Răzvan Rădulescu: Mi se spune scenarist ca urmare a unei conjuncturi

Răzvan Rădulescu, autor al mai multor romane şi co-scenarist împreună cu Cristi Puiu la Marfa şi banii, Niki Ardelean, Moartea domnului Lăzărescu, Offset, Hrană pentru peştii mici, este cel care se apropie cel mai tare de statutul de scenarist, fapt rar şi salutar în cinematograful românesc. Răzvan a făcut parte de două ori din juriul concursului de scenarii HBO, a regizat operă, a dat forma finală scenariului filmului lui Tudor Giurgiu, Legături bolnăvicioase. Interviul care urmează a avut loc la distanţă şi sperăm ca acesta să fie un început promiţător pentru un dialog al său cu revista HBO.


Laura Popescu: Cum ai ajuns scenarist?
Răzvan Rădulescu: Nu sunt scenarist. Mi se spune scenarist, ca urmare a unei conjuncturi, aceea în care s-a ivit prilejul să scriu scenarii. Nu ştiu exact ce sunt. Am terminat filologia, apoi Regia de operă la Academia de Muzică. Am făcut layout de reviste timp de zece ani. Am scris un roman. Am semnat câteva articole în Dilema, de exemplu, şi redacţia a ţinut să menţioneze ocupaţia, sub numele meu: scriitor. Altă dată, am fost semnat scenarist. Am scris un articol despre interpretarea muzicii baroce şi, sub numele meu, s-a trecut muzicolog. Să fim serioşi.

L. P.: De ce o trecere de la operă la film - ai fost regizor de operă?
R. R.: Cu o singură ocazie, la proiectul de diplomă. Mi-a plăcut foarte mult, dar mi-am dat seama că ambiţiile mele sunt mult mai mari decât posibilităţile mele. Era Vocea umană, a lui Poulenc, o operă cu un personaj. Iar eu am petrecut trei luni ca să conving o singură cântăreaţă să cânte şi să se mişte cum vreau eu. Cât timp aş fi stat cu mai mulţi cântăreţi? Dacă mai era şi cor?

L. P.: Anul ăsta ai câştigat concursul CNC cu trei proiecte: Hrană pentru peştii mici, Hârtia va fi albastră al lui Radu Muntean şi pentru un scurt metraj scris cu Radu Gabrea... Poţi vorbi despre proiecte?
R. R.: Ca şi Marfa şi banii, Niki Ardelean, Offset sau Moartea domnului Lăzărescu, Hrană pentru peştii mici a fost scris împreună cu Cristi Puiu. Este o poveste despre adulter şi despre ce presupune el: confuzie, situaţii fără ieşire şi, totuşi, opţiuni, alegeri, iubire.

Filmul lui Radu Muntean, Hârtia va fi albastră, a fost scris împreună cu Alexandru Baciu, după o idee a lui Radu Muntean. Se întâmplă de Revoluţie, iar documentarea pentru el (am vizionat zile în şir materiale de atunci, din diverse arhive) ne-a mişcat pe toţi trei, foarte tare. În ciuda recentei premiere a lui 15, cred că se poate face un film cel puţin decent despre Revoluţie, asta aşa, în măsura în care filmul poate să stea mărturie a privirii pe care o epocă o are asupra altei epoci.

La proiectul lui Radu Gabrea am fost consultant pe partea muzicală. Este un documentar despre Kletzmer. Vă aduceţi aminte, trec din când în când drept muzicolog.

L. P.: Cum e să fii singurul scenarist profesionist din România?
R. R.: Nu sunt neapărat scenarist, nu sunt profesionist, nu sunt singurul. Spun că nu sunt profesionist, pentru că nu pot scrie despre lucruri care nu mă interesează sau în care nu mă regăsesc.

L. P.: Lucrezi de mult cu Puiu. Cum e Puiu ca scenarist?
R. R.: Brici.

L. P.: Aţi fost nemulţumiţi de Niki şi Flo... De ce?
R. R.: Am crezut că timpul, care a trecut de atunci, va atenua dezamăgirea. Dar s-a întâmplat să rememorăm momentul, zilele trecute, şi am constatat că nimic nu s-a atenuat. Concluzia este aceeaşi: un scenariu foarte bun, pe care regizorul s-a încăpăţânat să-l respecte în litera lui şi, gata. Aveam aşteptări înalte şi dezamăgirea a fost pe măsură.

L. P.: Te bate gândul să predai scenaristica? Am înţeles că ai fost Visiting Teacher în materie de scenariu, la o şcoală de film din Germania.
R. R.:Şcoala, la care am predat câteva săptămâni, se numeşte ZKM şi poate fi visul oricărui student (şi al oricărui profesor). Ce o deosebeşte de şcoala românească de film este interesul studenţilor pentru film, deschiderea lor şi relaxarea tuturor celor implicaţi în proces. Am văzut studenţi în anul patru, la montaj sau la sunet, mai buni, profesional, decît monteuri şi sunetişti titraţi de la noi, iar filmele de an ale celor de la departamentul de film sunt minim corecte. Fără prostii, fără harfe, fără gărgăuni. Dacă vreţi să ştiţi la ce mă refer, mergeţi la festivalul CineMa Iubit.

L. P.: Crezi că există o viitoare generaţie de scenarişti în România?
R. R.: Nenorocirea, în România, e că de generaţii se ocupă şcoala. Mă refer la film. În timp ce, în toate artele, statutul unei generaţii este dat de omogenitatea ideilor sau de sensibilitatea comună, despre regizori spunem că sunt dintr-o generaţie, pentru că au studiat cu Bostan. Sau pentru că sunt membri ai aceleiaşi asociaţii. Viitoarea generaţie de scenarişti se va numi Generaţia Carabăţ.

L. P.: Când lucrezi la un scenariu, ai în minte structura americană, în trei acte sau lucrezi mai liber. Ai vreo paradigmă?
R. R.: Cred că structura este o consecinţă a gramaticii temporale, după care realitatea se contrage în ficţiune. Cred, iarăşi, că multitudinea de presupoziţii ale receptării, semnalele, determinările culturale şi instituţiile sociale, pe care le implică o scenă dintre cele mai simple (de exemplu, un om cumpără un pachet de ţigări), alcătuiesc o metafizică ameţitoare şi că, dintre toate aceste date de fundal, un bun scenarist trebuie să le aleagă pe cele care pot semnaliza just, în contextul mai larg al poveştii sale.
Structura în trei acte mi se pare o poveste de adormit copii. Teoria ei apare în toate cărţile de tipul Cum să scriem un scenariu în zece paşi simpli.

L. P.: Ai vreun scenarist preferat, sau mai mulţi?
R. R.: Nu am. Poate, David Mamet. Alte nume n-am mai ţinut minte.

L. P.: Cumva te îndrepţi spre un neo-realism post modern?
R. R.: Nu m-am gândit.

L. P.: Am analizat scenariile filmelor scrise cu Cristi Puiu. De ce nu e muzică?
R. R.: Pentru că muzica nu se prevede, de cele mai multe ori, în etapa de scenariu. Separat de asta, pentru că şi Cristi şi eu, în acestă etapă a dezvoltării fiecăruia dintre noi, am convenit că muzica (alta decât cea care se poate auzi la cadru), nu face decât să unilateralizeze lectura imaginilor. N-ar fi păcat?

L. P.: Multă lume crede că problema filmului românesc este scenariul de film. Eşti de aceeaşi părere?
R. R.: Da. Am citit multe scenarii foarte proaste, când am fost în juriu la două dintre concursurile HBO. Şi da, toate filmele româneşti proaste sunt aşa pentru că la originea lor stă un scenariu debil.

L. P.: Filmul românesc pe peliculă sau pe digital...care e viitorul?
R. R.: Mi-aş dori foarte tare să ştiu. Cred că depinde de ecuaţia piaţă liberă - subvenţie din bani publici. Dar aceasta este problema întregului cinema european.

L. P.: Ai vreun scenariu de sertar, la care ţii şi care încă nu a văzut lumina proiectorului?
R. R.: Nu.

L. P.: Care este mentorul tău?
R. R.: Nu m-am gândit.

L. P.: Crezi că un scenarist trebuie să fie pe platoul de filmare sau munca lui se termină imediat după SFÂRŞIT-ul din scenariu.
R. R.: Eu am fost pe platoul de filmare ocazional. Dar n-aş avea nimic împotrivă să merg sistematic.

L. P.: Ai scrie un scenariu de desen animat?
R. R.: Nu.

L. P.: Spune-mi ce nu ai scrie.
R. R.: Aş spune că, mai curând, sunt regizori pentru care nu aş scrie, convins fiind că avem vederi total diferite asupra tuturor lucrurilor.

L. P.: Pentru cei ce scriu, spune-le ceva pe final, încurajează-i. Sau nu-ţi trebuie curaj? Ce anume îţi trebuie ţie pentru a crede într-o poveste, pentru a te emoţiona şi pentru a emoţiona?
R. R.: Oricât ar fi de tentant, nu cred că am căderea să încurajez pe nimeni. Nu mă socot în nici un fel un autor realizat. În plus, ar suna extrem de condescendent.


(Articol preluat din Revista HBO, decembrie 2005)