Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ştefan Aug. Doinaş: Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează


Daniel Cristea-Enache, un interviu cu Ştefan Augustin Doinaş

09.05.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Ştefan Aug. Doinaş, tinereţea Dvs. de creaţie, ca şi a altor colegi de generaţie, a fost fracturată de comunism. Au fost ani întregi în care nu aţi putut să publicaţi, ani de marginalizare socială şi profesională, care în fine, la un moment-dat, au rămas în urmă, "lăsându-vă" să vă publicaţi operele. A urmat, în ceea ce vă priveşte, o veritabilă explozie editorială, cu zeci de volume publicate până în 1989. Vă pun o întrebare care, efectiv, mă preocupă şi pe care i-am adresat-o şi doamnei Ileana Mălăncioiu. Nu simţiţi că, în acest fel, aţi legitimat un sistem politic pe care de fapt îl detestaţi?

Ştefan Augustin Doinaş: Ce înseamnă a "legitima" un regim politic detestat? Despre ce fel de legitimare poate fi vorba: morală, culturală, politică? În viziunea unui istoriograf-contabil, care se mulţumeşte să fişeze şi să dateze nişte date bibliografice, toate cărţile apărute în România între 1955 şi 1989 legitimează cultural epoca lui Dej şi Ceauşescu. Pentru un asemenea istoriograf nu există nici o deosebire între – să zicem – opera lui Ludovic XIV şi epoca lui Stalin.

Numai că fiecare om – cu atât mai mult un scriitor – legitimează în chip diferit epoca pe care a trăit-o, adică în funcţie de propria-i biografie. Cei care, în temniţe, au pierit, sau cei care au ieşit din detenţie striviţi moral şi psihic (căci, nu-i aşa?, idealul "omului nou" era un individ gregar, distrus moralmente şi mutilat în demnitatea lui de om şi de intelectual) legitimează epoca respectivă ca un regim opresiv, care a ucis fiinţa spirituală a neamului. Cei care (ca mine, de altfel) au făcut compromisuri – întrucât compromisul era condiţia de a-şi putea realiza vocaţia de scriitor – vor legitima această perioadă de timp ca un regim ticălos care nu permitea crearea de valori artistice decât cerând tributul colaborării ideologice. Cei care (tot ca mine, şi ca mulţi alţii) au depăşit acest purgatoriu, ajungând – vai! destul de târziu – să-şi publice adevăratele cărţi care îi reprezentau, se legitimează pe ei înşişi nu ca exponenţi culturali ai regimului comunist, ci – dimpotrivă – ca exponenţi ai rezistenţei culturale faţă de acest regim. Citiţi, vă rog, cu atenţie (dar care critic mai face lucrul acesta în mod onest?) poeziile pe care le-am publicat începând din 1975! Identificaţi, vă rog (dar care critic îşi mai dă această osteneală?), acele motto-uri fanteziste, inventate doar pentru a face ca o poezie "să treacă" de cenzură, să nu fie citită de către oficiali ca subversivă, deşi – în realitate – era aşa ceva, şi nicidecum întâmplător! Oare putem să-l legitimăm pe bâlbâitul "geniu al Carpaţilor", pe mărunţelul dărâmător de biserici ca pe un ctitor al gândirii religioase româneşti, numai pentru că în timpul ruşinoasei sale domnii marele teolog D. Stăniloae şi-a publicat Dogmatica? Feluriţi scriitori au utilizat diverse tertipuri pentru a înşela vigilenţa culturală a cenzurii. Poate cineva să susţină că Ileana Mălăncioiu şi Ştefan Aug. Doinaş au legitimat regimul comunist în modul în care l-au legitimat Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor? Oare A.E. Baconsky – care şi-a renegat producţia lirică partinică – îl legitimează în acelaşi fel ca Eugen Frunză sau A. Toma? Una e să fi fost – liber şi nesilit de nimeni – un laudator al regimului comunist, beneficiind de toate avantajele ce decurgeau din acest fapt, şi cu totul alta să fi fost rezistent la ideologia respectivă, proba acestei rezistenţe putând fi citită – negru pe alb, şi oricând – în chiar volumele de versuri tipărite. Aceste volume, tipărite în condiţiile acelei vremi, nu sunt dovada fidelităţii faţă de acel timp detestabil al Istoriei noastre, ci tocmai expresia opoziţiei faţă de el.

Înţeleg să legitimez un astfel de regim odios numai în calitatea mea de scriitor silit să stea în genunchi: o legitimare morală, culturală şi politică echivalentă cu un rechizitoriu necruţător. Textul acestui rechizitoriu va dura oricum mai mult decât regimul în cauză! Dar nu înţeleg să fiu trecut în coloana "pozitivă", a "realizărilor" regimului comunist, numai pentru că cineva nu mai reuşeşte să facă deosebirea între victime şi călăi...

D.C.E.: În continuarea întrebării anterioare: dacă bibliografia Dvs. (şi a altora) numără atâtea titluri, a mai fost la noicu expresia regretatului I.P. Culianuo Siberie a spiritului? În ce fel Siberie: ca uriaşă întindere de zăpadă, fără nici o urmă de viaţă culturală, sau numai ca metaforă a îngheţului ideologic?

Ş.A.D.: Între 1955 şi 1989 noi am trăit în România într-o "Siberie a spiritului" – cine ar putea să nege acest fapt?

Numai că Istoria, nescrisă, ca realitate concretă, este întotdeauna ambiguă, contradictorie, chiar antinomică. Abia după ce e scrisă, adică interpretată, ea îşi divulgă sensurile reale. Dacă atâţia oameni au fost privaţi de libertate pe timpul comuniştilor, nu înseamnă că toţi cei din temniţe – fiecare în felul său propriu – nu şi-au trăit, chiar acolo, după gratii, propria sa libertate. Cazul lui N. Steinhardt este elocvent. Dacă ideologicul a înfeudat total artisticul, nu înseamnă că unele realizări de artă autentică n-au ieşit totuşi la suprafaţă, tocmai în pofida regimului care urmărea să le distrugă, ca nişte flori firave biruind îngheţul epocal. Arta, ca şi viaţa morală, se afirmă împotriva unui climat care urmăreşte, programatic, anihilarea lor. Altfel – cum ar zice Hölderlin – "La ce bun poeţi în vreme de restrişte?..." Nici măcar demonia unor Lenin şi Stalin n-a reuşit să facă din toată Rusia o Siberie îngheţată! Cum ar fi reuşit la noi alde Dej şi Ceauşescu, doi tirani – totuşi – de duzină?... Sunt oare aceştia disculpaţi pentru că nu au izbutit să facă tabula rasa, aşa cum ar fi dorit, de tot ceea ce este geniu creator?

"Siberia spiritului" – ca metaforă?... Aş vrea să observ că Istoria nu prea face exerciţii de stil. O asemenea metaforă a fost scrisă cu sânge şi lacrimi în sufletele multor artişti, împingându-i până la marginea prăpastiei, care la unii a însemnat ratarea.

D.C.E.: Sunteţi unul dintre cei mai reprezentativi membri ai Cercului Literar de la Sibiu. Această mişcare tinerească s-a născut într-un oraş, Sibiul, în care ajunseseţi ca urmare a Dictatului de la Viena. Dar Cercul a fost, în manifestările lui, oarecum anistoric. S-a vorbit chiar de un escapism, de o fugă de prezent, în trecutul securizant al unor mari modele culturale. E un paradox în faptul că mişcarea Dvs., născută efectiv dintr-un astfel de context istoric, va face complet abstracţie de el?

Ş.A.D.: Nu mi se pare deloc a fi un paradox.

Reziduurile din noi ale marxismului ne fac să socotim că orice scriitor, orice mişcare literară etc. reflectă epoca în care au apărut. Mie mi se pare că nu e aşa! Un scriitor, o mişcare literară etc. au importanţă în Istorie în măsura în care constituie o ripostă, o replică la spiritul dominant, oficial, al timpului respectiv. Poate că literatura mediocră reflectă societatea, pentru că o atare literatură e fiica unui inevitabil conformism. Dar literatura de calitate îşi contrazice epoca, fie recitind – creator – trecutul, fie jalonând – cu îndrăzneală – viitorul. Cine a trăit în acei ani când s-a format şi afirmat "Cercul Literar" în Sibiu îşi va aminti că atât războiul din Răsărit, cât şi mutilarea vestică a ţării erau date care nu "colorau" climatul intelectual, spiritual, în care ne mişcam noi. Nu era indiferenţă faţă de prezent, era refuz faţă de caracterul imediat al Istoriei, faţă de concretul limitativ al acelui prezent. Noi am riscat tentativa de a reciti trecutul, pentru a prospecta viitorul. Nu noi, cerchiştii, eram retrograzi; noi ne mişcam în prezentul şi viitorul istoric al culturii. Retrograzi erau adversarii noştri, păşuniştii – vorba lui Radu Stanca. Semănătorismul aparţinea trecutului, noi aparţineam unui viitor pe care încercam să-l construim. Am reuşit sau nu? Asupra acestui lucru se va pronunţa timpul.
Escapism? Probabil. Noi umblam pe străzile Sibiului cu casca culturii universale pe urechi, nu mai percepeam murmurul confuz al străzii. Iată în ce constau gloria (dacă mi se permite cuvântul) şi limitele noastre.

D.C.E.: În monografia lui Petru Poantă dedicată Cercului Literar de la Sibiu, apare un foarte simpatic tabel, în care Dvs. vă aflaţi printre Aşi, iar alţi colegi de grup, în "căsuţe" mai puţin onorante. Ion D. Sîrbu, de pildă, se află printre Valeţi. Puteţi să ne spuneţi mai mult despre circumstanţele şi logica schiţării acestui tabel? A ieşit el doar dintr-o joacă intelectuală, sau exprima o anume ierarhie bine fixată a grupării? Şi, pentru că l-am menţionat pe Gary, care credeţi că este acum, după Revoluţie, poziţia lui în ierarhia Cercului?

Ş.A.D.: Acel tabel, care păstra schema unor cărţi de joc, era, desigur, şi o joacă intelectuală. Dar, în acelaşi timp, el exprima o anume ierarhie în cadrul grupării, ierarhie care se baza atât pe o evaluare (fără îndoială, subiectivă...) a realizărilor literare ale fiecăruia în acel moment, cât şi pe prezenţa fiecăruia dintre noi în viaţa de grup. Să nu se uite că, începând din 1943 – când "manifestul" nostru a declanşat "scandalul" cunoscut – pe noi ne-a omogenizat sentimentul unei solidarităţi morale, intelectuale, artistice (mai târziu, chiar politice). În funcţie de felul cum fiecare dintre noi s-a situat pe baricade (fie, acestea, chiar imaginare...), fiecare ne-am definit ca membri ai grupării. Cei ce s-au simţit – întâi de toate, ei înşişi – ca elemente constitutive ale Cercului, aceia au fost receptaţi de către ceilalţi ca atare; lor li s-a acordat, în mod tacit, rolul şi funcţia respectivă.

În acei ani, când un asemenea tabel a fost conceput, Ion D. Sîrbu a fost receptat într-un mod ambiguu: pe de o parte, foarte prezent, pe de altă parte periculos de prezent alături de noi. Să mă explic. Într-un Cluj, dominat cultural şi politic de A.E. Baconsky, "omul lui Beniuc", dezinvoltura verbală, farsele, ironiile, batjocurile etc. proferate de Gary la adresa "adversarilor" noştri puneau Cercul într-o lumină "reacţionară" care începea să devină extrem de primejdioasă. Vremea glumelor nevinovate trecuse. Profesorii Blaga şi Liviu Rusu fuseseră îndepărtaţi din învăţământul superior, "filozoful" politruc Pavel Apostol tăia şi spânzura în Universitate, nimeni dintre noi nu avea drept de semnătură etc. În toţi anii – şapte – cât am fost dascăl la ţară, veştile primite de la Cluj îl designau pe Gary ca pe un potenţial pericol pentru libertatea cerchiştilor.

Voi relata un singur fapt. Ion D. Sîrbu este cel ce a lansat următoarea poveste. Într-un cerc de scriitori, la Cluj, Lucian Blaga, devenit simplu bibliotecar, referindu-se la versurile lui Beniuc (citez din memorie, aproximativ): "Unde mă aflu, unde mă duc,/ Lumea vorbeşte, şopteşte;/ Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi şi ruseşte...", le-ar fi citat astfel: "Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi pe ruseşte". A spus Blaga aşa ceva? Este o invenţie a lui Gary? Nu se va şti niciodată. Fapt e că, transmisă la Bucureşti, butada a stârnit şi mai mult furia preşedintelui scriitorilor împotriva lui Blaga şi a Cercului Literar.

După Revoluţie, graţie textelor de sertar, Gary şi-a ocupat locul şi rolul pe care le merită într-o ierarhie axiologică a Cercului.

D.C.E.: Sunteţi unul dintre cele mai erudite spirite ale literaturii noastre. Aţi tradus foarte mult, inclusiv poeţi carecum aţi declaratse aflau efectiv la antipodul formulei Dvs. de concepţie şi creaţie. Nu copleşesc aceste "sedimente" culturale vocea poetului, nu o fac ele să "tremure", în contextul marilor modele anterioare? Cultura nu "timorează" talentul?

Ş.A.D.: Pentru anumite structuri intelectuale, cultura rămâne singurul sol nutritiv. Fac parte dintre oamenii care şi-au dobândit conştiinţa de sine graţie culturii.

Departe de a "timora" talentul, cultura îl provoacă şi îl stimulează. Pentru toată lumea? Nu, fireşte că nu. Pe unii, cultura îi "sperie", deoarece concep literatura ca proces-verbal al secreţiilor lor endocrine, îndeosebi afective. După mine, a trăi cu adevărat în literatură nu înseamnă deloc a transpira literatură. Cultura, pentru literatul însetat de valori, nu se mănâncă cu polonicul; ea nu provoacă greaţă, ea nu-i "ciumurleşte" (cunoaşteţi acest cuvânt ardelenesc?...) decât pe cei care nu au organ pentru cultură. Nu e nimic ruşinos în a nu avea organ pentru cultură, cu condiţia să nu fii literat. Nici Goethe nu avea – conform propriei mărturisiri – organ pentru filozofie. De aceea nici nu l-a interesat filozofia. Dar pentru cultură avea organ, şi în asta stă o parte din secretul creaţiei sale.

Cât despre faptul de a traduce poeţi cu care nu eşti structural înrudit, aş vrea să spun doar atât: a traduce poezie înseamnă – simplu şi vulgar vorbind – a scrie versuri à la maniere de... Acest fapt presupune un anumit tip de înzestrare: capacitatea de a imita verbal pe altul. Un bun traducător dispune de un fel de vocaţie parodică sau cameleonică: putinţa de a lua, firesc, culoarea (de a împrumuta modul de expresie poetică) originalului pe care "se aşează". A transforma în bun al limbii tale un original aparţinând altei limbi, altei culturi – iată în ce constă talentul de a traduce versuri. Încât eu cutez să fac chiar o afirmaţie paradoxală: un bun traducător de poezie nu trebuie să ştie foarte bine limba din care traduce, ci să posede perfect limba în care traduce. A nu trăda originalul îţi cere condiţia de te trăda pe tine însuţi. Arghezi şi Blaga sunt traducători slabi, deoarece puternica personalitate a fiecăruia îi obligă să fie ei înşişi chiar şi atunci când ar trebui să fie... celălalt.

D.C.E.: În finalul acestui interviu, pentru care vă mulţumesc, vreau să vă întreb cum reuşiţi să vorbiţi de valoarea altor poeţi (două exemple: Geo Dumitrescu, Nichita Stănescu), fără scrâşnetul de măsele specific vanitosului intelectual român. Unde găsiţi această seninătate de a vorbi şi a scrie despre alţi creatori fără să-i minimalizaţi? Nu vă simţiţi în competiţie cu ei, sau aveţi despre competiţia intelectuală altă idee decât mulţi, prea mulţi dintre noi?

Ş.A.D.: Sincer vorbind, îmi asum o caracteristică a lui Lucian Blaga, modelul meu în multe privinţe: am prea mult orgoliu, ca să mai pot fi vanitos...

Cred că nu greşesc dacă spun că un scriitor, conştient de valoarea şi de rolul său în societate, nu are de ce să caute – în sensul că nu are de ce să prefere – anturajul unor scriitori mediocri. Iată de ce, în modestia mea destul de orgolioasă, eu mă vâr mereu între cei mai buni, pentru că numai vecinătatea lor mă stimulează. Când voi deprinde ce anume este invidia – lucru pe care nu-l văd posibil! – nu voi mai fi eu însumi. Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează.

Este drept că, în general, scriitorii sunt socotiţi a fi extrem de susceptibili, şi că nimeni nu se mai miră dacă doi scriitori de valoare "îşi dau în petic". Chiar dacă contemporanii lor îi judecă, posteritatea află suficiente motive de a transfera o gâlceavă măruntă şi penibilă, determinată de interese meschine, într-o dispută "de idei". Ceea ce s-a petrecut, cu decenii înainte, între Arghezi şi Ion Barbu a devenit un simplu capitol de istorie literară, din care orice conotaţie subiectivă a dispărut sau a îmbrăcat forma nobilă a unei diferenţe de "arte poetice". Eu cred că e foarte bine că se întâmplă acest lucru; este indicat ca Istoria literară să şteargă ridurile, grimasele şi "aluniţele" de pe obrazul prea crispat al Vieţii literare. Suntem cu mult prea sensibilizaţi de răfuielile meschine ale tuturor veleitarilor literari care-şi cumpără genialitatea postişă de la chioşcul de ziare din colţ. Într-o epocă invadată de V.I.P.-uri – de tot soiul – care nu sunt decât surogatul efemer al personalităţii, dar care "înghit" cu lăcomie înspăimântătoare toate resursele ce s-ar cuveni culturii adevărate – este bine, este chiar necesar ca gura falselor valori să fie redusă la tăcere.

Întrebarea este dacă marea cultură este tot atât de neputincioasă ca şi democraţia autentică să-şi producă anticorpii trebuincioşi pentru a lupta împotriva sub-culturii care o infectează zi de zi.


Notă: Interviul cu Ştefan Aug. Doinaş, a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 582/ 28 aug. 2001
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer