Note de petrecere

Îmi petrec întotdeauna „trecerea dintre ani” cu ajutorul muzicii. Mai exact, preludiul petrecerii propriu-zise, deschiderea, eliberarea spre petrecere, care abia atunci, acum, poate deveni cu adevărat petrecere. Nu este un ritual impus, ci expresia unei nevoi intime de ritualizare, de punere în ritual (ca resocializare cu sine, în primul rînd).

Muzica ordonează durata, uşurează trecerea, îi dă sens, o „canalizează” şi, mai ales, îi dă corp: simţi trecerea, faci trecerea, o operezi. Se face cu tine, ca o naştere, ca o digestie (ca o digestie ascunsă într-o naştere). Eşti expulzat dincolo, metabolizat. Mă expun muzicii, ca să mă ia şi să mă petreacă.

Muzica este un corp mai mare, infinit. Muzica (re)dă corp, reface corpul, un „corp fără organe” (Artaud), vindecînd corpul de organe, de organizările şi de fugile, de tiranicele compulsiuni organicist-teritorializante ale acestora. Prin ea, cu ea, ca „organ” şi ca „obiect” deopotrivă, simţi simţirea, simţi cum se petrece simţirea, eşti eliberat de sub imperiul şi de imperativele subiectului: muzica îţi oferă subiectivitate fără subiect. Asişti la (propria) simţire. De fapt, eşti azvîrlit şi menţinut, ţinut în azvîrlire, în expulzare, pendulezi (zbori) între a simţi şi a simţi simţirea, a fi simţit („metasubiect”): afectul, afectarea încetează să mai fie de-fecte. Corpul e muzical.

Paradoxal însă – şi tocmai aceasta e graţia –, corpul muzical care vine să te afecteze din afară nu o face, totuşi, într-un mod exterior – e un corp fără suprafaţă, numai volum prelucrînd şi subtilizînd masa –, sub forma vreunei întîlniri, a vreunui contact. Este un corp care te include, dar nu ca un exterior (fără a te înghiţi): spaţializare fără spaţiu, faţă de care spaţiul, spaţiile propriu-zise sînt doar, paradoxal, nişte metafore (singurele materiale: ce mister: metaforizăm impenitent ca să – ne – dăm – mereu alt – corp!).

Stare, deci, de nonmediere: prin muzică ieşim din mediaţie fără a intra în „direct”, trecem în petrecere, sîntem petrecuţi în petrecere.

De aceea vindecă muzica. Pentru că ne preia „corpul nefericit” (corpo infelice: Pasolini, Edipo Re), îl înlocuieşte, e o „proteză” sublimă, temporară şi superioară: corp perfect care te împacă (cu) timpul, petrecîndu-te din trecerea în petrecerea lui. Corp originar „tehnic”.

Înlocuirea metabolismului ars, a afectului defectat al iubirii cu muzica.

Spinoza, aici, cu al său „ce poate un corp”, explică totul: totul e corporal, chiar şi, chiar dacă supra-corporal. Tot un corp e şi „supra”, dea-„supra”, supra-asupra. Să ne jucăm de-a supra.

Muzica te înşiră, te face şir, te împacă (...) cu limitele şi capetele, cu timpul dintre ele şi peste ele (acolo unde, tocmai, este mai multă nevoie de petrecere), te dislocă netraumatic, dar infinit reparator (căci este tot timpul de reparat: ireparabilul).

Tocmai de-aceea este cît se poate de natural ca imaginea contemporană, mediul imaginal fără imagini al lumii contemporane să se ajute cu muzica, să se sprijine pe ea, să recurgă la muzică, la muzical, la muzicant (ceea ce muzicalizează), reparîndu-şi, dregîndu-şi sărăcia, sărăcirea fundamentală, în mod indirect, consolidîndu-se sonor. Ceea ce focalizează, ceea ce pretinde a focaliza (concentra în afară) fiinţa pentru a-i scăpa, obişnuind-o cu deposedarea, cu expropriererea continuă (punere în dependenţă, accentuare a acestei structuri), pentru a aluneca, a fugi, se întăreşte, pentru a reuşi să ţină fiinţa şi a trece în/drept fiinţă, în mod ambiental. Căci cum altfel ar putea fi înţeleasă actuala explozie tehnologică a aşa-numitelor „home theater” dacă n-am vedea în ele nişte dispozitive de creat bule şi sfere, în sensul lui Peter Sloterdijk: ca, întotdeauna, elipse, în care centrul doar presupus, în mod abuziv, unic ascunde (prin înghiţire şi acaparare, tocmai, în mod sintetic), de fapt, o bipolaritate esenţială, singura originară, o plutire preerotică, osmotică, unul în altul. Amnioza este mediu sonor, sonorul precedă vizualul (ca lume): de jur-împrejur şi de departe, de pe altă lume – din lume pur şi simplu, la propriu – răsună mama înconjurătoare, ambientală, mama mediu. Ca pre-spaţiu în care, ulterior, va răsuna, muzical, la nesfîrşit, esenţiala chemare: unde eşti, iubire? Nu vreau să te întîlnesc, nu vreau să te văd, vreau numai să te aud. Ringtone!