Dan C. Mihăilescu: La noi se ştie Eminescu la nivel de romanţă...

Radu Pavel Gheo: Domnule Mihăilescu, în momentul în care a apărut acea polemică legată de Eminescu, dumneavoastră aţi avut o poziţie care mie mi s-a părut a fi de centru, una dintre puţinele, de altfel. Aţi şi mărturisit la un moment dat că v-aţi deplasat interesul dinspre Eminescu înspre Caragiale. De ce aţi făcut asta?

Dan C. Mihăilescu: Da, lucrul este adevărat. Eu am debutat în 1982 cu o carte despre Eminescu, făcută la 24 de ani şi ... Pot să spun că la 20-24 de ani eram îmbibat de romantism, de cărţile lui Albert Béguin, Jean-Pierre Richard, de Negoiţescu... Citeam Baudelaire, Rimbaud, umblam prin cimitire, recitînd Lautréamont, adică eram în perioada aceea mistică a acneei de la 18-20 de ani. Pe de altă parte Eminescu, cum bine ştim, a fost după aceea confiscat de Ceauşescu, şi asta la un mod îngrozitor. Adică l-au fetişizat şi l-au transformat numai în autorul lui Împărat şi proletar, l-au identificat numai cu Mircea şi Baiazid. Bun... atunci, dintr-o insurgenţă, dintr-un fel de rezistenţă la ceauşism, la comunism în general, am început să dăm cu sîc din Isarlîk, am început să practicăm ludicul amar, sastiseala, un amestec din ăsta de Cioran şi Caragiale - cum am mai spus -, şi am trecut cu arme şi bagaje la Caragiale, din motive de rezistenţă nu neapărat politică, ci de rezistenţă morală, intelectuală. Rîsul era un fel de igienă a gîndirii, Caragiale mergea şi atunci... Îmi pare rău că am renunţat. Că după 1989 am revenit oarecum la Eminescu sau la fiinţa noastră caragialo-eminesciană, cum îi zice Ulici, este adevărat. Astfel încît, în firea mea fiind amîndoi, Caragiale de-o parte, Eminescu de alta, ca şi... cum să spun... eul diurn şi eul nocturn al nostru, de-aia am avut o poziţie de mijloc. Asta trecînd peste faptul că eu însumi sînt un tip ezitant, dilematic, interogativ. Totdeauna îmi place să văd şi faţa bună şi faţa rea a unui lucru şi nu-mi place maniheismul. Bun. În ceea ce priveşte acel număr din "Dilema", eu nu ştiu de ce a scandalizat aşa de multă lume, fiindcă a fost o foarte bună tulburare a lui Eminescu, adică i-a făcut un serviciu enorm. Pe de altă parte, cei care fac astăzi iconoclastie pe seama lui Eminescu au ei înşişi datoria să-l demoleze, dacă vor, cu argumente. Adică se poate face o carte - ştiu eu - ca un joc mental de 100 de pagini, în care să-i iei poeziile gen Alecsandri, cu Rodica..., sau să iei în rîs un poem ca Antropomorfism şi să-l contrapui Luceafărului. Altminteri, mă îndoiesc că acest lucru se poate face altfel decît ca un joc mental. Adică Eminescu nu poate fi demolat. În anii aceştia avem nevoie de o nouă priză la el; cei care astăzi citesc postmodernism sau cei care au copilărit în generaţia Beatles, Rolling Stones, pînă la Guns'n'Roses îl vor priza via Guns'n'Roses, dacă vor. Eu cred că se poate şi aşa. Cred că datoria exegezei este tocmai asta: să-i apropie pe tineri, să apropie generaţia B.U.G. Mafia măcar de ceva din Eminescu, dacă se poate. Măcar de exemplul său biografic, adică de exemplaritatea lui morală, spre care a tins Noica în ultimii ani, fiindcă, dacă ştiţi, Noica nu a vrut să pluseze estetic pe Eminescu, n-a vrut să-l propună ca pe un poet sau un romantic în linia Novalis, Goethe etc. El a vrut să ne dea un exemplu moral, un exemplu de creativitate, fiindcă - poate după Hasdeu şi înainte de Eliade - Eminescu este cel mai puternic exemplu de autoconstrucţie de la noi. De-aia i-a spus Noica "omul deplin", fiindcă avea o asemenea foame de cunoaştere, încît a mers în istorie, în alchimie, în astronomie, în economie, în politologie...

R.P.G.: Două lucruri aş fi vrut să menţionez şi eu. În primul rînd că şi în numărul respectiv al "Dilemei", ca şi în multele reacţii care au apărut după aceea, nu opera sau personalitatea lui Eminescu au fost "atacate" în primul rînd - cu două sau trei excepţii -, ci mitul creat. Şi, în al doilea rînd, nu credeţi cumva că exact cei care au scris acolo, care erau totuşi majoritatea inşi de 20-25 de ani, formaţi în timpul şcolii comuniste, în liceu sau în facultate, nu cumva au avut şi ei aceeaşi reacţie ca şi cea pe care aţi avut-o dumneavoastră în momentul deplasării interesului spre Caragiale?

D.C.M.: În mod sigur. După cum ştim din Biblie că "Abyssus abyssum invocat", adică răul cere rău, şi o extremă naşte o altă extremă. Adică la voi sau la cei din "Dilema" a fost probabil şi reacţia de exasperare în faţa mitului găunos, reacţie pe care a avut-o şi Cioran prin anii '33-'34 în faţa unei Românii vlăguite. secătuite, amorfe... Aşadar, se poate ca această reacţie de exasperare să fi fost exact un răspuns pe măsura răului făcut de propaganda ceauşistă cu Eminescu, fiindcă el a fost utilizat în permanenţă ca pretext pentru lozinci, pretext pentru moralizare păguboasă, pretext pentru tracomania şi dacismul infernal care erau menite nu să slujească ideea de România, ci cultul lui Ceauşescu. Eu n-am nimic împotriva naţionalismului care nu devine antinaţional. Eu cred că există germeni în el pentru absolut orice. Aşa cum Simona Popescu a reuşit să analizeze Antropomorfism cam în cheia în care se analizează Luceafărul de zeci de ani, nu văd de ce alţii, cei care astăzi au de 20-23 de ani, să nu vină să ia cu totul şi cu totul alte texte. Există poeme, cum este Miradoniz, care sînt cu totul altceva decît Sara pe deal. Adică noi îl ştim pe Eminescu cel al "poporului", adică al maselor de oameni ai muncii, care acum se arată atît de scandalizate de acel număr din "Dilema". Eu pun pariu că ei nu ştiu din Eminescu decît două sau trei texte. Dacă le pun acuma brusc sub ochi Panorama..., se sperie, spun că ăsta nu e Eminescu, n-a scris el aşa ceva. La noi se ştie Eminescu la nivel de romanţă, Pe lîngă plopii fără soţ şi nu mai ştiu ce, în cel mai bun caz la nivelul formaţiei Mondial, Atît de fragedă, te-asameni... Deci va trebui să se mai facă multe pentru el, dar în primul rînd să avem grijă de latura biografică. Eu sînt fericit că a apărut ediţia asta de 100 de scrisori inedite (Dulcea mea doamnă/ Eminul meu iubit, Editura Polirom, Iaşi, 2000 - n.rep.), fiindcă aicea reapare masiv omul, omul viu. Eu sînt fericit că există un text în care Veronica Micle îi spune lui "tropoţel", iar el îi spune "momoţel"sau "poţoţoni" sau mai ştiu eu cum. Şi presupun, adică sper că, din contactul cu omul ăsta foarte viu, tinerii care alternează extraordinar disperarea cu optimismul, jucăuşenia cu neliniştea în faţa morţii, sper - zic - că se vor apropia mai mult de el.

R.P.G.: Unul dintre criticii şi poeţi cei mai importanţi din Iaşi, deşi mai puţin mediatizat, Ovidiu Nimigean, era de părere că acest volum de corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle nu aduce foarte multe lucruri noi. Cei care au citit cu atenţie celelalte scrisori, cele cunoscute anterior, pot să regăsească aici aceleaşi lucruri.

D.C.M.: Exact cu asta am început şi eu... cred că am scris-o în primul sau al doilea episod din cele 5 articole pe care le-am publicat în revista "22" despre această carte. Cred că în episodul întîi am spus clar că volumul nu aduce nimic spectaculos, adică nu înnoieşte absolut deloc eul lui Eminescu aşa cum îl ştiam noi, cum îl ştiam din ce s-a tipărit pînă acum. Deci nu trebuie să căutăm decît forţa de impact pe care o vor avea aceste texte la generaţia dumneavoastră. Noi, cei care ne-am hîrşit în documente şi ştim epistolele lor de mult, care am citit cărţile în care Eminescu era psihanalizat - cele ale doctorilor Vlad şi Nica -, noi nu avem şocuri mari. Doar că lucrurile pe care le ştiam se amplifică extraordinar. Dar nu noutatea e de luat în seamă aici. Practic nu există lucruri noi, dar totul se detaliază, se nuanţează, şi ni se expune eul eminescian. E un fel de ecorşeu, un fel de autochirurgie - involuntară, fireşte - şi care e... mă repet, fiindcă titlul articolului meu suna chiar aşa - Sublimul de pămînt. Această formă fără fond, cum devenise mitul Eminescu pe fond ceauşist, se reîncarcă de pămînt în sensul bun: Eminescu redevine om, fiinţă animată de pasiuni, îşi recapătă forţa gravitaţiei. Eminescu coboară în sfîrşit de pe soclu pe Pămînt şi îl putem vedea viu, printre noi. Acuma, dacă noi nu vom fi demni şi ne vom purta bicisnic, precum oamenii din Zamolxe, piesa lui Lucian Blaga, dacă vom da cu piatra în el, cel viu, n-avem decît. Asta e şansa noastră şi, dacă o ratăm... vorba lui Cioran: încă o dată, n-a fost să fie.