Ileana Stănculescu: Majoritatea subiectelor care m-au interesant le-am găsit în România

Ileana Stănculescu (29 de ani) e un nume nou în documentarul românesc, pentru că a studiat filmul în Germania, la "Hochschule für Film-und Fernsehen Konrad Wolf", din Potsdam-Babelsberg. Cu filmul ei de debut, Podul peste Tisa, a mers la multe festivaluri, obţinînd anul trecut un remarcabil Premiu de debut la Festivalul de Film Documentar de la Amsterdam, una dintre cele mai prestigioase competiţii de documentar din lume. Totuşi, Podul peste Tisa n-a fost văzut în România pentru că n-a fost selecţionat la nici un festival. Recent, filmul ei a fost premiat şi în Ungaria, la Miskolc.

Iulia Blaga: Cum îţi vezi traseul după acest start foarte bun?
Ileana Stănculescu: Mă bucur foarte mult de premiile obţinute, dar traseul nu depinde întotdeauna de acestea. Cîteodată poţi să ai succes la festivaluri cu un film, dar să nu primeşti bani pentru a face altul. Am avut însă norocul ca la două săptămîni după ce am obţinut premiul de la Amsterdam să obţin un alt premiu, în Germania, unul pentru coproducţie, constînd în finanţarea completă a unui nou proiect de film documentar. Cîteva săptămîni mai tîrziu am putut începe filmările.

I.B.: Cu ce ochi a fost văzut Podul peste Tisa de publicul din Ungaria?
I.S.: Din păcate, nu am fost la festival, deci nu ştiu cum a fost perceput. În film e vorba despre un pod între Sighetu Marmaţiei, oraş pe malul românesc al Tisei, şi Solotvina (Slatina), oraş pe malul ucrainean al Tisei. Acest pod a fost reconstruit după mai mult de 50 de ani, după ce a fost minat în timpul războiului. Pe ambele maluri trăiesc români, ucraineni şi maghiari. În timpul filmărilor am vorbit atît cu unii, cît şi cu ceilalţi. Iar unul dintre personajele "principale" ale filmului este un ungur din Sighet, Gustav Schreiner, paznicul podului. El e "omul locului", cel care ştie toate poveştile. Pentru publicul de la Amsterdam a fost aproape de neconceput că s-a reuşit finalizarea podului. Bani puţini, schimbări politice la nivel local, inundaţii - toate acestea i-au frînat reconstrucţia. După trei ani, podul a fost gata, dar a rămas închis. Graniţa pe Tisa este din nou păzită, ca pe timpul Uniunii Sovietice, dar de data asta din cauza intrării României în UE. Cred că asta au putut înţelege cei din Miskolc cel mai bine. Acest nou "zid" invizibil între ţările membre UE şi celelalte ţări rămase în afara UE este de fapt tema filmului.

I.B.: La ce alte festivaluri ai mai fost cu el?
I.S.: La München, Salonic, Interfest Moscova, Sarajevo, Silverdocs AFI/Discovery Channel Documentary Festival (SUA), OXdox - Documentary Festival (Marea Britanie), Crossing Europe Film Festival Linz (Austria), Pärnu (Estonia), Erevan (Armenia), Aland (Finlanda), Baden-Württemberg (Germania), Seul, Zagreb (Croaţia), Rencontres Internationales du Documentaire - Montréal.

I.B.: Ai făcut şcoala de film la Berlin. Ai de gînd să te întorci să faci documentar în România?
I.S.: Am terminat şcoala germană din Bucureşti şi după Revoluţie am avut posibilitatea să termin cu bacalaureatul german. Şcoala de film am făcut-o la Potsdam, în apropierea studiourilor "Babelsberg". Este cea mai veche şcoală de film din Germania, cu profesori atît din fostul "est", cît şi din fostul "vest" al Germaniei. Acest lucru a fost foarte benefic pentru studenţi, pentru că am avut parte de viziuni diferite asupra filmului, teatrului, esteticii filmului etc. Aş vrea să fac filme acolo unde înţeleg cel mai bine problemele, viaţa şi mentalitatea oamenilor. Dar nu sunt legată neapărat de România, dacă găsesc un subiect interesant în altă parte. Numai că pînă acum majoritatea subiectelor care m-au interesat le-am găsit în România.

I.B.: Despre ce e vorba în noul tău film?
I.S.: Este portretul unui mic sat din Ardeal în care trăiesc împreună români, saşi şi nemţi. Nemţii s-au mutat acolo ca să scape de stresul din Germania, dar nu au putut să stea liniştiţi nici în România şi au început să se ocupe de tot felul de proiecte în sat, la care lucrează împreună cu românii. De exemplu, deschiderea unui mic magazin pentru turişti sau a unui dispensar. Felul în care trăiesc şi colaborează m-a interesat foarte mult. Au mentalităţi diferite, dar într-un fel reuşesc să se înţeleagă. De cîteva săptămîni montez filmul la Berlin. Pentru că am primit finanţarea pentru o coproducţie româno-germană, trebuie să termin o parte a post-producţiei filmului în Germania.

I.B.: Crezi că se poate vorbi de o nouă generaţie în documentarul românesc?
I.S.: Da, sunt cîţiva documentarişti prezenţi la festivaluri, workshop-uri în străinătate, regizori care obţin finanţări în afara graniţelor, care lucrează cu posturi de televiziune ca Arte sau BBC. Şi cred că o să apară din ce în ce mai mulţi asemenea regizori. Ceea ce este bine pentru imaginea României, pentru că au fost făcute multe filme documentare sau reportaje despre România, dar nu neapărat de cei care cunosc cel mai bine istoria, mentalitatea sau problemele locului.

(Interviu preluat din România Liberă, noiembrie 2005)