La fel de interesant ar fi şi un proiect despre oamenii cu acufene, cei care sunt chinuiţi de nălucile sonore din urechi, de la ţiuiturile banale, la zgomotul monoton de valuri ce se sparg de ţărm sau orchestrele care fredonează fals. Da, există oameni cât se poate de sănătoşi psihic, care din când în când aud tromboane, flaute sau viori scârţâind exasperant, deşi lângă ei nu este nici o orchestră. Peste 2,5 milioane de oameni din întreaga lume nu pot să doarmă, să se plimbe, să meargă la lucru, să se uite la televizor, să-şi spele hainele sau să mănânce un măr. Ţiuiturile şi duduiturile te pot înnebuni.
Cum se poate fotografia aşa ceva?
Urechi, urechi, urechi, de toate formele şi culorile, tinere şi bătrâne, fragede, translucide sau grosolane, cu smocuri de păr, găurite de cercei sau simple ca nişte cochilii părăsite de melci. Degeaba. În zadar aş tapeta pereţii unei încăperi cu zeci de fotografii uriaşe, oamenii ar vedea doar nişte pavilioane cartilaginoase, n-ar putea să bănuiască nălucile sonore doar dacă cineva le-ar şopti uşor peste umăr despre ce este vorba.
La vernisaj voi chema bolnavi de acufene. Poate că un posesor de ureche auzitoare de viori se va îndrăgosti iremediabil de posesoarea unor urechi auzitoare de tromboane. Din unirea lor sigur nu va ieşi o uvertură măiastră, ci doar o scârţâială tristă, când molcomă, când stridentă, inteligibilă doar pentru ei, atunci când vor zăcea între aşternuturi, imediat după ce-au făcut schimbul de salivă, spermă şi secreţii, sudori şi acufene. Sau o auzitoare de tablă zgâriată cu creta se va consola în braţele unui auzitor de picuri căzători din robinet. În fond va fi vorba despre singurătăţi care pentru o clipă se vor întâlni şi amesteca de-a dura într-un talmeş balmeş sublim.
Anul trecut, o sărmană cu duhul s-a repezit la un trecător ce mergea atent la gândurile lui, smulgându-i cu dinţii lobul urechii drepte. Sângele a ţâşnit în acelaşi timp cu urletele de durere, sunete năuce, nedumirite de ceea ce tocmai se întâmplase. Femeia n-a putut să explice ce anume o apucase, de ce-a sărit tocmai la acel bărbat şi nu la altul, dacă îl cunoştea – nu, nu îl văzuse niciodată până atunci. I s-au tot pus întrebări de bun simţ, care n-aveau nimic de-a face cu ceea ce gândea ea atunci când s-a repezit cu tot trupul şi gura căscată, mâinile încordate ca nişte gheare de uliu.
Un alt bărbat de la mine din oraş, munţoman liniştit, a plecat într-o dimineaţă în capitală, cu treburi. Era bine sănătos, cu cele două urechi lipite de-o parte şi de alta a capului. Seara s-a întors doar cu o ureche, nu mai ştiu cu care dintre ele. Un necunoscut îl confundase pe stradă cu altcineva, era vorba de o datorie veche, oricum, se repezise cu briciul, strigându-i o înjurătură de mamă, apoi a fugit. Numai după chipurile şocate ale trecătorilor care au asistat la scenă şi-a dat seama că urechea îi zăcea în băltoaca de la picioare. Mă întreb, stupid, dacă agresorul are coşmaruri noaptea, dacă visează cum taie dintr-o mişcare de încheietură zgârciul numit pavilion extern, făcut ca să primească şoapte, ţipete, vorbe de alint sau duşmănoase.
Acum trei zile, la magazin, un bărbat a cumpărat două urechi de porc. I-a spus vânzătoarei că le va săra şi pipera, le va frige pe plită. La ora asta precis că n-a mai rămas nimic din ele. După ce s-au fript, au intrat în gură, au fost mestecate, înghiţite, au alunecat prin maţe până în stomac, au ieşit pe gaura din dos, au căzut în WC, de acolo, după ce apa a fost trasă, în conducte. Din maţele blocului nu mai ştiu unde au ajuns.
Dacă aceasta ar fi fost o povestire de groază, şi nu o lecţie de fotografie, atunci bărbatul pofticios ar fi fost bântuit toată viaţa de guiţăturile de groază ale animalelor, scoase înainte de tăiere.
L-aş fi pozat în bucătărie, stând pe scaun, lângă aragazul aprins. Pe plită, urechi umane, din cauciuc, iar cele de porc, legate de capul bărbatului.