Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir: Proiectul nostru nu se înscrie într-un trend - Explorări în comunismul românesc

Oana Boca: "Procesul comunismului" se face mai degrabă prin studiile voastre decît în justiţie. Cum vă simţiţi scriind despre un subiect pe cale de ocultare?

Paul Cernat: În momentul în care am început să scriu la acest proiect, nu m-am gîndit la justiţie, ci am scris din dorinţa de a-mi clarifica relaţia cu propriul trecut, de a înţelege lumea în care am trăit vreme de 17 ani şi de a mă elibera de o povară interioară. Faptul că nu există pînă acum un proces al comunismului în justiţie mi se pare ceva exterior, important e ca tot mai mulţi oameni să înţeleagă prin ce au trecut şi ce s-a întîmplat cu ei în acea perioadă.

Ion Manolescu: Apariţia unei legi a lustraţiei (refuzată, amînată sau imposibil de realizat timp de 16 ani) ar fi strict necesară bunului mers - moral şi politic - al societăţii româneşti actuale. Cu ocazia aceasta, poate am afla şi noi dacă am trăit lîngă cîteva sute de mii sau cîteva milioane de securişti în România lui Nicolae Ceauşescu. Pînă atunci, memoria documentară a studiilor culturale despre perioada comunistă rămîne indispensabilă, atît ca instrument profesional, cît şi ca argument etic.

Angelo Mitchievici: În primul rînd, nu sîntem singurii care se ocupă de fenomenul comunist şi implicit de un trecut recent. Faptul că în societatea românească nu este încurajat un exerciţiu critic, analitic de memorie este un semn rău, pentru că din comunism au supravieţuit o mulţime de lucruri - de la reflexe mentalitare la un anumit tip de gîndire. În absenţa unui proces al comunismului, victimele lui rămîn în tăcerea pe care le-au asigurat-o călăii lor. Pinochet era acuzat de uciderea directă a aproape o sută de oameni şi a fost pus sub acuzare, în România au fost distruşi peste un milion, cel puţin după statisticile făcute de cercetătorul Marius Oprea. Pentru populaţia României este imens. Nu subiectul în sine e ocultat, ci aceşti dispăruţi sînt uitaţi, nu li s-a simţit lipsa.

Ioan Stanomir: Raţiunea de a fi a proiectului de faţă ţine de o logică a memoriei. În condiţiile unei societăţi care a nu admis niciodată aplicarea unui examen critic asupra propriului trecut recent, astfel de explorări sînt unica modalitate prin intermediul căreia reabilitarea codului etic al amintirii poate fi realizată.


O.B.: Cum credeţi că privesc tinerii de 20 de ani "explorările" voastre?

P.C.: Sigur că atunci cînd vorbim despre Evul Mediu sau despre Renaştere, despre perioada interbelică, ne referim la nişte epoci pe care nu le-am trăit în mod direct, ci le-am cunoscut prin mijlocirea cărţilor, a documentelor şi aşa mai departe. Fireşte că, pînă la urmă, tinerii or să se raporteze la această perioadă ca la o lume dispărută, ca la o lume fictivă. În momentul în care am scris cartea O lume dispărută, am avut în minte nu numai faptul că lumea despre care scriem a dispărut, ci şi că orice lume e sortită dispariţiei. Cărţile sînt chemate să depună mărturie despre lumile care au fost - cărţile de istorie recentă sau care au tangenţă mai mult sau mai puţin cu istoria. Nu-mi fac nici un fel de probleme din punctul acesta de vedere. Dacă respectivele cărţi sînt autentice, sînt bune, ele vor putea fi citite oricînd. Dacă nu sînt, atunci nu-i nimic de făcut. Are mai puţină importanţă faptul că tinerii cititori au prins sau nu epoca în cauză.

I.M.: Anecdotic, grotesc, curios, nepăsător, detaşat, hibrid. Probabil la fel cum privim noi astăzi evenimentele/ istoriografia de la 1848. Cu puţină răbdare şi un dram de inteligenţă, toate aceste lucruri se pot transforma în calităţi de lectură.

A.M.: În primul rînd, nu ştiu dacă le "privesc". Cartea care a avut cu adevărat impact în acest sens a fost O lume dispărută, pentru că descria o experienţă personală. Cred că poţi înţelege o perioadă istorică, totul depinde de felul în care îţi este descrisă - şi cred că imaginea ar putea juca un rol important. Însă ar trebui să dorească acest lucru, să fie "deschişi" unei astfel de experienţe, să aibă curiozitatea de a afla.

I.S.: Din acest punct de vedere, relaţia întreţinută de volum cu noua generaţie este una mai degrabă problematică. Explorările... nu sînt o serie de tablouri didactice, iar ambiţia lor nu este cea de a "educa", în accepţiunea pe care sistemul o dă termenului în cauză. Miza proiectului ţine de trezirea unei conştiinţe critice, care să se afle la originea unei repoziţionări faţă de trecut şi de prezent, dar şi faţă de viitor. Paradoxul memoriei este şi acela că, în absenţa cultivării ei, "viitorul", ca proiect comun al unei comunităţi, nu are posibilitatea de a se contura cu adevărat.


O.B.: Care e cea mai interesantă reacţie pe care aţi observat-o după apariţia primului volum?

P.C.: Nu aş menţiona aici reacţiile critice, care nu au fost extraordinar de spectaculoase. Aş menţiona, în schimb, reacţiile spontane ale cititorilor, cu care am avut ocazia să discutăm. Şi, personal, am fost foarte înduioşat de faptul că oameni pe care nu-i cunoşteam, cu care nu aveam aparent nimic în comun au venit cu inima deschisă şi ne-au felicitat, ne-au spus că se regăsesc în tot ce am pus noi pe hîrtie. Nu m-am gîndit că un asemenea volum va stîrni reacţii de identificare. Sigur, aşteptăm cu mare interes să vedem reacţiile la volumul al II-lea, cînd deja proiectul a început să capete proporţii, anvergură. Pînă la urmă, am fost mai plăcut surprinşi de reacţiile nespecialiştilor, ale cititorilor nespecialişti, decît de reacţiile criticilor de specialitate, care, din punctul meu de vedere, au fost mai degrabă convenţionale şi poate şi pe fondul receptării volumului de memorialistică O lume dispărută. Însă reacţiile extrem de pozitive din partea cititorilor obişnuiţi ne-au dat încredere şi ne-au motivat în continuarea scrierii acestei trilogii.

I.M.: Am fost întrebat de un cititor (altul decît Dan C. Mihăilescu) de ce nu mai scriu roman. Îl anunţ pe această cale că tocmai am terminat unul.

A.M.: Nu am observat o reacţie interesantă, m-am bucurat atunci cînd mesajul cărţii a fost înţeles în toată complexitatea lui.

I.S.: Reacţia generală a fost una mai degrabă de uimire. În sensul că majoritatea cititorilor au părut surprinşi de capacitatea noastră de a ne apleca asupra unui subiect atît de inospitalier.


O.B.: Care este relaţia voastră cu restul cercetătorilor-istorici ai perioadei comuniste?

P.C.: Am început acest proiect în mod independent de orice grupare, de orice eventuali maeştri. Sigur că i-am citit, le-am răscitit cărţile, dar nu pot vorbi despre o relaţie directă cu cei care s-au ocupat la noi de studierea comunismului, a istoriei recente. Este o relaţie livrescă şi îmi place să cred că proiectul nostru nu datorează nimic în mod esenţial nici unei Şcoli. Are propria amprentă, propria identitate şi nu se înscrie într-un trend preexistent. Îmi place să cred că ne situăm în avangarda unei tendinţe care s-a manifestat la noi mai tîrziu decît în alte părţi.

I.M.: Am primit încurajări de la diverşi istorici, politologi, sociologi, teoreticieni culturali şi istorici literari. Printre cele mai călduroase aprecieri se numără cele ale lui Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici, Dan C. Mihăilescu, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Daniel Barbu, Cristian Preda, Paul Cornea, Eugen Negrici, Alex. Ştefănescu, Ioana Pârvulescu, Ion Bogdan Lefter, Ruxandra Cesereanu, Ştefan Borbèly, Carmen Muşat, Ioana Both. Lista e mult mai lungă şi le mulţumim tuturor pentru sfaturile competente şi aprecierile elegante. Sînt şi istorici literari care se simt în competiţie cu noi şi aleg să ne ignore sau să ne minimalizeze public demersul: e dreptul lor să nu înţeleagă că avem cercetări complementare, nu concurenţiale.

A.M.: Demersul nostru nu e propriu-zis unul istoric, fără a fi prin asta mai puţin serios. Însă avem lecturi în domenii diverse pentru o mai bună punere în ecuaţie a unui text sau, dacă vreţi, produs ideologico-artistic.

I.S.: Nefiind o carte de istorie "autentică", Explorările... sînt integrabile unui spaţiu al interdisciplinarităţii: la graniţa dintre istoria imaginarului, istoria ideilor şi investigarea istoriei literare, ele îşi revendică, cu modestie, un loc deosebit, graţie discursului special pe care se aplică analiza. Este vorba despre un ansamblu de obiecte propagandistice, al căror potenţial de semnificaţie este redescoperit la capătul unui itinerariu hermeneutic aparte. Singularitatea metodei duce la singularitatea proiectului în sine.


O.B.: În ultimii 15 ani, în Germania (şi în alte foste state comuniste) au apărut ficţiuni care privesc înapoi "fără mînie" acea perioadă (Good-bye Lenin!, Aleea Soarelui etc.). De ce la noi această literatură nu îşi face apariţia?

P.C.: Eu cred că deja literatura de acest gen a început, deşi timid, să-şi facă apariţia şi aş putea aici să dau chiar cîteva exemple de volume non-ficţionale, cum ar fi: Anii '80 şi bucureştenii, culegerea de la Muzeul Ţăranului Român sau Cartea Roz a Comunismului de la Iaşi. Cît şi volume aşa-zicînd de proză, cum ar fi, spre exemplu, cartea lui Cezar Paul-Bădescu, Tinereţile lui Daniel Abagiu. Sigur că sînt, deocamdată, destul de puţine exemple în acest sens, dar dacă Marx avea dreptate cînd spunea că "omenirea se desparte de trecut rîzînd", poate că nu ne-am despărţit încă suficient de trecut ca să rîdem aşa cum rîd germanii, de exemplu. Dacă ne referim la filme precum Good-bye, Lenin!, poate că nu avem mijloacele tehnice necesare să facem şi noi aşa ceva. E destul de dificil de spus, dar cred că procesul există, e în curs şi o să se întîmple. Poate să fie un anumit defazaj, dar e deja început şi va continua cu siguranţă.

I.M.: Întrebarea ar trebui pusă romancierilor. Prins între cosmogoniile minţii personale şi sociologiile tranziţiei, romancierul autohton nu mai are timp să se ocupe de trecutul imediat. Îi lipsesc detaşarea şi umorul, ca să o facă firesc şi convingător. Noroc cu filmele lui Nae Caranfil şi mini-prozele biografiste ale lui Florin Iaru, din "B-24-FUN"; au tot ce le trebuie: inteligenţă, umor, naturaleţe. Dacă aş fi regizor de film, i-aş face neapărat o vizită lui Florin Iaru.

A.M.: Vorbeam de memorie şi nu am folosit întîmplător termenul de exerciţiu de memorie. Memoria trebuie provocată, pusă în abis, într-un context analitic. Asta presupune să dorim să înţelegem şi să recuperăm ceva din sensibilitatea inefabilă a unei clipe pierdute în timp. Cred însă că un demers similar lui Good-bye, Lenin!, mutatis mutandis, este şi cartea noastră O lume dispărută. Cred că sîntem prea absorbiţi de brava lume nouă în care am intrat, extrem de aglomerată, de densă şi de goală. Uităm că locuinţa vie şi plină de sens sîntem noi.

I.S.: Singurul obiect artistic care este comparabil cu producţiile evocate de dumneavoastră nu este, din păcate, unul literar, ci unul cinematografic. Este vorba despre pelicula lui Nae Caranfil, E pericolosso sporgersi. Ceea ce înseamnă că literatura autohtonă este cu un pas în urma artei cinematografice. Nu înseamnă că răspunsul meu este unul lipsit de optimism. Dimpotrivă, acest decalaj este o invitaţie la creativitate.


O.B.: Credeţi că iniţiaţi un gen de studii culturale în România? Se pot numi studii culturale?

P.C.: Cred că se pot numi studii culturale într-un sens mai larg decît cel de peste Ocean, din universităţile americane, unde studiile culturale sînt conotate inclusiv ideologic altfel. Pînă la un punct, există o suprapunere, dar suprapunerea este una parţială... Le-aş numi studii postcomuniste pînă la urmă, studii culturale postcomuniste. Ele au o amprentă specifică ce ţine de datele contextului românesc şi de datele noastre, ale autorilor, care ne-am înhămat la acest proiect. Da, cred că ne aflăm, într-un fel, în avangarda unei tendinţe, nu spun că am fost noi primii, nu am obsesia precursoratului absolut, dar, se pare, privind în jur, că lucrurile cam aşa stau. Cred că proiectul nostru are deja o identitate inconfundabilă şi, în momentul în care va fi încheiat, cred că nu va mai exista loc de îndoieli cu privire la individualizarea lui prin raportarea la alte proiecte. E, cum spuneam în prefaţa primului volum din Explorări..., o critică din perspectiva libertăţii, inclusiv a libertăţii metodologice, pentru că ne-am propus căi mai puţin sau deloc bătătorite, ignorate. Şi cel puţin în privinţa asta cred că am deschis cîteva drumuri. Sigur că vor veni alţii mai tîrziu şi vor aprofunda ceea ce am început noi, dar s-ar părea că totuşi lucrurile le-am început şi, personal, sînt destul de mîndru de treaba pe care am făcut-o.

I.M.: În măsura în care Explorările... se ocupă şi de texte non-literare sau marginal-literare (texte de manuale şcolare, ilustraţie omagială, benzi desenate, texte de cantautoriat, scenarii de film, afişe politice etc.), se poate vorbi despre existenţa unor volume de studii culturale. Caracterul lor hibrid (politologie, istorie, antropologie, istorie literară, sociologie, etică) e, de asemenea, un argument pentru acest domeniu oarecum nou în cercetarea autohtonă.

A.M.: Da, se pot numi studii culturale, numai că studiile culturale reprezintă un vas atît de mare şi tolerant, încît încap multe în el. Un nou gen, se poate spune. În prefaţă, am încercat o definiţie a abordărilor noastre. Sîntem, cred, nişte utilizatori decenţi ai unor discursuri variate, important însă cu adevărat este modul în care acestea interferează pentru a descrie un obiect, obiectul de studiu. Nu ne-am asumat acolo discursul istoricului de profesie, deşi utilizăm informaţii istorice. Un element de noutate: demersul nostru nu e strict unul al criticii literare, mai ales că majoritatea "obiectelor" pe care le tratăm au o mică valoare estetică, sînt obiecte mai mult sau mai puţin subtile de propagandă, dar nu numai atît. De multe ori am răscolit prin bolgiile literaturii după rezidii literare, piese de mult uitate, antologii prăfuite, articole care n-au fost antologate, ci lăsate să putrezească în paginile unor ziare etc. Fiecare dintre noi are propria sa arhivă consistentă, din care a selectat ceva. Studiile noastre sînt şi cele ale unor cartografi: desenăm, scoatem la iveală un teritoriu uitat, scufundat, aproape necunoscut. În acest sens se justifică titlul de pe copertă, Explorări... Am putea spune, prin urmare, că demersul nostru este puţin şi unul "arheologic" şi "geografic" deopotrivă. O altă componentă care individualizează studiile noastre ţine de atitudinea faţă de obiectul de studiu. Există aici un dublu exerciţiu: de implicare, apar în aceste texte şi mici reflexe nostalgice uneori, fără a impieta studiului propriu-zis, dar şi sub raportul distanţei, prin ironie. Ironia apare natural, ca efect la "du mecanique plaque sur le vivant" constitutiv obiectelor de studiu. Unele dintre ele sînt amuzante, iar noi nu vrem să ştergem această "personalitate" a textului, de altfel şi singura care mai are efect. Nostalgia apare oarecum oblic, e difuză şi ţine de emoţia fiecăruia. Aceste nuanţe individualizează abordarea noastră. O ultimă trăsătură personală este şi această abordare din "perspectiva libertăţii", chiar dacă ea nu e codicată vizibil în text. În decembrie 1989, România a plătit un preţ greu pentru libertatea sa, las istoricilor satisfacţia de a se pronunţa dacă a fost revoluţie sau lovitură de stat. Cert este însă că cei mai mulţi dintre cei care au ieşit în stradă şi-au riscat vieţile pentru libertate. Studiile noastre reprezintă şi un răspuns faţă de această dorinţă de libertate prin demontarea unui întreg şi complex mecanism al minciunii. Există, astfel, şi o dimensiune etică şi epurativă a acestor studii.

I.S.: Evocam singularitatea Explorărilor... Contextul autohton intelectual nu a fost marcat de un interes particular pentru reconstituirea unui orizont al totalitarismului, din unghiul de vedere al textelor propagandistice, după cum rare au fost tentativele de abordare autobiografică sau deghizat "ficţională". Ecoul Lumii dispărute, carte parte a proiectului nostru, s-a datorat şi acestei absenţe intelectuale. Asumarea trecutului nu este niciodată facilă: mai cu seamă atunci cînd "naratorii" sînt ei înşişi actori ai poveştii "istoriei".


O.B.: Dacă v-aţi întoarce în timp, ce i-aţi spune adolescentului Paul, Ion, Angelo sau Ioan?

P.C.: I-aş spune să fie foarte atent la lumea din jurul lui, pentru că, în cîţiva ani, mai repede decît se aşteaptă, ea va dispărea şi va trebui pusă pe hîrtie. El se va număra printre cei care o vor face şi e bine să fie mai puţin cu capul în nori, mai puţin distrat şi să ia aminte la toate detaliile înconjurătoare. Şi i-aş spune să stea liniştit, că nu va face armata la Canalul Dunăre-Bucureşti!

I.M.: Nu le-aş spune nimic. I-aş invita la un film cu Sandokan - Tigrul Malaieziei, la vechiul cinema "Luceafărul". Nimic nu se poate compara cu forma scaunelor desfundate, mirosul de vaselină şi sunetul seminţelor sparte între dinţi de sutele de spectatori, în timp ce eroul se luptă din greu cu răufăcătorii.

A.M.: Good-bye, Lenin!

I.S.: O întoarcere în trecut către cei care am fost este iluzorie. Niciodată regăsit cu adevărat, timpul poate fi izolat, ca într-o retortă, prin lectura textelor timpului căruia i-am aparţinut. Din acest motiv, Explorările... sînt, pînă la un punct, şi o carte autobiografică: sunetul vieţilor noastre este şi sunetul timpului comunist. Un sunet captat în acest volum al doilea al seriei.


(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, decembrie 2005)