Alexandru Solomon: Nu sunt documentaristul procuror care îşi înfierează martorii

Marele jaf comunist a fost aplaudat în 2004 la TIFF, dar nu şi-a găsit locul pe ecranele noastre, mari sau mici decât după mai bine de un an. Lucrurile despre care vorbeşte s-au petrecut acum o jumătate de secol. CNC-ul a respins proiectul, iar TVR nu s-a arătat interesată în condiţiile în care BBC şi Arte l-au îmbrăţişat din prima. Să fie povestea adevărată şi azi? Marele jaf comunist arată, dar nu dezvăluie şi veţi ieşi de la film cu întrebări. Noi am fost mai norocoşi, că am avut pe cine să întrebăm. Regizorul Alexandru Solomon ne-a spus multe despre documentarul său, dar concluzia vă lăsăm să o trageţi singuri. El aşa ar fi procedat...


L.P.: Cum a început?
A.S.: Prima oară am prezentat un sinopsis în august 2000. Ce m-a convins a fost vizionarea filmului Reconstituirea a lui Calotescu. Am filmat în vara lui 2003 şi filmul a fost gata în 2004.

L.P.: Cum ai ajuns la titlu?
A.S.: Primul titlu a fost în engleză pentru că eu am scris mereu în engleză pentru clienţii străini. E mai degrabă o replică la celebrul Great Train Robbery. Apoi trebuia să existe referinţa la comunism. În franceză e Camarades gangsters, levez-vous, fiindcă Arte n-a vrut să avem cuvântul hold-up în titlu. Toată lumea m-a întrebat acum patru-cinci ani de ce nu fac un film de ficţiune despre asta.

L.P.: Şi de ce nu?
A.S.: Pentru că cred că povestea asta merită o tratare de documentar şi nu o reconstituire cu mijloacele ficţiunii, tocmai pentru că e vorba de un film în film şi de manipulare şi propagandă, iar eu nu puteam să mai adaug încă un strat de ficţiune peste ficţiunea propagandei lui Calotescu.

L.P.: Cine te-a sprijinit?
A.S.: Întâi am pregătit şi am dezvoltat proiectul printr-un program european, Discovery Campus, unde am mers de patru ori în decursul unui an şi unde l-am rescris şi prezentat. La sfârşit acolo a avut loc o sesiune de peeching unde îţi vindeai proiectul, sesiune în urma căreia Arte şi BBC s-au arătat interesate. După Arte şi BBC, am găsit un co-producător francez, E Film DC, o companie foarte prestigioasă. Şi ea a reuşit să convingă şi France 2. Astfel, când am venit în România aveam două treimi spre trei sferturi din deviz. În România producătorul român Tudor Giurgiu şi Libra Film, au înscris proiectul la CNC, unde am fost refuzaţi. Am făcut contestaţie, diverse plângeri, şi până la urmă ni s-a acordat finanţarea.

L.P.: Care a fost motivul pentru care a fost respins?
A.S.: Nu s-a dat nici un motiv.

L.P.: A costat mult?
A.S.: Foarte mult. Cam 400 de mii de euro. Ţi-e şi ruşine să spui o asemenea sumă, dar fiind co-producţie lucrurile sunt şi mai scumpe. Şi apoi s-a muncit la el un an de zile, ca la un film de ficţiune.

L.P.: De ce ai ales vocea lui Victor Rebengiuc să nareze?
A.S.: Pentru că e un actor extraordinar şi era nevoie nu de un comentariu rece de narator de televiziune, ci de un comentariu cu multe nuanţe. În plus vroiam o voce cunoscută care să se mire şi să se întristeze o dată cu noi.


Nişte comunişti evrei dau o spargere la bancă în anii '50


L.P.: Cum s-au implicat familiile celor dispăruţi în poveste?
A.S.: Membrii familiilor celor care au fost executaţi atunci, sunt, evident, traumatizaţi şi azi. Erau copii pe atunci şi le-au dispărut părinţii de la o zi la alta într-o poveste cu final incert. Sigur că asta e o traumă şi e foarte delicat. Ei au fiecare versiunea lor. Fiul lui Alexandru Ioanid, care apare în film, îi încarnează, dacă vrei, şi pe ceilalţi. Şi am ţinut să fie şi versiunea lui în film, chiar dacă e diferită de ceea ce credeam eu, pentru că aşa era corect. Pe de altă parte eram solidar cu el în ceea ce a întreprins pentru a-şi vedea dosarele. El făcuse cerere cu doi ani jumate înainte să vadă dosarele şi nu i se dăduse nici un răspuns. Şi, surprinzător, întâmplare sau nu, când l-am chemat la Bucureşti pentru filmare, l-au sunat că dosarele sunt pregătite şi îl aşteaptă (râde). Şi asta m-a bucurat, fiindcă era un rezultat concret, în afară de ceea ce făceam noi, cinema.

L.P.: Cum ai reuşit să îi convingi pe cei de la Securitate să participe la film?
A.S.: N-a fost uşor. Toţi au suspiciuni, poate de asta a şi durat atât pregătirea. M-am văzut cu ei de mai multe ori până să îi conving. Dar cred că au simţit că nu ţin partea nimănui în povestea asta şi că nu sunt genul de documentarist procuror care îşi înfierează martorii. Chiar şi aşa, unul dintre ei a intrat în sala unde filmam şi unde îl aşteptam pregătit, şi mi-a zis: "nu îţi dau nici un interviu!". Şi s-a aşezat pe scaun, am vorbit două ore şi la sfârşit s-a ridicat şi a zis: "dacă foloseşti ceva din ce am zis eu aici, te dau în judecată!" Dar nu s-a întîmplat aşa ceva. Oricum, selecţia personajelor a fost grea, am ales 16 din 100 şi ceva.

L.P.: Partea cu evreii mi s-a părut foarte importantă.
A.S.: Da, există un tabu aici. Se spune că evreii au adus comunismul, dar nu se mai spune şi partea a doua a poveştii, că regimul comunist a devenit la un moment dat antisemit - a vrut să scape de evrei şi să se prezinte ca un regim naţional veritabil, nu importat. Şi cam în momentul ăla se situează jaful şi, contextual, lucrul ăsta e important ca să înţelegi de ce regimul de atunci a vrut sa facă un film care să demonstreze că oamenii ăştia sunt nişte bandiţi prin naştere. Totul se încadrează, într-un fel, în retorica aia: evreii se ocupă cu bani şi, în consecinţă, sparg şi bănci şi nu sunt oamenii dintre noi în care putem avea încredere. Şi povestea a şi fost folosită după aceea, cum spun şi în film - să se facă epurări, să se definitiveze de fapt epurările minoritarilor evrei sau chiar unguri din aparatul de stat. Sigur că e importantă.

L.P.: La film publicul a râs mult.
A.S.: Am vrut să se râdă. E un subiect tragic, dar cred că comunismului românesc, cum a zis Bellu Zilber cred, îi e specific un amestec de Caragiale şi Stalin. Este un amestec de comic grotesc şi de teroare şi mizerie. Securiştii sunt foarte comici. Rigiditatea e întotdeauna comică. Aşa că nu m-a deranjat deloc că s-a râs, ba din contră! Cred că amestecul ăsta de râsu'-plânsu' e bun şi e specific vremurilor pe care le-am trăit.

L.P.: Unde îl vezi mai bine? La cinema sau la televiziune?
A.S.: Una cu alta nu se contrazice. Circuitul normal ar trebui să fie cinema - DVD - televizor. Dar cred că el e un film făcut mai degrabă pentru cinema. Un film pe care trebuie să-l vezi în sală, să te scufunzi în scaun şi să stai o oră şi un sfert. Dar a mers foarte bine la televizor în ţări străine.


Publicul e mai deştept decât cred cineaştii de obicei

L.P.: Spuneai la un moment dat că iniţial ţi-ai propus să afli adevărul, apoi ai constatat că nu se poate. De fapt care este menirea documentarului tău?
A.S.: Nu să aflu adevărul ci să aflu explicaţia, motivaţia celor şase personaje care au jefuit banca. Un fel de adevăr a reieşit. Sigur că menirea e să descoperi un adevăr. Dar cred că adevărul acelei epoci este că nu mai poate fi descoperit şi că sub atâtea straturi de manipulare nu mai poţi ajunge la motivaţia reală a unei acţiuni. Dar ceea ce poţi să înţelegi este cum se poate ajunge ca o lume întreagă să fie complet distorsionată de manipulare. E o lume în care încă trăim, nu e aşa îndepărtată.

L.P.: Şi va fi o temă preponderentă pentru documentarele tale?
A.S.: Mi-e greu să zic, că nu îmi planific.

L.P.: Vei face un documentar despre Europa Liberă.
A.S.: Da, e un soi de continuare, că e tot vorba despre mass-media. Nu despre cinematograf, ci despre radio şi tot despre comunism dar dintr-o perioadă ulterioară celei în care se petrece jaful. Ceea ce mă fascinează în povestea cu Radio Europa Liberă e că într-o epocă în care nu aveai televiziune decât două ore pe zi cu Ceauşescu şi un singur ziar care nu se putea citi, principala putere mediatică era un post de radio emis dintr-o ţară străină de fapt şi căruia românii i-au delegat tot ce aveau de spus.

L.P.: Florin Iepan, un alt documentarist al momentului, zicea că preferă un documentar la limita deontologiei, dar care să aibă un impact mare asupra publicului şi îl dădea exemplu pe Michael Moore, al cărui documentar manipulează.
A.S.: Eu cred că, fie că îi spunem manipulare fie că îi spunem un punct de vedere, lucrurile sunt greu de separat. Ideea că documentarul este o oglindă obiectivă, este falsă. Nu există oglindă fără distorsiuni. Şi cred că în spatele oricărui realizator serios există o intenţie de a spune ceva. În cazul Marelui jaf... pot să spun că a fost cel mai delicat din punct de vedere moral faţă de adevărul poveştii, pentru că existau oameni care credeau lucruri complet diferite şi fiecare avea o legătură puternică cu cazul ăsta. Unii au avut de suferit, au pierdut părinţi sau rude în povestea asta, deci nu puteai, pe de o parte, să nu-i laşi să-şi spună versiunea, pe de altă parte să laşi ca versiunea lor să dezechilibreze totul şi să predomine. Şi cred că aici e problema deontologică.

L.P.: Şi intenţia ta care a fost?
A.S.: Intenţia a fost de a arăta că noi încă tragem ponoasele, că lumea noastră e încă intoxicată de prejudecăţile acelei vremi, de manipulare şi minciună. Că la un moment dat trebuie trasă o linie şi trebuie provocaţi oamenii să se confrunte cu povestea asta.

L.P.: Iepan spunea că pentru el e foarte important să facă un produs mainstream. Ce părere ai în ceea ce te priveşte? El mai spunea că e important să te situezi în afara subiectului în mod obiectiv şi să îi dai o valoare universală.
A.S.: Da, cu asta sunt de acord. Dar nu înseamnă că te duce la mainstream. Povestea ar trebui să fie universală în tot cazul. Şi mai trebuie, cred eu, să îi laşi omului libertatea de a gândi şi judeca ce îi prezinţi. Să nu îi dai totul mură în gură. Publicul e mai deştept decât cred cineaştii de obicei.


Ca documentarist cauţi lucruri care sunt în aerul timpului

L.P.: După proiectul cu Europa Liberă mai ai ceva în vedere?
A.S.: Acum fac în Franţa o docu-ficţiune. Un film despre un personaj care n-a existat, dar făcut cu mijloace documentaristice, cu arhivă, cu poze. E despre o fotografă născută la Strassbourg la 1900, Strassbourg fiind întotdeauna un oraş de graniţe ce a schimbat naţionalitatea de cinci ori în 100 de ani. E un film despre identitate dar şi despre în ce măsură mai putem recupera ceva din trecut prin imagine. Mă învârt în jurul cozii într-un fel. Sau de asta m-a solicitat compania franceză care îl face, pentru că ştiau că e oarecum aproape de ceea ce fac. Apoi, Europa Liberă e un proiect vast pentru anul viitor. Şi se va filma în multe locuri, inclusiv în România, ceea ce, din nou, îl va face foarte scump. Deci nu mai devreme de sfârşitul anului viitor pot să-mi pun problema asta. Ceea ce e frustrant - ca documentarist ai tentaţia să faci lucruri cât de cât actuale sau care sunt în aerul timpului. Pe de altă parte cred că e o problemă falsă pentru că aerul timpului nu se schimbă, sau ăla care se schimbă nu e esenţial, e superficial. De aia zic că Marele jaf... rezistă şi după un an jumate, deşi îmi pare rău că nu a ieşit atunci.

L.P.: Intenţionezi să faci şi film de ficţiune?
A.S.: Nu, dar nici nu îmi pun o barieră. Dacă fac un documentar, mi s-a reproşat deseori că e la limita ficţiunii. Chiar despre Marele jaf comunist mi s-a spus că e destul de ficţiune, ca impresie pe care o lasă, ca spectacol. Eu nu cred că documentar e numai genul ăla de observaţie frustă.

L.P.: Mai e o problema. Documentarul e considerat la noi un gen minor.
A.S.: Asta am mai corectat un pic.

L.P.: Crezi că se va schimba?
A.S.: Da, în clipa în care televiziunea sau televiziunile româneşti care modelează publicul ca din lut, se vor interesa mai serios de documentar şi vor înţelege că e misiunea lor să facă documentar. Apoi ţine de public, care e sătul de documentar în forma lui de Sahia. Asta e o specie care moare greu.

---

"Cred că documentarul trebuie să şi distreze, să şi emoţioneze şi să nu mai fie specia aia doctă care ne învăţa de la tablă ce să credem despre Mihai Viteazul."


"Revitalizarea documentarului românesc".

Aşa se numeşte programul derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI). Prezentându-ni-l, Ioana Avădani, directorul executiv al CJI, explică de ce documentarul e pe val, de ce are public şi de ce televiziunea trebuie să facă repede ceva pentru el.

"Cu destul de mulţi ani în urmă documentarul era o formă de artă destul de bine reprezentată şi chiar foarte bine practicată în România. Televiziunea comercială a îngustat foarte mult nişa documentarului, astfel încât în grilele actuale aproape că nu mai este loc pentru el, deşi televiziunea e principalul vehicul de propagare a producţiei de documentar. Pe de altă parte, vedem că în ultimii ani audienţele au scăzut. Populaţia a migrat în mare parte către Discovery şi Animal Planet, programe specializate pe documentar.

Documentarul este o formă de conservare a istoriei recente. Şi credem că prin scăderea producţiei de documentar, noi pierdem o bună parte din istoria zilelor noastre. Succesele din ultimii ani pe care le-au avut tineri realizatori în domeniul documentarului ne arată că există pe piaţă potenţial de performanţă. Ne-am gîndit să încercăm să valorificăm acest potenţial aşa cum ne stă nouă în putere, în limita mandatului Centrului pentru Jurnalism Independent, prin promovarea documentarului ca gen jurnalistic şi prin apropierea lui de televiziune. Programul este permanent şi are două linii principale: educarea tinerilor profesionişti de televiziune şi a studenţilor din facultăţile de jurnalism despre ce înseamnă să faci documentar şi dezbaterea iniţial profesională şi ulterior publică pe tema poziţiei documentarului în sectorul audio-vizual.

Încercăm să atragem atenţia managerilor de canale de televiziune pentru a încerca să găsească în grile loc pentru documentar, şi să tragem un semnal de avertizare în ceea ce priveşte cota de producţie independentă pe care aderarea la Uniunea Europeană o presupune, iar documentarul este o foarte bună piaţă de producţie independentă şi, de asemenea, să atragem atenţia asupra lipsei de resurse pentru producerea de documentar românesc. Documentarul este un gen scump: presupune documentare, muncă de teren şi profesionişti de prima mână. În piaţa noastră se observă o tendinţă de cumpărare a documentarelor mai vechi şi de mai mic impact - aşa-numitele filme la kilogram, pe când din moment ce există o apetenţă a publicului pentru acest gen, industria şi-ar face singură un bine dacă ar investi acum pentru a dezvolta această nişă de piaţă.

Vom lucra cu regizorul Alexandru Solomon, cel pe care am testat programul, beneficiind de avantajul pe care ni-l oferă lansarea oficială a Marelui jaf comunist, cu cei de la TV Etalon Vîlcea, unde au o echipa de documentarişti foarte premiată, printre care Diana Deleanu, şi îl avem deja în interiorul Centrului pe Sorin Avram, un ştirist de televiziune care a lucrat în documentar. Aşteptăm de asemenea pe alţii care vor să participe la acest gen de program - abordarea noastră este inclusivă. Atâta timp cât genul este promovat, oricine este binevenit.

Undeva la jumătatea lui octombrie, vom începe să avem întâlnirile cu studenţii pentru educarea gândirii critice în domeniul documentarului şi vom încerca să organizăm la intervale regulate dezbateri pe teme legate de finanţarea, distribuirea şi gestionarea documentarului. Dorim să vedem care este pulsul documentarului în speranţa că mai mulţi studenţi la jurnalism se vor apropia de documentar ca de un gen care le este propriu, iar în momentul în care cei care vin din şcoala de cinematografie vor simţi nevoia sau vor vedea valoarea programului, sunt bineveniţi pentru că cred că sinergia dintre cele două grupuri, cel cinematografic şi cel de newsworth journalism este foarte importantă.

Cred că documentarul e va creşte în următorii ani şi, ca întotdeauna, nouă ne place să fim acolo unde lucrurile încep să se întâmple. În plus, am vrea să intrăm puţin în producţia de documentar, să îi învăţăm pe tinerii profesionişti şi cum se face."

(Interviu preluat din Revista HBO, noiembrie 2005)