Vara acesta am citit ştirea, într-un ziar oarecare. Date seci, care nu lămureau nimic. Nu spuneau de ce Dmitri Nikolaev s-a oprit tocmai în piaţa Lev Tolstoi, de ce în acea dimineaţă şi nu în alta, de ce a rămas doar în slip şi dacă şi-a aşezat frumos costumul şi cravata, lângă el, pe trotuar. Nu se preciza nici ce s-a întâmplat după arestare, dacă a fost imediat eliberat, dacă a plătit amendă, a fost concediat, internat la nebuni, dacă a fost părăsit de iubită sau de soţie, dacă prietenii i-au întors definitiv spatele, în urma gestului necugetat, dacă a ajuns boschetar, dacă, dacă, dacă. Aş fi vrut să ştiu şi primele cuvinte pe care le-a rostit după ce şi-a depăşit mutismul, imediat după dezmeticire. Poliţiştii l-au trezit din contemplare, scuturându-l de umăr, ca în cele din urmă să-l ridice de braţe ca pe un neputincios.
Poate am mai vorbit de Dmitri Nikolaev, nu mai ştiu. Din când în când îmi amintesc de el, în momentele când zăresc pe stradă câte un trecător ce-a rămas înţepenit în puhoiul de oameni, cu faţa către soare, probabil ca să se încălzească. Alteori astfel de trecători se uită aşa în jur, năuci, fără să vadă ceva anume, aparent fără să simtă îmbrânciturile, coatele primite în stomac.
P.S.
Săptămâna care tocmai a trecut, am aflat că Iepurele a fost desenat de un artist pe nume Color. Mai poate fi zărit în alte ganguri din Braşov, în Bucureşti şi la Budapesta.
Poate că într-o zi o să dau ochii pe stradă de Oblio, cu al lui Săgeată, de o girafă cu ochii cruciş, de motanul lui Bulgakov, de lumea din Alice în Ţara Minunilor. Şi dacă nu, o să-mi desenez singură pe ziduri. Melci, măgari, umbrele, baloane, ceşti de cafea, ibrice, balene, pinguini, bocanci, valize, avioane cu motor, ochelari, mănuşi vesele, pălării.
