentru a intermedia înălțarea primului către cer.

Urcă cele trei trepte de piatră cioplită, pentru a intra într-un antreu mic, care se deschidea prin patru uși impozante, încărcate de vitralii, către sala cea mare a clădirii. Chiar deasupra ușilor cu litere șterse de vreme stătea scris "Maailmapaaasiallinenovi". Deschise încet una dintre uși și se trezi într-o sală imensă, cu pereți albi, simpli, împănați ici colo cu lămpi mici din bronz, arcuindu-și privirile pentru a lăcrima în câte două globuri înflorate, cu parchet de stejar lăcuit cândva demult, ce-și pierduse atât strălucirea cât și tinerețea, dar care păstra închis ca într-un sipet de preț culoarea viu-maroniu-înflăcărată a lemnului.

În stânga, în colțul încăperii, cu mâinile la spate, aștepta un bărbat. Era bătrân, înalt și uscat, ușor adus de spate, cu părul rar înspre creștet, dar pierzându-se în drapaje bogate la spate și având pe obraji doi favoriți uriași porniți dinspre colțurile buzelor și urcând viguros către tâmplele albe.
- Bine ați venit la muzeul nostru! - se înclină el respectuos la intrarea vizitatorului.

Bărbatul avea un accent straniu. Vorbea greoi, bolovănos, cântărindu-și cuvintele, ca și cum ar fi tradus ceea ce spunea dintr-o altă limbă, nepământeană, pe care o cunoștea numai el. Aruncă ochii pe pereți în căutarea exponatelor și constată că în afara lămpilor mici de bronz nu mai existau decât întrerupătoare, o puzderie de întrerupătoare de toate formele și toate culorile, împrăștiate pe pereți ca picăturile de ploaie pe asfalt. Erau întrerupătoare din cele simple, pe care toată lumea le folosește acasă pentru a aprinde sau a stinge lumina lămpii din tavan.
- Unde sunt exponatele? - întrebă vizitatoarea nedumerită, cu înăbușita teamă de a fi fost păcălită.
- Aici! - arătă bărbatul cu un gest larg ce mătură toată încăperea, pentru a se opri în cele din urmă în tavanul înalt, unde sugrumat într-un fasung negru, spânzura în două fire albastre un bec oarecare. Un bec banal ca toate becurile banale, din cel cu filament incandescent, ce se încălzește și se aprinde la trecerea curentului prin el.

Fata privi lung spre bec, apoi spre bătrân. Semăna cu un portar de hotel, unul îmbătrânit pe treptele roase de timp. Avea peste vesta dungată o redingotă cenușie căzând peste genunchi, închisă cu două rânduri de nasturi aurii, pantaloni la dungă, pantofi cu scârț strălucitori.
- Asta-i tot ce aveți de arătat? Becul ăla spânzurat în tavan? - întrebă fata ofensată. Nu mai era nicio îndoială, fusese desigur păcălită.

Bătrânul zâmbi. Își aduse palmele de la spate, împreunându-le în fată, în dreptul pieptului, ca într-o rugăciune. Nu era desigur nici prima, nici ultima dată când problema i se punea în felul acesta.
- Da, dar ceea ce putem să vă prezentăm noi nu vă mai poate prezenta nimeni.
- Mda... și ce anume îmi puteți prezenta dumneavoastră?! - întrebă fata furioasă, accentuând agresiv pe silaba "ta".
- Întunericul! Întunericul, pur și simplu - răspunse bărbatul scurt, făcând o pauză între "pur" și "simplu" și o tăcere grea se așternu în încăperea uriașă cu pereți albi și întrerupătoare răspândite ca picăturile de ploaie peste tot.

Fata începu să râdă în hohote. Era un râs isteric, oftat, împănat cu pufnituri obraznice.
- Da?! Întunericul?! Cu asta vă lăudați, cu întunericul?! Asta e tot ce puteți să-mi arătați?! De întuneric am parte la fiece asfințit. Am întunericul meu de fiecare dată când sting becul veiozei de pe noptieră, sau când intru în beciul clădirii în care locuiesc - țipă fata furioasă. Întuneric îmi oferiți?!
- Nu, domnișoară, faceți o confuzie, aceea este lipsa luminii, nu întunericul! Noi vă oferim întunericul! - explică bărbatul calm.

De data aceasta fata tăcu mirată. Cuvintele bătrânului, aparent fără noimă, aveau totuși sens. Era adevărat, ceea ce primea la fiece asfințit nu era întunericul, era lipsa luminii. Nu s-ar fi gândit niciodată la asta. Acceptase ideea ca un dat, așa cum acceptase că Luna urmează Soarelui și Soarele urmează Lunii. Totuși, cum ar fi putut cineva să închidă întunericul într-un borcan de sticlă ca și cum...
- De altfel oamenii fac adesea confuzie privind înspre ceea ce le lipsește, prin prisma a ceea ce au - continuă el. De exemplu atunci când vorbesc despre fericire.
- Da?! Și care-i treaba cu fericirea asta?
- Fericirea este fructul după care tânjim, dar care odată cules constatăm că are un gust ca oricare altul - răspunse bărbatul lăsând greutatea trupului pe un picior și zâmbind șăgalnic ca un ștrengar.

Fata zâmbi și ea. Era tare ciudat muzeul. Și custodele său de asemenea.
- Dar de ceeee... sunt atâtea întrerupătoare și doar un singur bec? - întrebă ea, acceptând filozofic vorbind ideea, de altfel inacceptabilă practic, că bărbatul din fața sa îi va putea prezenta întunericul.
- Indiferent care este izvorul său, întunericul este întotdeauna același - răspunse bărbatul simplu și se apropie de primul întrerupător, unul cu capac din ebonită neagră și butoane cândva albe, acum îngălbenite de trecerea anilor și a degetelor trecute peste ele. Să vă arăt?

Fata își duse un deget la buze frământându-le tandru.
- Nu, nu cred că sunt pregătită. Chestia asta cu întunericul spun cinstit că mă descumpănește. La urma urmei recunosc că nu mai înțeleg ce este întunericul, domnule. Sunt total debusolată. O chestie atât de banală aparent... Despre lumină am învățat și eu în școală, e un flux de fotoni, parcă așa le spune la viermișorii ăia luminoși și virili ca niște spermatozoizi. Dacă oprim lumina, rămâne întunericul. El nu se produce, el se află acolo în prezența luminii și în absența luminii. E tabla neagră pe care o mâzgălim cu creta, e nesfârșitul. Întunericul nu există practic, el este o concepție abstractă, ca și infinitul...

Bărbatul zâmbi din nou.
- Este așa atâta vreme cât măsurăm ceea ce ne lipsește prin prisma a ceea ce avem, a ceea ce putem cântări. Iar asta limitează foarte mult aria noastră de căutare, spectrul vederii.
- Nu cred că înțeleg ce vreți să spuneți - murmură fata.

Și fără niciun avertisment bărbatul apăsă butonul pe care ținea degetul de o bună bucată de vreme. Într-o clipire din bec începură să se reverse valuri de întuneric învelind întreaga încăpere în negru. Noaptea se pogorâse fără veste dintr-o dată. Fata se lipi speriată cu spatele de perete. Își auzea propria respirație gâfâită. Nu se mai zărea și nu se mai auzea nimic, absolut nimic altceva.

Becul dispăruse în întuneric, întrerupătoarele dispăruseră în întuneric, lămpile de pe pereți dispăruseră și ele într-o ceață neagră compactă... Însuși bărbatul cu aer de portar de hotel uitat de vreme, dispăruse cu totul. Clădirea toată dispăruse. Și chiar împrejurul.
- Ești aici?! - întrebă fata cu voce tremurândă, rugându-se în gând să primească un răspuns, oricare ar fi fost acela..
- Sunt și nu sunt - răspunse bărbatul.

Fata mulțumi cerului și oftă eliberată de spaimă.
- Și atunci întunericul ce-i? - reluă ea șirul întrebărilor încântată de experiența incredibilă la care participa.
- Cealaltă față a luminii!
- Cealaltă față a luminii?!
- Da, da... cealaltă față a luminii. În Univers există un echilibru perfect, altfel el s-ar autodistruge, ar face implozie, parte stângă a Universului ar înghiți partea dreaptă a Universului, bucată cu bucată, până n-ar mai rămâne nimic. Decât un punct. O sămânță cât un vârf de ac.
- O sămânță?! De ce să rămână o sămânță cât un vârf de ac?
- Pentru ca din ea să se nască un nou Univers. Altul care să aibă cu adevărat echilibru și să dăinuie veșnic.
- Mda... Mmm... dar nu cred că mi-ai răspuns la întrebare. Ce e până la urmă întunericul?
- Întunericul este reflectarea fasciculului de fotoni despre care vorbeai în absolut, este cealaltă formă a luminii, este ceea ce se află dincolo de oglinda asta ce are pe o față înțelegerea și pe cealaltă lipsa de înțelegere...

Fata tăcu. Încercă să prindă sensul cuvintelor bătrânului. Oricât se strădui însă să le deșire și să le înșire la loc într-o formă care să capete consistență, nu reuși.
- Adică vrei să spui că întunericul este cu adevărat "pur" și "simplu", că întunericul nu este dependent de lumină, dar o completează ca într-un yin și yang? Vrei să spui că ceea ce este dincolo de palpabil are un sens?! Sau că poate căpăta formă dacă asta ne dorim cu adevărat?! Asta vrei să spui? Cu alte cuvinte să spunem că dorul față de o persoană pe care o iubim poate fi înlocuit de un ne-dor dar în oglindă, întors invers?! Vrei să spui că ne putem controla părțile negre ale sufletului creându-le negative albe?! Asta vrei să spui de fapt cu butonul ăla al tău? - recită fata ca pe o poezie toate gândurile măcinate cu grijă preț de câteva minute.
- Hei, asta vrei să spui bătrâne?!
- Hei, unde ești? Mai ești aici? Unde naiba ai dispărut, omule? - reluă fata cu glas din ce în ce mai aprins și deși întunericul era la fel de dens, nu mai simțea nicio spaimă, nicio temere.
- Hei, bătrâne, nu te mai juca! Unde naiba te-ai dus? Doar n-ai de gând să mă lași singură aici. Alo, omule... nu-ți bate joc de mine.

Dar glasul bărbatului nu se mai auzea. Nici glas, nici șoaptă, nici respirație. Era singură. Singură cuc în întuneric. Se dezlipi ușor de zid pentru a încerca să-și regăsească echilibrul, asemeni unui copil care încearcă pentru prima dată să meargă pe propriile-i picioare. Făcu un pas, doi. Apoi se opri. Era aproape sigură că ușa pe care intrase era undeva în spate, dar o voce interioară îi spunea să pășească înainte. Făcu încă un pas, zece, o sută, două sute. Era sigură că încăperea în care intrase nu era atât de lungă. Să fi avut doar patruzeci, cincizeci de metri în lungime, nu mai mult. Bătrânul o păcălise. Totuși, ceva îi spunea să meargă înainte. Zâmbi. Tot drumul acela îi părea ca un tunel între două lumi, ca o gaură de vierme între două deschideri diferite ale Universului. Simțea în nări mirosul de umezeală prelingându-se printre mușchii crescuți în crevasele pietrelor. Păși hotărâtă înainte. Mai merse preț de câteva zeci de minute și în cele din urmă se izbi cu pieptul de un perete. Pipăi cu grijă peretele și descoperi ușa. O deschise cu emoție. Ușa dădea într-un vestibul mic. Era același prin care intrase. Lăsă intrarea în urma-i și privi peste umăr cele patru uși mari încărcate de vitralii. Coborî apoi treptele de piatră. Ceea ce se înfățișa privirii era uluitor. Prin ferestrele mari de la parter ieșeau șuvițe negre de întuneric, împovărând împrejurul într-un clarobscur obositor. Rămase înțepenită fără să poată respira sau gândi.

Apoi încet, încet, întunericul începu să se estompeze, ca într-un răsărit la marginea mării, până când dispăru cu totul. Fata continuă să privească lung către ferestrele înalte, duble, de la primul cat, având deschiderile ample flancate de câte două coloane cu capitel ionic, cu stâlpii înfășurați în ghirlande bogate susținând o arcadă temătoare, părând a fi înfăptuite întocmai pentru a absorbi lumina ca într-o capcană. Apoi brusc își aminti ceva. Urcă dintr-un salt cele câteva trepte, trânti ușa la perete și citi pe basorelieful de piatră "Maailmatoinenovi". Zâmbi încântată, își băgă mâinile în buzunarele largi ale blugilor și porni fluierând către casă. Până la urmă viața era atât de frumoasă!