Ordine - Previzibilitate. Haos - Fenomen aleator.

Au existat numeroase momente, în secolul XX, cînd întîmplării i-a fost dat brînci în artă. S-a făcut mult caz pe acest subiect, s-au auzit multe gemete de plăcere în faţa unor pînze colorate la plesneală sau la auzul cuvintelor scoase din căciulă şi au fost gonflate mult prea multe personaje.

Trebuie să recunoaştem că dorinţa de a surprinde se manifestă din plin în zilele noastre. Limbajul “cool” împănat cu vorbe de prin alte limbi (mai ales din engleză), asocierea voit nepotrivită a unor articole de îmbrăcăminte şi multe altele sînt elemente din arsenalul celor care, şocînd, vor să atragă atenţia asupra lor. Un copil recurge la astfel de stratageme pentru a fi băgat în seamă şi, pînă se mai coace niţel, trece prin vreo două-trei pusee antipatice de afirmare a personalităţii. Psihologii spun că este normal. Tot normal pare şi ca un om să înţeleagă, la un moment dat, rostul ordinii şi că previzibilitatea nu este ceva de ruşine. Una este surpriza furnizată de structuri neaşteptate dar coerente şi cu totul altceva este alăturarea întîmplătoare de obiecte.

Cînd numărăm, ne aşteptăm ca după 1 să urmeze 2, apoi 3 şi tot aşa. Este previzibil. Dacă începem să amestecăm cifrele într-una, din aritmetică nu mai rămîn nici măcar operaţiile elementare; cum să se facă o adunare, dacă după un număr poate să vină oricare altul? Acceptînd această “previzibilitate” şi scotocind în măruntaiele matematicii, pot fi descoperite lucruri fascinante. Altfel, nu. Nu ştim cum ar reacţiona amatorii de “surprize” (spre exemplu) lingvistice, dacă s-ar urca în maşină şi ar găsi manete în locul volanului, funcţiile pedalelor inversate şi alte ghiduşii (comise de un producător “imprevizibil”) sau dacă toate comenzile ar fi preluate de un „joystick”.

Previzibilitatea este indispensabilă comunicării, mai ales în cazul celei artistice. Surprizele se pot afla în ceea ce rosteşte o lucrare. Hăituiala prin “imprevizibil” este sinonimă cu rătăcirea prin haos – un loc în care toate lucrurile sună a gol, fiind simple aparenţe. Amatorii de colaje “imprevizibile” se manifestă în acest fel din simplul motiv că nu au nimic serios de spus. Şi vor să fie (măcar) comici.

De specularea previzibilităţii se ocupă scamatorii, căci trucurile lor n-ar fi posibile fără inerţiile spectatorilor. Ei nu fac nimic “imprevizibil”; coregrafia lor este atent construită pentru a îndrepta aşteptările celorlalţi într-o direcţie greşită. Arta, însă, nu este circ, nici iluzie.

În locuri cu adevărat surprinzătoare se poate ajunge călcînd pe un teren “previzibil”; dar dacă tocmai suportul este plin de “surprize”, nu se poate ajunge prea departe. Surpriza este întîlnirea de la capătul unui drum “previzibil”, nu rostogolirea grotescă de pe parcurs.

Într-o casă, previzibilitatea este importantă. Fie şi pentru integritatea corporală a utilizatorilor. Este de aşteptat (de exemplu) ca dincolo de uşa către balcon să se afle un balcon. Dacă arhitectul s-a vrut mai “artist” decît trebuie şi a decupat acea uşă doar din motive “estetice” (fără a fi continuată de balcon), urmările pot fi cît se poate de serioase.
Se întîmplă ca pe faţadele unor construcţii să se găsească o sumedenie de ferestre egale. Un privitor se aşteaptă ca dincolo de ele să se afle încăperi egale şi cu aceeaşi funcţiune; este cazul hotelurilor sau al clădirilor de birouri. Dacă în acea clădire sînt, de fapt, nişte apartamente, oricui i-ar fi ceva mai greu să înţeleagă motivul pentru care şi “livingul” şi baia sînt luminate de ferestre la fel de mari. Este o surpriză. Atunci cînd pe faţada unei construcţii apar porţiuni colorate diferit (sau cu finisaje diferite), asezonate cu ferestre de mărimi diferite, este de aşteptat ca (în mod natural) în spatele fiecărei zone (marcată diferit) să se petreacă altceva. Or, cînd acea clădire adăposteşte camere de hotel (identice), este foarte greu de explicat (şi de înţeles) motivul pentru care faţada este bălţată.

Într-o comunitate, membrii ei sînt previzibili: au aceleaşi obiceiuri, acelaşi accent, aceeaşi bucătărie, acelaşi fel de a-şi duce viaţa, casele lor seamănă, iar hainele lor par uniforme.
Într-un bloc, colindîndu-i apartamentele, surpriza apare la fiecare uşă. Nimic nu poate fi anticipat. Acolo, este cîte o lume în fiecare (să-i zicem) casă. De cele mai multe ori, blocul a colectat oameni din medii şi locuri diverse şi nu s-a dovedit un mediu capabil să încurajeze formarea unor comunităţi. Dar chiar şi atunci cînd era translatată cîte o comunitate pe o scară de bloc, relaţiile dintre vecini nu au fost moştenite de generaţia următoare. Şi indiferent de cum a evoluat social un individ, capcana blocului l-a reţinut acolo.

Multe gesturi de bun simţ sînt înlocuite cu altele gratuite, doar de frica “plictisitoarei” previzibilităţi. Haosul, în schimb, sperie mai puţin.


(Fragment din „ATINGEREA CELUI MAI VECHI ZEU”)