Despre ce vă povestesc eu aici nu s-a scris în ziare, n-a apărut nicio ştire pe posturile de televiziune. Poliţiştii nu s-au ocupat de caz pentru că victima nu a depus plângere, nici n-ar fi putut cum din moment ce Omu este mut din născare. Cum nu s-au lipit pe stâlpi poze cu dispărutul, vă dau eu semnalmentele: 1,75 înălţime, lăptos la piele şi-un fular verde bine încolăcit la gât.
N-au existat martori, dovezi, amprentele rămânând ascunse în buzunar, iar acesta lipit de haina ce-a fost aruncată în râu. În filmele americane cu psihopaţi, după un caz de dispariţie sau după o crimă, scafandrii se aruncă în mare sau în râurile murdare, de unde ies cu câte un papuc, cadavru sau automobil plin de alge şi împuşcaţi.
Aici n-ar fi fost nevoie de ei. Râul e mai mult o gârlă împuţită, în care până şi gâştele şi porcii refuză să se scalde. Haina de velur, maro, devenită zdreanţă, se vede şi acum undeva lângă podeţ, agăţată în crăci rupte şi gunoaie menajere. Mai sunt acolo cutii de conserve, un capac de wc, însă n-au legătură cu cazul. Oricine are cizme de cauciuc ar putea să intre în apă, să ia haina şi s-o ducă la Poliţie.
În acea zi maşina a alergat iute lăsând casele în urmă, depărtându-se de locul faptei. Cerul era plumburiu, întretăiat de vălutuci de fum, aşa cum se cuvine când se întâmplă o tragedie. Stoluri mari de ciori, neavând ce face se învârteau încolo şi-ncoace, croncănind în lehamite peste străzile înfundate. Mi s-ar fi părut totul şi mai cutremurător dacă ar fi fost un soare vesel, lăbărţat peste acoperişurile înzăpezite, din acela care mai apare în zilele de decembrie, când ies copiii la derdeluş.
Întreg Omu n-ar fi încăput pe bacheta din spate, nici în portbagaj, iar de îndesat în valize nici nu putea fi vorba, că doar nu erau chinezi. Tăindu-l în trei bucăţi le-a fost uşor. Capul şi trunchiul în spate, restul în portbagaj, pe roata de rezervă. Avea obrajii mototoliţi când l-au scos, e adevărat, cu grijă. După ce i-au împreunat părţile de trup, fără să-i ceară părerea l-au aşezat lângă doi copăcei lipiţi de zidul casei, chiar lângă stâlpul de iluminat, să-i ţină becul de urât noaptea. În loc de căciulă i-au pus o pălărie tuciurie pe cap, probabil împrumutată de la teatru, i-au dat şi-o mătură din lemn de tei, cu paie sfrijite. Un ochi şi-l pierduse pe drum sau a rămas în maşină, sub banchetă. I-au îndesat altul, negru ca penele de cioară, puţin mai mare decât cel drept.
La casa lui o ducea bine, din când în când copiii îl mai îndopau cu zăpadă de se rotunjise la burdihan ca un popă de ţară ce se hrăneşte doar cu găini fripte, colivă şi lapte de bivoliţă. Avea zile de entuziastă euforie privind pisicile ce se alergau pe acoperişuri.
În locul unde a fost dus s-a sfrijit, din obrajii bucălaţi au rămas doar urmele. Şi acum îl batjocoresc potăile de cartier, lăsându-i dâre de pipi pe spinare, iar într-o dimineaţă un vecin şi-a parcat maşina chiar la un milimetru de stomacul lui, ceea ce trădează o totală lipsă de respect şi consideraţie. Noaptea fâşii oblice de ninsoare apoasă îl lovesc din toate părţile.
Ştiu unde e, dar mi s-a interzis să spun, prin urmare n-am văzut nimic şi nici n-am povestit.